În așteptare

Dacă aș priza probabil că nu mi-ar mai fi atât de frig, dar mi-e frică să prizez. Când încep să inhalez aburul acela magic mă opresc foarte greu, uneori nu mă mai opresc zile în șir, iar acum, chiar și cea mai mică stare de amețeală, chiar și cea mai firavă și banală neatenție, mi-ar putea fi fatală. Și dacă ar fi doar viața mea la mijloc aș priza, dar dacă o să crăp eu chiar că nu mai are cine să-l omoare pe zeul Aurolac.

Aș fuma, dar nici asta nu pot, am TBC, și nu TBC-ul mă sperie, ci tusea, dacă stârnesc tusea mă aud toți de la trei străzi distanță, iar eu trebuie să stau ascuns. Atunci tac, stau, pândesc și tremur. Aș putea să mă rog, dar nu mă rog, cum trebuie să te rogi înainte să ucizi pe cineva? „Doamne dă-mi putere să spintec, să vărs mațele dușmanului meu și buzele capului lui retezat la picioarele mele să murmure, să cânte și să laude slava Ta?”

Sunt tânăr și nu mă pot gândi decât la moarte. Un lucru e cert, cineva dintre noi trebuie să moară.

Când l-am văzut prima oară pe zeul Aurolac aveam 12 ani și eram pe Magheru. Fugisem de două săptămâni de la Casa de copii din Ghermănești și băteam Bucureștiul căscând ochii aiurea. Stăteam pe colț la cinematograful Patria, pregătit să o întind dacă apăreau boschetarii locului când l-am văzut: aur și lac, pantofi de lac, vestă de lac, pălărie de lac, inele groase de aur pe toate cele zece degete de la mâini. Tocmai cobora din limuzina lui și avea atitudinea unui zeu. Chiar părea un zeu, plutea pur și simplu pe deasupra asfaltului. Eram vrăjit, hipnotizat de acest individ strălucitor care degaja siguranță. Aerul din jurul său părea drogul însuși. Ani mai târziu aveam să citesc în carte cuvântul care descria cel mai bine starea mea de atunci, eram mesmerizat.

Vedeam totul ca în reluare, din spatele lentilelor vișinii m-a privit drept în ochi, mi-a zâmbit. Am mai apucat să îl văd plutind, intrând ca un abur, nu ca un om, în cazinoul de lângă cinematograf. Nu realizam ce mi se întâmplă.

Atunci m-a racolat zeul Aurolac. Cerșesc pentru el. Cerșeam pentru el.

Se spune că în somnul indus de aurolac nu visezi, eu în primele săptămâni am visat, am visat hainele de lac ale zeului Aurolac, eram îmbrăcat cu ele și mă priveam în oglindă, eram mândru nevoie mare, îmi pipăiam noile haine, îmi umflam pieptul și ridicam bărbia în sus, eram fericit, aveam parte de una dintre acele fericiri simple. Câteodată îmi doresc să nu mă fi trezit niciodată, să fi visat în continuare, să fi fost fericit, să mă uit în oglindă, dar nu mai simt nicio fericire. Am pierdut orice fericire posibilă.

Stau și mă uit între degetele goale de la picioare. E jeg, fac o biluță pe care o azvârl cu precizie și boltă în câmpul cu maci. Sunt maci în fața mea, da, o câmpie întreagă. Și apă limpede. Niciodată nu te gândești că noaptea ar fi posibil să arunci un sac de gunoi, între blocuri, tocmai într-un ochi de apă limpede. Cam așa e cu viața. Facem mizerie în cele mai frumoase locuri, le distrugem. Asta nu poate rămâne nepedepsit.

După ce omori, tranșezi, împachetezi și freci cu peria de sârmă. Eu nu o să fac asta. O să îl las acolo, să îl vadă toți.

E bine când ești singur și neîntrerupt de nimeni și de nimic, cum stau eu aici, în liniște. E bine și e frumos să nu te frece nimeni la cap. E minunat, strident de minunat. Maci, levănțică și iasomie. Nu, nu-s reale, dar pentru mine sunt. Am pajiștile mele între betoane.

Ce mare scofală cu moartea? De parcă ar trebui să ai neapărat o treabă ca să mori, să faci ceva. Știu pe cineva care n-avea nicio treabă. Și nicio vină. Și tot a murit. Ce să mai zic?

Nu există nicio soluție, toate soluțiile sunt diluate, ne descurcăm și noi cu ce mai avem. Am mai lucrat uneori zilier. Rigips, lavabilă, izopren. Făceam, până la urmă, ceva durabil, ceva consistent, ce să placă la toată lumea, resturile le țineam și făceam una alta și pe la noi prin beci. Și uneori jucării. O masă de cărămidă, un reșou de BCA, un cățel din sârmă pentru Sori. Ce i-a plăcut cățelul de sârmă. Ce bun ar fi acum un cățel. Unul adevărat. Cineva care să îți țină de cald, să îți doarmă pe piept, să te apere. Nu, nimic nu are urmările pe care le aștepți, deși tot vrei să  faci ceva suficient de durabil și consistent, totul ține până crapă, apoi o luăm de la capăt, răzuim și dă iar cu sârmă, ghips, lavabilă, facem un alt cățel, poate un hamster sau un hârciog.

Aberez. Mi se mai întâmplă. Nu mai pot controla. E de la aburul rămas în creier.

Am vorbit la un moment dat cu reflexia mea într-o baltă, i-am spus: îmi mănânci creierul. Vreau doar să trăiesc, asta e tot ce mai vreau. Mi-a spus: îți mănânc creierul, dar și eu vreau să trăiești, asta e tot ce vreau. Ți-l mănânc, dar ești obligat sa trăiești cu mine, asta e tot, n-ai ce face.

N-am ce face. Și nici măcar n-am 20.

Pajiștile astea albe, din ochi, cu puncte roșii de mac, doar ele îmi știu tristețea. Inhalăm, inhalăm, degustăm, scuipăm. Îmi mănânci creierul. Degustăm, inhalăm, inhalăm, scuipăm. Îmi mănânci creierul. Dar mai e un pic de creier. Când prizez nu mă spăl. De ce m-aș spăla? Dar creierul îmi spune să mă spăl, deci e acolo. E încă acolo. Sau uneori când prizez mă gândesc la tata, cel care m-a dat la Casa de copii. Nici nu-mi mai amintesc bine cum arată, dar atunci simt cum, undeva în străfund, creierul meu încă îl mai iubește pe tata. Și atunci și eu îl iubesc pe tata și mă moleșesc ca o pernă cu puf pe un pat moale. Punga din mâna mea se culcă și atunci și eu mă culc. În rest sunt neschimbat, cel care nu iubește pe nimeni și pe care nimeni nu-l mai iubește.

Sângele meu curge în continuare prin vene, dar nu e curat. Viermele sapă în mijloc, „întunecimii se va da” zice cartea. Nu merg nicăieri fără carte. Mi-au dat-o niște adventiști acum mulți ani. Tot citesc din ea, înainte de Sori doar cu ea dormeam în brațe. Am învățat multe. Multe cuvinte noi și povești. Multe „exemple”. Așa începe rușinea. Tot ceea ce roade în putreziciune va fi aruncat în foc, zice cartea. Recunoști viermele după slăbiciuni. Orice se pregătește să ciuruie o vietate spurcată și să se hrănească din ea e la fel de spurcată. Eu cam așa mă văd, mai ales la ce mă pregătesc să fac acum. Dar nu mă interesează, primăvara asta am nevoie de ordine pentru a supraviețui. Chiar de se întoarce lumea pe dos. Inhalații mici, asta e ordinea mea.

Am visat o iarbă uscată și neagră care cotropea câmpia cu maci. În mijloc era un mic iepure care încă mai zvâcnea din picioare. Din gură i-a ieșit un șarpe. M-am speriat așa de tare că mi-am pus cenușă în cap. Numai că n-aveam cap. În locul capului aveam o roată plină de cuie.

Uneori, când sunt trist, îmi smulg părul. Dar nu o fac violent, o fac ușor, cu gesturi de catifea. Cu voluptate. Asta de când a plecat Sori. Înainte aveam păr bogat.

Totu-i pustiu. Până și carnea din care suntem, prin care ne mândrim. Pustie. Până și urletul, când simți spaima, sub tălpi, cum se târăște spre gleznă, ca acum. Cred în spurcarea de care vorbește cartea, dar nu în spurcarea cu aburul acesta al meu. Zile în șir, uitare. Cine nu are nevoie de asta? Altfel nu se poate.

Carnea mea e uleioasă când mă pipăi și în mod normal asta m-ar face să râd, dar cu râsul e mai complicat acum, nu mai vrea să iasă, când iese e un horcăit, gura rânjește și eu o lovesc. De ce naiba rânjesc? Cu ce drept? De ce țopăi uneori ca ieșit din minți? Carnea mea cleioasă atunci tremură de plăcere. Cad în genunchi, țopăi pe ciment ca o cățea în călduri. Rușine.

Sunt un om independent, nu mă inspiră nimic, nu mă atrage nimic, nu mă gândesc la nimic. Nici măcar la mine. Nu mai imit pe nimeni. Sunt autonom. Nenorocit și egoist. Nu vreau să spun și să fac nimic din tot ce spun și fac alții. Nu semăn cu nimeni de dinaintea mea. Sunt liber. Sunt absent. Sunt singur. Am rămas singur.

Mâine ar trebui să merg în Delta Văcărești să culeg zmeură. Nu mă pot baza pe asta și-n altă zi, cu toți boschetarii ăia de-acolo. Cum se înroșesc fructele puțin, în două zile dispar. O să iau câteva și pentru Sori. Mereu îi luam și ei. O să i le las lângă pat.

Era o fată bună, Sori. Și mă iubea și ea, așa cred, că mă iubea. Dormea pe pieptul meu. Nu vorbea. N-aveam nevoie să vorbim. Oftam, așa comunicam noi. Uneori râdeam. Era cald când era și ea.

Dar chiar atunci când ți se pare că totul e bine, totul e terminat. Chiar atunci când îți vine să zburzi, ceva te lovește și nu mai poți face un pas. Când ai impresia că vezi limpede, dragostea pe care nu voiai să o lași, dispare în abur de aurolac.

Da, ne bate pe toți când nu facem norma din cerșit, dar pe ea a omorât-o. A dat prea tare. Și era o mână de fată. Cum să dai în așa ceva? Dormea la mine pe piept. Asta nu, asta nu pot uita. Așa că stau aici și îl aștept să iasă. Nici n-o să mă simtă când vin din spate, pentru că eu nu exist. Sunt sigur. Sunt absent.