Alix s-a uitat la mine, apoi la cerul senin, plin cu stele. Era noapte şi, de pe stâcile-promontoriu, insula părea o corabie navigând spre larg.

– Arată-mi!

Am întins mâinile spre ea, cu degetele desfăcute, de parcă împingeam o barieră nevăzută; care s-a subţiat, dispărând cu totul când Alix şi-a lipit palmele de ale mele.

Brusc, am avut senzaţia acută, copleşitoare a cuiva trezit dintr-o comă profundă. Imagini, sunete, mirosuri au explodat în jurul meu într-un năucitor foc de artificii. Auzeam lumina stelelor şi fiecare suna altfel, ca instrumentele dintr-o orchestră interpretând simfonia celestă. Distingeam vibraţia pulsarilor, vuietul de cascadă al găurilor negre, uvertura în crescendo a exploziei unei supernove… Vedeam marea până în adâncurile străbătute de rechini, balene, delfini, caracatiţe şi, mai departe, în străfundurile unde siluete incerte lunecau printre corali, creaturi antedeluviene târându-şi cozile prin nisipul în care cohorte de crabi mărşăluiau încolonaţi, pregătiţi pentru Ziua Z, când aveau să invadeze plajele lumii… Simţeam mirosul ţigărilor cu marijuana pe care doi pescari le fumau într-o barcă, la mile depărtare, izul de răşină al pădurii de pin aflată undeva la nord-vest, mirosul de cauciuc al roţilor camionetei unde un băiat şi o fată făceau dragoste, ea pentru prima oară, el…

Şi Alix? Devenise translucidă ca o statuie de cristal, îi vedeam oasele, muşchii, arterele şi venele în care sângele pulsa în armonie cu ritmurile eterne ale naturii, auzeam bătăile… a două inimi?!

Şi-a retras palmele, iar universul meu a redevenit ce fusese: o copie palidă, ştearsă, o imagine în sepie a celui unde trăia Alix, clipă de clipă. Alix, care… nu era tocmai umană. Anticii ar fi numit-o zeiţă muritoare – dar ce ştiau ei?! Privită din afară părea mereu împăcată cu sine, cu oamenii din jur, radiind linişte, echilibru. O oază de calm într-un deşert al demenţei. Alix îmi auzise gândul şi m-a contrazis cu glas tare.

– Nu chiar. Cândva, am fost exact ca tine.

– Supărată pe lume şi viaţă?

A zâmbit, însă ochii îi rămâneau adânciţi în tenebrele trecutului.

– Este greu să nu ştii cine eşti, dar mai ales ce eşti. Până la nouă ani m-am crezut… normală. Nu-mi cunoşteam părinţii, însă nu era nimic deosebit în asta: pe atunci, mulţi copii din Stockholm, Copenhaga şi Oslo ajungeau ca mine – abandonaţi, cerşind pe străzi, la mila trecătorilor. Aminteşte-ţi de „fetiţa cu chibrituri“, care a murit îngheţată în zăpadă, în timp ce bogaţii şi familiile lor sărbătoreau Crăciunul. O poveste care a atins, făcând să vibreze, o coardă sensibilă în generaţii de cititori? Sau un fapt de viaţă consemnat de Hans Christian Andersen cu realism dramatic? Eu… am fost mai norocoasă: am nimerit într-un orfelinat parohial. Aveam un acoperiş deasupra capului, un pat cu salteaua umplută cu paie, o pătură slinoasă, un loc la masa comună unde tocana de napi rămânea o delicatesă în meniul zilei.

Totul era drămuit. Când hainele ne rămâneau mici, primeam altele, la fel de rupte, de uzate. Iar pantofi n-aveam. Trebuia să fim recunoscători pentru resturi, zdrenţe, o coajă de pâine mucezită, un măr viermănos, pentru că nu ne aruncau afară, în viscol.

Eram o povară – pe umerii angajaţilor de la orfelinat, ai bucătăresei pusă în fiecare zi înaintea unei alegeri dificile: cartofi fierţi sau copţi? Foame, frig, mizerie. Dar putea fi mai rău – ni se tot repeta, până ce eu, ceilalţi orfani, am crezut.

Nu şi Hanna.

Hanna, prietena mea. Fata cu păr de aur, cu ochi de un albastru atât de palid încât păreau două opale. Hanna vorbea puţin şi numai cu mine. Nu fiindcă ar fi fost timidă, tăcută, retrasă.

Hanna se credea un înger. Părinţii ei celeşti fuseseră siliţi să o părăsească. Însă nu o abandonaseră. Mâine, peste un an, aveau să se întoarcă, să o ia cu ei. Uneori, îi auzea. O chemau pe nume, îi spuneau să nu îşi piardă răbdarea, speranţa. Plecaseră pentru o vreme, dar…

„Unde?“ am întrebat-o într-o zi.

În seara următoare ne-am strecurat prin fereastra-lucarnă a dormitorului şi am rămas alături, pe acoperiş, uitându-ne la cerul plin de stele.

„Acolo!“

Mi-a arătat o licărire la fel cu altele, mii şi mii. Dar pentru Hanna steaua aceea era un far, luminându-i drumul către casă. De atunci ieşeam pe acoperiş în fiecare noapte senină. Într-una, Hanna mi-a şoptit la ureche încă un secret al ei:

„Mi-au crescut aripi nevăzute. Dacă le-aş desface, aş putea să zbor peste case, peste copaci.“

„Şi eu?“

„Nu o să te părăsesc, Alix. Când ai mei vor veni după mine, vom pleca împreună.“

Eram patruzeci de fete în dormitorul de la mansardă. Una dintre ele – niciodată n-am aflat cine – i-a spus supraveghetoarei despre escapadele noastre nocturne. În orfelinat se făcea economie la orice: mâncare, căldură, ceara lumânărilor. La toate în afară de pedepse. Eu şi Hanna am stat trei zile în genunchi, pe coji de nucă. După care ne-au dat perii, săpun, o găleată cu apă ca să spălăm pardoseala de sânge. Însă pedeapsa adevărată abia urma: directoarea a chemat nişte fierari, să pună gratii la ferestrele mansardei.

Cu o noapte înainte ca dormitorul să devină o închisoare, Hanna a venit la patul meu, mi-a pus un deget pe buze. Nu a rostit vreo vorbă, dar i-am înţeles gândul. Erau ultimele noastre clipe de libertate. De ce să le irosim?

Pe cer, negura ce acoperise stelele începea să se risipească. Mai devreme plouase, acoperişul era umed, lunecos. Şi ce dacă? Hanna avea aripi, stelele licăreau printre zdrenţele norilor, curând bolta avea să fie senină, a noastră.

Când ţiglele mi-au fugit de sub tălpi, Hanna m-a prins în braţe, încercând să mă oprească. Nu a reuşit. Ne-am rostogolit amândouă peste streaşină şi am căzut de la optsprezece metri în curtea pavată cu granit.

M-am trezit la infirmeria orfelinatului. Hanna murise pe loc, zdrobită, mi-a spus doctorul. O minciună crudă, pe care nu am crezut-o. Hanna zburase! Îşi deschisese larg aripile şi plutea undeva, peste oraş. Dar… de ce mă lăsase acolo?

Poate fiindcă toate oasele mi-erau rupte. Nimeni din orfelinat nu credea să mai apuc dimineaţa. Şi-au aşteptat, şi-au aşteptat… În zori, încă nu îmi dădusem cea din urmă suflare. La prânz, am cerut un pahar cu apă.

Miracol?!

Doctorul mă privea ca pe un viţel cu trei capete, cu oroare, cu spaimă – şi ce dacă? Hanna scăpase, va veni să mă ia, să mă ducă departe de el, de toţi. Seara, febra îmi scăzuse, mă puteam ţine pe picioare şi m-am dat singură jos din pat. Baia era la capătul coridorului şi, aproape ajunsesem, când am simţit un miros ciudat, ca de flori putrezite.

Am deschis o uşă, alta. Într-a treia încăpere am găsit-o pe Hanna, acoperită cu un cearşaf pătat de rugină. Dar era sânge. L-am smuls şi m-am uitat la trupul schilodit, la chipul desfigurat al prietenei mele. O fetiţă care se visa, se credea o creatură înaripată. Un cadavru anonim, pe care orfelinatul o să îl vândă Clinicii Regale, material didactic pentru studenţii Facultăţii de Medicină.

Iar eu… Eram un înger, un demon, o abominaţie?

M-au mutat din dormitorul comun într-o debara de la subsol, unde îmi strecurau mâncarea prin ferestruica uşii, de parcă aş fi avut ciumă, lepră sau o altă boală molipsitoare. Directoarea a chemat un exorcist, doctorul şi-a anunţat colegii anatomişti să pregătească masa şi instrumentele de disecţie, dar nu înainte să facă nişte experimente ştiinţifice. Rezistam la apă, la foc, acid clorhidric? Puteau să mă conserve în formol? Mă numeau „fata cu oase de cauciuc“, care căzuse de pe acoperiş şi se ridicase imediat, fără o zgârietură. Aşa se nasc legendele urbane. Eram norocoasă sau fiica diavolului?

N-au apucat să se hotărască. A treia zi de la accidentul ce mi-a adus nedorita celebritate, am fugit din orfelinat, părăsind oraşul, apoi Suedia… Nu zăboveam într-un loc mai mult de două-trei zile, într-o fugă în care nu mă urmărea nimeni, din care nu m-am oprit nici astăzi. Fără alt bagaj mai greu decât amintirile. Până la tine, Hanna a fost singura mea prietenă.

− O fată care se închipuia înger şi una care se credea om, am întregit. Amândouă se înşelau şi fiecare avea dreptate. Dar ai aflat, la capătul atâtor drumuri, cine eşti, ce eşti?

Alix şi-a înclinat capul într-o parte şi m-a privit lung, pe sub gene.

− Până la urmă… are vreo importanţă?