De ce aş vrea să semăn cu Herta Muller

Groapa cu lei, Numărul 6 / aprilie 2021 | 0 comentarii

de Carmen Gheorghe

Între vorba cu un accent irezistibil şi gleznele albe, subţiri, lăsate la vedere, nu te poţi uita decât la faţa ei. Sprâncenele uimesc, se ridică şi coboară într-un joc şugubăţ, cu accent german, buzele roşii şi gura mare, extrem de mobilă şi vie transmit mai mult decât exprimarea foarte frumoasă a interlocutorului bărbat. Ea face spectacol, el nu. El ştie, ea nu vrea să facă asta. El spune circ, ea nu reacţionează…

Mâinile fine ating începutul labelor picioarelor, descoperite, expuse sălii. Ateneul e miraculos, dar modul în care femeia se privește înăuntrul său îl copleşeşte. Decorul nu spune nimic, microfoanele montate prea jos sunt incomode, iar bărbatul vrea acum, pe loc, să fie absolvit. Ea nu se lasă… Păsări tinere − mâinile i se mişcă în lateral şi ochii, mereu aplecaţi spre microfon, spun despre noi toţi, cum nu am zis nimic, cum am înghiţit dictatură şi frig pe nemestecate. Femeia asta a fost îngreţoşată şi îl invocă şi pe dracu, în public. Poţi s-o iubeşti la prima vedere. Aprioric, e deşteaptă şi nu face paradă de asta. Spre ruşinea subsemnatei, nu am citit, nu o cunosc şi mi-am permis să nu o iau în seamă printre bărbaţii ca Henry Miller, Gabriel Liiceanu sau James Joyce. Pe ea nu am căutat-o în clipa următoare a invocării ei la o întâlnire între prieteni. De fapt, pentru că nimeni nu a pomenit-o… Am alergat la cărţile lui Pleşu, la liicenele Întâlniri cu necunoscuţi, dar nu am încercat să înţeleg de ce a părăsit Timişoara în ‘87. Voiam să încep prin a cânta un imn ţinutei acestei doamne şi, dacă nu am făcut-o, este pentru că îmi revin încet-încet şi, totuşi, fără să uit. O doamnă în negru, uşor nevrotică, ca o franţuzoaică din filmele lui Lelouch, cu egări şi ochelari de soare pe creştet, fără podoabe, dar cu un simţ al umorului „finuţ” − este un model spre care mi-aş propune să tind. Ea este o doamnă care nu e scriitoare, dar se chinuie să scrie fiindcă trebuie. Publicul aşteaptă la pândă replicile, iar uneori am simţit că Herta sunt eu, că ea nu răspunde la ce a fost întrebată, ci se descoperă atunci, pe loc, într-o nevoie de expunere pe cât de sinceră, pe atât de periculoasă. Nu poţi fi atât de sincer şi să pleci nevătămat apoi de unde ai venit. De nicăieri. Dintr-o iubire pierdută sau dintr-un interviu televizat, cu oameni care vor să miroasă adiere de Nobel. Nu ştiu ce va fi fost, nu ştiu de ce azi, prin ce mecanism efemer, de nerecunoscut şi pipăit mi s-a arătat acest dialog dintre Herta Muller şi Gabriel Liiceanu, săvârşit toamna. Dar trebuie să întind mâna către ai mei, către echipa cu care, iar, trec prin lume, iar acesta a fost semnalul. Să bată gongul!

Clipa în care a început iarna am văzut-o din curtea fără crizanteme, posomorât de pustie, dar în care primulele de a doua oară şi ghioceii înfloriseră din nou. De emoţia toamnei sau poate, ca să nu uităm. Uliul a trecut razant, găinile au cârâit, ascunse în coteţele reabilitate termic, iar umbra iernii s-a întins până când mătuşa mea a ieşit şi a strigat tare. Da, nimeni n-a furat nicio găină, doar iarna întinde braţul rece şi, sub ochii mei ploaia, shining down like water, se face vată de zahăr şi chiar zăpadă. Nu pot filma, durează doar câteva secunde, iar la ora 2, sâmbătă, putem consemna în jurnalele personale de sub perne cu funde roz, că iarna a sosit. Groaznic.

Îmi pot monta doar mănuşile cu un deget. Şoşonii roz nu îmi ţin de cald, inima ar trebui să-şi cumpere un fâş, dar mai am pălăria şi mirosul de mâncare în buzunarul de la pardesiul pe talie. Ce mă fac dacă nu pot reciti Ulise? Mai am eu dreptul de a invoca incinta şi cărămizile lipsă din sala de bar? Dar pe Andrei de la bucătărie care ne promite că reţine nişte muşchiuleţi pentru musafirii întârziaţi?!

Intru din nou, duminică, la o ora fără rost, paisprezece, în restaurant. La bar, miroase a dezolarea fetei care prepară. Ce? Mai nimic, doar un Blue Angel pentru mine. Îi cer hârtie şi pix, şi deja se repede. „Vă putem ajuta cu ceva?” „Nu, drăguţă, mă descurc.” E exact cum îmi place − pustiu, sinistru şi cu mirosul de la uşa roşie a toaletei, gâdilându-mă pe la gene. Aproape de Cişmigiu, fără terasă, dar cu râsetele de cu seară în urechi, iau notiţe, însemn citatele de pe pereţi, reţin numele actorilor din Ulysses, the movie, şi din The Dead. Chiar şi Bernard Shaw are ceva de spus aici, în rama maro, pe peretele din stânga, sub Oscar Wilde. Ceva cu dansul, deci se potriveşte.

Se aud voci, doi bărbaţi s-au căţărat pe scaunele înalte, susură ceva în engleză, cu replicile date de o voce subţire, stârnindu-i uşor la râs.

Clipesc şi îl văd, în colţul opus, pe Vali, cam nervos şi, evident, înfometat, care ne priveşte ca pe trupa lui de fost conducător brigadier. Ne rujăm toate trei, pe rând − Simona, cu mov, eu mereu, dar mereu, cu roşu (Herta, I love you!), iar Marina nedefinit; activitatea de spionaj e mai sigură cu buzele ascunse sub glossuri transparente. Între peşte şi mușchi de porc, din gâturile date pe spate ţâşnesc cascade înspumate de râsete şi duioşii prieteneşti. Se bea doar bere şi suc, deşi zăresc un pahar domnesc cu vin roşu. Deci Radu preferă roşu…

„Nu mai avem decât trei porţii de fish and chips”… „Extraordinar, dar unde sunt celelalte? Le-aţi mâncat?” „Nu, dar mâncarea se mănâncă pe loc, nu când vreţi dumneavoastră!?” Asta nu a spus-o nimeni, dar tacit, ba chiar un pic expres, cam tare, Dorin vrea să ştie unde a dispărut mâncarea, carnea, cartofii. Nici chiar hamburgerul James Joyce, de 35 de lei !? nu se mai fabrică la această oră; putem sorbi pe îndelete, însă, supa de dovleac cu mentă. Îh.

Respirăm uşuraţi, pentru Mişu şi Radu de la Timişoara va mai fi câte ceva de ros. Primim locul de la colţ, ferestre luminate în spatele fetelor, spaţiu îngust pentru domnişoare, şi întuneric. O minunată, caldă şi neaşteptată apropiere în centrul oraşului, în ultimele zile ale preferatei luni, noiembrie, în care toamna se mai joacă prin decolteuri. Miroase a L’eau de Merveilles de la Hermes, iar Dorin ne promite diamante şi argint în creaţii înregistrate la O.S.I.M. sub denumirea de bijuterii. Deci face ridicări topo la inele. Mişu refuză cartofii, iar părinţii responsabili împărtăşesc, ochi în ochi, despre jucăriile Zizu Pets sau Tobogan Pets. Puţin indiscret, de la peşte, desigur, Valentin pomeneşte, din colţul buzelor, de o carte, despre idei şi consemnări, robe şi, cu ochii strălucitori, promite şi el. Sunt ca acasă, printre ai mei, e noapte, dar dacă îmi aşez pe cap pălăria de catifea brună, iar mănuşile mi se încolăcesc printre degete, păşesc în oglindă − Alice şi iepuri albi, nebuni, cu şosete sau fără.

Îi contrazic pe toţi cei care spun că nu trebuie să ne întâlnim prea des. Încă ne descoperim de fiecare dată. Încă avem de învăţat unii de la ceilalţi, încă Mişu are multe de spus. Toţi ne bulucim cu pieptul în faţă, la microfon, să apucăm să ne spunem replicile, să fim în reflectoare. Dorin pândeşte reacţia noastră la prăjitura de ciocolată, numită, zglobiu − sau insinuant? − „A decadent Chocolater Torte”. Da, destul de orgasmică, în combinaţie cu cheesecake-ul aferent. Se face cumva că, deşi nu e vorba despre niciun fel de seducţie, Liiceanu apare prin vorbele Marinei, colea, lângă Dorin, în colţul mesei. S-a citit peste vară Întâlnirea…, s-a participat la lansări, se compară oralitatea lui Pleşu cu scrisul aşezat al prietenului Gabriel, se ajunge la marii dispăruţi. Privesc în stânga şi jur − mă bazez doar pe memorie, Mişu! − că, din cămaşa Ralph Lauren, Radu chiar ne face să credem că a fost pe urmele profesorului Beleiu, în aşezatul, răbdătorul Ardeal, la Vadul Moţilor, şi s-a uimit că este încă iubit, cu dreptul civil, cu tot. Dacă închid ochii aud de departe Funky town, ca o părere de demult.

Prinţesele şi muşchetarii s-au fumat de pe vremea ţigărilor Carpaţi, se pare că toţi vor să fie Avatari sau Extractorşi de vise. Şi totuşi, regina-mamă speră să arate cu mândrie un cârd (hi!hi!) de prinţese şi să ne întrebe impozant, triumfător şi sexy: „Vedeţi prinţesele astea?” „Eu le-am făcut!” Ar suna ca o glumă sau leitmotiv la carnavalul nostru mascat, organizat la Veneţia, pe stânga, unde ajungem cu vaporetto…

Ne plac nasturii, mai ales descheiaţi, dar şi pixurile; deşi nu chiar în lenjeria intimă a doamnelor din partea de sus, adică din Bihor. V-aţi gândit şi la rujuri-spion, în mov sau transparent − inocent marinăreşti, cu care să ni se soarbă de pe buze vorbele exclusiv de duh?? Deci nu vrem percheziţie corporală, nu suntem de acord cu dictatura şefilor de brigadă, refuzăm compromisul atingerilor neoficiale în particular, în căutarea mijloacelor electronice de văzut şi auzit, ne-am săturat de copii (cu accent pe o!), de falsuri şi imitaţii ieftine. Nu mai vrem Coco Chanel, sub formă de cizmuliţe alb-negru, ci ne dorim toate să fim Mata Hari, cu mănuşi în reţele fine, de aţică bej….

Nu are nici un rost să ne întrebăm de ce nu sunt şerveţele, pahare sau linguriţe, domnişoara cu funcţie de maestru de ceremonii are picioarele prea lungi ca să mai şi vorbească, dar prin misterioase, întortocheate şi sclipicioase cuvinte rostite obligatoriu deodată, aflăm că Simona chiar a avut pietricică Swarovski pe caninul frumuşel, da, Radu, nu i l-a înghiţit nimeni într-un sărut fierbinte, dar l-a ciugulit singurică, de bună voie; da, ne-am pune şi noi diamant pe dinte, dacă nu ar trebui să ne pilim dinţii; nu, Marina? Da, se spune rabacioace în loc de mănuşi, acolo unde soarele se vede mai rar, privativ; da, Steve Vai cântă miercuri în Bucureşti şi da, putem face repetiţii pe Skype. Şi chiar dacă melodia „De ce temi” e dorită de comeseni pe vecie, încă mai sunt unii care nu au acces şi aşteaptă, mură în gură, versuri, linkuri etc. şi, eventual, mişcarea scenică în mici dicţionare de buzunar.

Miroase. Însă gândul că vom putea privi cizmuliţele de cauciuc ne dă aripi, rana din pulpă nu mai doare la fel, iar în afară de Vali, la fel de entuziasmat ca şi fetele din provincie, restul tresare uşor înfrigurat, la gândul sinistru că va trebui să meargă pe jos până în Amzei. Şi totuşi, cavalerii sunt gentlemani, iar ofiţerii şi mai şi.

Că nu se dansează e subînţeles. Dar „Dancing is the expression of a horizontal desire, legalized by music”, ne transmite B.Shaw din alt colţul opus. Oare Fernando, în calitatea lui de prieten al lui Dorin sau Vali, ştie? Înţeleg că nu a observat nici ieşirea, care e, de fapt, intrarea în sala de restaurant. Butoaie de tablă, lăzi cu sticle şi gheridoane pline ne împiedică să fim demni în retragerea fără torţe, de la sfârşit.

Miroase (şi) a toamnă. Am scăpat. Parfumul franţuzesc al Simonei a fost învins, iar bărbaţii obosiți, din cercul nostru strâmt, dar vesel, se vor resimţi încă, cu miresme îmbietoare de carne la grătar, prin hainele de piele, şi nu numai.

Un pic de Jar ne-ar prinde bine. Calea Victoriei ne face cunoştinţă cu Furla, da, cam scumpă la cauciuc, chiar şi cu Ralph Lauren de Bucureşti, cu firme şi nume care defilează în goana vântului pe lângă noi. Rămâi sănătoasă, cucoană, îmi iau cizme din Amzei, şi plec. Cu preţuri chinezeşti, cu viteză americană şi cu tactică germană. În vitrina luminoasă şed aliniate, ca la uşa hotelurilor din Paris, încălţările colorate delicios; ne aşteaptă. La un repertoriu nou al brigăzii, ar merge şi nişte galoşi noi… Trecem de casa Luminiţei, chiar şi de a lui Nuţi − Doamne, mai cheamă azi pe cineva Nuţi? Să ridice mâna! E lumină, cred că probează nişte rochii mai vechi, de prin vacanţele de la Costineşti…

Clipesc, în colţ nu e nimeni, pustiu ca în camera lui Dedalus, şi la fel de trist ca şosetele lui Vali când le lasă acasă. Blue Angel vine de la blue curaçao syrup sau de la langoarea ultimelor zile de noiembrie, luna în care am mai trecut un an, un anotimp, un timp? Liniştea şi umbra partidului portocaliu din vecinătate, fluturând ideatic pe la fereastră, se mai simt. Privesc. Reţin. Decantez. Am trăit.

Şterg cu mănuşa udă o imaginară oglindă a vieţii şi, printre ulii şi zăpada grea, oribilă, lumina străpunge geamurile de termopan. Îmi pot trage egării şi purcede să o descifrez pe Herta din Timişoara. Nu ne consolează nimic literar, dar James Joyce ne urmăreşte cu romanele lui, şi rămâne o provocare de toamnă. A managerului care exercită un drept de folosinţă exclusivă asupra firmei comerciale „James Joyce’s Restaurant”, pe care, ne întrebăm, cu înduioşată uimire, de ce şi-a ales-o?! A distanţei dintre Dublin şi Zurich, oraşe europene şi nu prea, între care irlandezul şi-a ţesut odiseele. Legătura dintre toppingurile de onion, mushrooms, tomato şi fried onion − delicios! − şi încifratul Joyce se poate croşeta cu mare greutate, ca şi ideea că aceste rânduri vor fi mereu idealizate, frezate şi aşezate cuminte în albe pagini A4. Nu încerc să ascund că suntem un pic trecuţi, un pic obosiţi, un pic vii când nu ar trebui, poate, să fim; chiar şi un pic ridicoli dacă încă mai iubim; că normalii şi foştii visători, entuziaştii de pe vremurile studenţeşti şi-au pierdut aplombul printre dosare şi mici reforme ale justiţiei.

Dar femeile şi bărbaţii pe care îi aşez cu grijă aci, echipa mea, sunt speciali, cu şosete şi şoşoni de cauciuc, traşi chiar şi pe coate, cu ochii inteligenţi şi, dacă se enervează, îl vor citi şi pe Joyce, cu tot cu dublinezii lui. În original. Poftă bună! Şi vouă, Herta şi Joyce, oriunde v-aţi afla!