Selectează o Pagină

Aşa e povestea. Tanti Teofana locuia chiar lângă noi. Când se enerva, mama-i spunea „vrăjitoarea aia“, însă avea grijă ca, atunci când îi spunea aşa, tanti Teofana să nu fie prin preajmă. Tata îi spunea simplu, vecina – fie că era nervos, fie că nu –, iar noi, adică eu şi Lică, îi spuneam întotdeauna tanti Teofana. Locuiam la parter, perete în perete, ceea ce însemna că vecina ne vizita destul de des, cu atât mai mult cu cât alte apartamente nu mai erau pe palierul nostru. Venea ba pentru o cană de ulei, ba pentru o ceapă ori două ouă, ba să-i aducă maică-mii o ceaşcă de cafea. Tanti Teofana nu lucra. Era la pensie sau aşa ceva, deşi nu era foarte bătrână. Tata zicea că fusese infirmieră la Spitalul Judeţean, dar că-i nebună, că trecuse pe la „Coboleanu“ – ce-o mai fi şi aia – şi că ieşise pe caz de boală, dar foarte clar nu ştia nici el nimic. Oricum, tanti Teofana stătea toată ziua acasă şi avea grijă să nu se rătăcească scrisorile pe care le primeau ai mei, ştia cine a intrat şi cine a ieşit din bloc, avea grijă să nu se spargă seminţe la scară, iar, dacă femeia de serviciu nu-şi făcea bine treaba, tanti Teofana nu se dădea în lături de la a pune mâna pe mătură şi a strânge tot ce era de strâns. Şi mai era ceva ce făcea tanti Teofana: ghicea în cafea. În fiecare zi venea câte cineva la ea să-şi afle viitorul zugrăvit în zaţul de pe fundul unei ceşti de porţelan. Aducea o sută de lei şi un pachet de cafea Alvorada, dintr-acela auriu, luat de la vaporeni. Tanti Teofana băga suta în buzunarul capotului, punea nişte cafea în râşniţă – dzzzzzjjjjjjj –, apoi turna apă într-un ibric şi începea să îndruge câte-n lună şi-n stele. Avea talent de povestitor tanti Teofana, însă ai mei râdeau când auzeau pe cineva intrând la ea.

– Alţi tontălăi, făcea tata.

Iar tontălăii, unul după altul, veneau la tanti Teofana cu suta de lei şi cafeaua. Noi ziceam că avea munţi de pachete de Alvorada. Îi explicam lui Lică cum le punea ca pe nişte lingouri în rafturile bufetului din bucătărie, în şifonier şi chiar pe sub pat.

Într-o zi, tanti Teofana i-a adus mamei un pachet de cafea, scuzându-se că n-a mai apucat rând la ouă ca să-şi plătească datoria, iar nouă ne-a dat o punguţă cu jeleuri în formă de ursuleţi – ce-am mai râs când am spus că seamănă cu Lică! –, o pungă de arahide în glazură albă, foarte bune, şi două tablete de ciocolată chinezească Royal Jelly, dintr-aceea cu nişte albine pe ambalaj. Tanti Teofana i-a spus mamei că a vorbit cu cineva să ne aducă nişte soluţie pentru gândaci – cică pui doar câteva picături într-un litru de apă şi se face aşa, ca un lapte –, apoi i-a povestit că a venit la ea o femeie frumuşică al cărei soţ e plecat pe vapor, dar care e încurcată cu unul mare de la partid. Femeia era speriată că se întoarce bărba-su, iar ăsta de la partid ar putea să-i facă rău, fiindcă avea relaţii la Miliţie şi chiar mai sus. Nu prea auzeam noi bine din dormitor, însă, după cum zicea tanti Teofana, Frumuşica rămăsese grea cu ăsta de la partid, iar acum nu ştia ce să facă şi o întreba pe tanti Teofana dacă o poate ajuta cumva să scape, că poate printre asistentele ori doctoriţele care vin la ea la ghicit o fi vreuna dispusă să o ajute în problema aia, că nu vrea să o găsească bărba-su cu burta la gură, că ea mai bine moare decât să îndure aşa o ruşine şi să ajungă într-un aşa scandal. Ba, mai bine, şi-ar dori să moară toţi – şi ea, şi bărba-su care e plecat peste mări, şi iubitul ei de la partid. Ori, dacă nu, poate ştie tanti Teofana o altă metodă. „Da’ io nu mă bag în de-astea“ îi zicea vecina maică-mii, însă nu ştia cum să facă, fiindcă femeia îi lăsase vreo șase mii de lei şi-i promisese că-i mai dă încă pe-atât sau oricât ar fi nevoie, numai să o salveze. Tanti Teofana o liniştise: i-a spus că totul o să fie bine, i-a zis să-şi pună o dorinţă şi i-a dat să bea dintr-o sticluţă cu apă adusă de ea de la o fântână din nu ştiu ce mănăstire.

După aia mama a dat peste noi, m-a certat că trăgeam cu urechea şi m-a gonit afară, la joacă. Aşa că l-am luat pe Lică şi am fugit în faţa blocului. Lică. Lică Ursulică. Era, aşa, un ursuleţ din pluş cu care îmi plăcea să vorbesc şi pe care-l aveam mereu la mine. O cusătură îi cedase cumva pe la burtă şi-i ieşeau nişte scame dinăuntru, dar în rest era ca nou şi, chiar dacă n-ar fi fost ca nou, mie tot îmi plăcea şi ziceam că-i fratele meu sau, oriîncecaz – ăsta era un cuvânt pe care-l auzisem tot la tanti Teofana şi care mă distra teribil –, prietenul meu cel mai bun.

În faţa blocului, m-am jucat cu Ştergar, cu Fane Guineea şi cu sora lui Patric, dar şi cu o fată cu ochelari despre care Fane spunea că are o soră bolnavă şi un frate mai mare şi rău, căruia i se zice Gogoaşe.

Au mai trecut nişte zile şi lumea s-a întors cu fundul în sus. S-a umplut de Miliţie în tot blocul. Înainte de asta, a fost o Salvare şi am văzut cum de la tanti Teofana medicii au scos într-o pătură o femeie. Era mult sânge, femeia tremura, cineva ţipa că de ce nu au adus o targă. Miliţia a venit după aia, au fost şi la noi acasă şi au întrebat-o pe mama tot soiul de lucruri. În final, pe tanti Teofana, care plângea, au urcat-o într-o dubă şi dusă a fost. Dar, înainte să plece, a apucat să vorbească cu mama şi să-i lase o cheie ca să-i ude florile. Şi gata. Tanti Teofana a urcat în dubă şi s-a făcut linişte.

După o vreme, i-am auzit pe ai mei vorbind despre asta, tata zicea că tanti Teofana a încercat să facă un chiuretaj – ce-o mai fi şi ăla –, că Frumuşica a murit şi că e fierbere mare şi la partid, fiindcă un şef de pe-acolo s-a aruncat de la etaj şi, zicea tata, sigur era iubitul Frumuşicăi. Parcă tot tata a zis că soţul ei nu poate ajunge la înmormântare, fiindcă e furtună şi nava lui e blocată într-un port de pe o insulă de la capătul lumii. Iar mama a auzit chiar că nava s-ar fi scufundat. Apoi tata a spus că-i păcat de el şi că marinarul a fost mare tontălău de a avut încredere într-o femeiuşcă de-asta, dar că, ce mai tura-vura, toţi îşi merită soarta, inclusiv vecina. Eu m-am gândit că, într-un fel, dorinţa Frumuşicăi s-a împlinit. Oricum, a mai spus tata, pentru el e mai important să găsească pe cineva să dea cu soluţie pentru carcalaci, fiindcă aşa nu se mai poate. Şi avea dreptate. Când se întrerupea lumina, zeci de gândaci de bucătărie îşi părăseau cotloanele şi apăreau pe pereţi, pe aragaz şi chiar pe masă.

Mama se ducea în fiecare zi acasă la tanti Teofana şi-i uda florile, uneori îşi mai făcea acolo, în ibricul vecinei, şi câte o cafea, din care bea câtă vreme mai zăbovea ştergând praful. Odată m-a luat şi pe mine cu ea şi am văzut toate icoanele din sufragerie şi m-am simţit ca într-o biserică, asta deşi casa lu’ tanti Teofana era exact ca a noastră, dar cumva invers, în oglindă cum ar veni. Dar baia, dormitorul, bucătăria, toate urmau în aceeaşi ordine şi mi se părea foarte amuzant să mă plimb cu Lică prin casa ei, de parcă eram în casa mea dintr-o lume paralelă. Asta cu lumile paralele o ştiam de la vărul meu de la Constanţa, care citea chestii SF într-un almanah. Aaaa… şi văru-meu se uita şi la video, fiindcă era cu vreo şase ani mai mare ca mine şi avea voie să se ducă atunci când „se dădea video“. Apoi, când ne întâlneam, îmi povestea filme şi chestii din almanah, ba uneori chiar îmi scria scrisori în care îmi povestea câte un film. În fine, îmi cam fugise gândul la el, după aia mama m-a strigat şi am plecat. Florile erau udate, iar în apartamentul lu’ tanti Teofana mirosea a cafea. Exact ca înainte să plece cu Miliţia.

M-am luat cu altele în seara ce a urmat, am desenat, m-am jucat cu o minge de tenis, am mâncat o tocăniţă de pipote şi inimi, tata s-a certat un pic cu mama, apoi s-au împăcat şi m-am culcat. Şi aşa, dormind, nici nu ştiu cum, mi-am amintit. Doamne, ce m-am speriat! Am sărit din pat ca un arc. Lică! Îl uitasem în casă la vecina când mă închinasem la icoanele din sufrageria ei. Fusese aşa: într-o mână îl aveam pe Lică, iar în cealaltă ţineam o felie de pâine cu gem de prune şi, uite-aşa, ca să-mi fac cruce, a trebuit să las ursuleţul pe o servantă, lângă un bibelou care înfăţişa un băiat care face pipi. După aia m-am gândit la toate alea cu filmele, cu lumea paralelă şi cu vărul meu. După care m-a strigat mama şi… gata! Acum eu eram în pat, acasă, iar Lică, prietenul meu cel mai bun, zăcea lângă un băiat foarte alb care făcea pipi.

Am stat câteva ore, în întuneric, gândindu-mă ce să fac. M-am rugat la Doamne-Doamne să-mi dea putere, m-am ridicat, am deschis încet uşa dormitorului şi am păşit ca o pisică în holul mic, apoi am traversat sufrageria în care dormeau ai mei. Tata dormea în chiloţi, era dezvelit şi sforăia ca un tractor. Am mers de-a buşilea pe lângă patul lor şi am căutat cu doar două degete în buzunarul halatului pe care mama şi-l lăsase pe spătarul unui scaun. Mi-am amintit într-un târziu că nu acolo era ceea ce căutam, aşa că mi-am continuat drumul în patru labe până în bucătărie, de am crezut că o să mor de inimă când am deschis uşa şi am auzit cum scârţâie. Am luat cheile agăţate în perete, apoi, ca un indian din Winnetou, m-am strecurat până la uşa apartamentului, pe care am deschis-o în cea mai mare linişte. Când am ajuns pe casa scării, mi s-a părut că o aud pe mama ţipând, însă nu era ea. Altcineva ţipa pe undeva pe la etajul unu ori chiar mai sus. Bătaie şi scandal.

În apartamentul lu’ tanti Teofana era o lumină albăstruie – poate de la perdele ori de la una dintre icoane, poate de la vreo maşină ce aştepta cu farurile aprinse în faţa blocului. Când m-am repezit după Lică, doi gândaci de bucătărie au fugit pe un perete, m-am speriat şi, nu ştiu cum, l-am lovit pe băiatul din porţelan, care s-a răsucit în aer şi s-a făcut ţăndări pe parchet. Inima îmi bubuia şi-mi părea că pinguinii de pe pijamaua mea râd de mine.

Am adunat bucăţică cu bucăţică toate cioburile de pe jos, inclusiv mâna cu puţulica de porţelan, după care am stat cu resturile acelea în pumni, gândindu-mă ce să fac. Într-un final, le-am pus cu grijă exact în locul în care fusese Pişăciosul pe vremea când era întreg, după care l-am luat pe Lică şi am vrut să plec acasă, însă mi-am amintit deodată de ciocolata chinezească şi de arahidele în glazură albă şi m-am gândit că poate tanti Teofana o mai fi având pe undeva măcar o ciocolată şi că, dacă aş lua-o eu, nu ar fi ca şi când aş fura, fiindcă lu’ tanti Teofana oricum nu-i mai trebuie ciocolată şi-i păcat să se strice aşa o bunătate pe undeva. Cu atât mai mult cu cât ea oricum avea diabet. Prin urmare, am aprins lumina şi am luat la rând toate sertarele şi toate rafturile. Gândacii fugeau care-ncotro când dădeam de ei, dar nici nu mă sinchiseam. Aveam alte griji. Am găsit pachete de Kent, pungi de cafea, dar şi pachete de Inka, sculuri de mohair şi săpunuri foarte parfumate. Apoi, când îmi pierdusem orice speranţă, în noptiera din dormitor am descoperit comoara. Un sertar întreg cu gumă de mestecat, cutii cu ciocolată, caramele şi alte bunătăţi. M-am trântit în pat şi am mâncat câteva, explicându-i lui Lică nişte chestii. Atunci am văzut sticluţa. Sus, pe şifonier. Limpede. „Apă din fântâna de la mănăstirea Sfânta Cutărică-nu-ştiu-cum“ îi spusese tanti Teofana mamei mele, aşa că m-am gândit la o dorinţă, am adus un scaun de la bucătărie, m-am urcat încetişor pe el şi am agăţat sticluţa. I-am scos dopul și am spus cu voce tare „Dă, Doamne, ca Lică să fie viu şi să vorbească!“, apoi am luat o gură mare. N-avea gust bun şi mi s-a părut că mă arde un pic la limbă, aşa că am sărit şi mi-am umplut gura cu ciocolată, dar tot n-a fost bine. Aşa că am scuipat şi mi-a ieşit aşa, un fel de lapte din gură, amestecat cu bucăţi de ciocolată. Și mi s-a părut că Lică vorbeşte.

– Hei! Ce faci aici? m-a întrebat Lică, însă n-am putut să-i răspund, fiindcă ceva continua să mă ardă foarte tare pe gât.

După aia am ieşit împreună afară parcă şi ne-am jucat cu sora lui Patric şi cu Fane Guineea, cumva se făcuse zi şi a venit Gogoaşe, fratele fetei cu ochelari, şi ne-a bătut, pe urmă l-a luat pe Lică şi l-a aruncat în subsolul blocului. „Nuuuu…“ a strigat Lică, iar eu n-am putut să strig nimic, fiindcă mă ustura gâtul şi aveam un fel de spumă de lapte în gură. Apoi, prin cusătura ruptă, în burta lui Lică au intrat nişte gândaci care şi-au depus acolo ouă, şi după-aia din ouă au ieşit nişte ursuleţi mici ca nişte jeleuri, care au infestat blocul, iar tata dădea cu o soluţie să omoare ursuleţii. „Uite“ spunea, „am adus o soluţie, pui doar o picătură într-un litru de apă şi se face aşa, ca laptele. Nu mai rezistă niciun ursuleţ“. „Nuuu…“ a strigat din nou Lică, iar eu am dat din mână şi am răsturnat sertarul cu dulciuri şi dintr-o pungă s-au vărsat zeci de arahide. La sfârșit, am vrut să spun ceva, dar s-a făcut întuneric şi doar un gândac în glazură albă a mai trecut de colo până colo.

 

* Povestire din volumul „Omulețul din perete și alte povestiri fantastice”, Editura Nemira, 2019

Despre autor:

Marian Coman s-a născut în 1977 la Mangalia. A trăit, însă, o lungă perioadă la Brăila, unde a fost jurnalist în presa scrisă și televiziune. A fost redactor-șef al cotidianului „Obiectiv – Vocea Brăilei”, al revistelor „Obiectiv Cultural” și „Nautilus” și scenaristul benzilor desenate „Harap Alb continuă” și „Tinerețe fără bătrânete”. A renunțat la presă în 2014 și, vreme de mai bine de trei ani, a trăit scriind proză și scenarii de benzi desenate. Este laureatul mai multor premii naționale dedicate literaturii F&SF și al unui premiu al Convenției Europene de Science-Fiction. A scris volumele „Nopți albe, zile negre” (2005), „Testamentul de ciocolată” (2007), „Teoria flegmei. Apel la mitocănie” (2008), „Haiganu. Fluviul Șoaptelor” (2015), „Haiganu. Furia Oarbă” (2017), „Omulețul din perete” (2019) și scenariul romanului grafic „TFB” (2016), iar povestirile sale au fost incluse în numeroase antologii. În 2018, s-a alăturat echipei Editurii Nemira, unde coordonează imprintul Armada, dedicat literaturii SF, Fantasy și Thriller. În prezent, locuiește în București, este membru PEN Club România și Science Fiction & Fantasy Writers of America.