Selectează o Pagină

Dragostea poate învinge Moartea, a spus Solomon şi, într-adevăr, puterea ei este fără margini. Chiar aşa s-a întâmplat în Parisul altui secol, într-o toamnă târzie.

După ce străbătuseră Bois de Boulogne, trăsurile se întorceau, cu felinarele aprinse, spre sumbrul cartier Saint-Germain. Una dintre ele s-a oprit în faţa unui palat monumental şi sumbru, înconjurat de o vastă grădină. Pe arcada porţii era gravat blazonul străvechii familii d’Athol, un scut înfăţişând un câmp azuriu cu o stea de argint în mijloc şi având deviza „Pallida Victrix“ sub coroana de conte. Grelele porţi s-au deschis înaintea trăsurii ce s-a oprit la intrarea principală, unde două şiruri de slujitori, cu făclii în mâini, aşteptau nemişcaţi venirea stăpânului lor. Din trăsură a coborât un tânăr abia trecut de treizeci de ani, dar ale cărui veşminte de doliu şi chip nefiresc de palid îl făceau să pară mult mai în vârstă. Fără să arunce vreo privire în jur, bărbatul a urcat încet treptele, păşind ca un somnambul.

În palat, a străbătut o încăpere după alta, la fel de desprins de realitate, fără să se oprească decât în camera unde, chiar în dimineaţa aceea, o culcase într-un sicriu căptuşit cu catifea şi valuri de batist presărate cu violete pe doamna voluptăţilor sale, iubirea dintâi şi cea de pe urmă, Véra, fericirea şi disperarea lui.

Sfeşnice şi candelabre nenumărate luminau încăperea ca ziua şi contele a privit fascinat obiectele familiare, de parcă le vedea pentru prima oară. Toate rămăseseră neschimbate – doar contesa lipsea. Moartea ei subită îi părea ireală, un coşmar ce nu voia să treacă în uitare. Putea soarele să nu răsară în zori? Şi totuşi… Sfârşitul iubitei venise pe neaşteptate, ca un trăsnet coborât din cerul senin.

Cu o noapte înainte, Véra se dăruise unor voluptăţi atât de intense, se pierduse în plăceri atât de abisale, încât inima ei zvâcnind nebuneşte cedase, iar buzele i se umeziseră de purpura morţii. A mai avut vreme doar pentru un ultim şi fierbinte sărut, apoi şi-a contopit suflarea ce se stingea cu a soţului şi complicelui ei întru desfătări interzise. După care lungile-i gene coborâseră ca nişte văluri de negură peste luminile stinse ale ochilor.

Asta fusese în zorii acelei zile cumplite ce încă nu se sfârşise.

Spre prânz, după sumbra ceremonie din cavoul familiei, contele d’Athol le ceruse celor veniţi la cimitir, familie şi prieteni, să îl lase singur. Apoi, închizându-se cu moarta între pereţii de marmură neagră, zăcuse multă vreme cu fruntea în palme, încercând să înţeleagă care dintre zeii geloşi pe fericirea oamenilor îl urgisise. Nemişcat înaintea sicriului, se uita la flăcările lumânărilor ce încununau creştetul soţiei sale cu un nimb strălucitor. Pentru toţi ceilalţi, Véra ispăşise păcatul de neiertat de a fi iubit prea mult, prea neînfrânat. Pentru el fusese o sacră preoteasă a dragostei, fără limitări sau oprelişti, răpusă mişeleşte de un Destin sadic şi neiertător.

Contele a rămas acolo ore în şir, nemişcat ca o stană de piatră, pradă durerii şi disperării, căutând zadarnic să reînnoade firele care îl legaseră cândva de viaţă.

În amurg, se scuturase de letargie. Ieşind din cavoul inundat deja de umbrele nopţii apărute – o noapte care, pentru el, nu avea să se sfârşească odată cu zorii – încuiase uşa masivă cu o cheie de argint şi se pregătea să se întoarcă printre cei vii, când un gând l-a făcut să şovăie. Hotărându-se brusc, a smuls cheia din broască şi a aruncat-o pe fereastra-ogivă, înapoi, în peştera de marmură. A auzit metalul răsunând pe lespezi ca un hohot de plâns şi în clipa aceea a ştiut că nu va mai intra acolo niciodată – nu câtă vreme va avea suflare în piept.

S-a întors deci acasă, în palatul parcă străin, în camera pustie ce până ieri fusese dormitorul lor. Lumânările luminau tremurător portretul femeii care îi fusese soţie, prietenă, amantă. În camera aceea fiecare lucru îi amintea de ea: rochia aruncată pe un fotoliu, evantaiul pe jumătate închis, şalul de mătase. Pe marele pat cu baldachin, între coloanele de abanos, toate rămăseseră neatinse. Perna avea o adâncitură acolo unde se odihnise capul Vérei, cearşafurile îi păstrau mireasma trupului. Dar căldura, viaţa pieriseră. Şi, într-un colţ, o pată roşie întina albul de zăpadă al aşternutului – batista cu lacrimile de sânge scurse de pe buzele ei, pe când mai încerca încă să o trezească la viaţă…

Şi iarăşi privirea contelui a rătăcit prin camera plină de amintiri dureroase: pianul lăsat deschis, pe clapele căruia stăruia o melodie pe veci neterminată; florile ce începeau să se veştejească în vechile vaze de Saxa; pendula înţepenită la secunda când inima Vérei încetase să mai bată.

Aşadar, Véra plecase, lăsându-l singur… Iar el? Cum să îşi continue viaţa? Era imposibil, absurd! Nu mai avea nimic – decât, poate, amintirile. Trecuseră şase luni de când Véra devenise soţia lui. Şase luni şi nouăsprezece zile din clipa în care o cunoscuse…

S-a întâmplat într-o noapte de mai, la unul din balurile ce adunau crema nobilimii pariziene, aleasă după bogăţie, rang şi vechimea blazonului. Se aflau acolo sute de femei frumoase, elegante, strălucitoare. Însă între atâtea regine pământeşti, Véra era singura zeiţă. Cobora scara, când îşi plecase privirea asupra celor din sală şi ochii li se întâlniseră pentru întâia oară. Atât a fost de-ajuns, căci au ştiut amândoi, cu o certitudine neclintită, ce sfida orice raţiune, că şi-au găsit sufletul-pereche.

Conversaţia fadă, cuvintele cu două înţelesuri, insinuările – nici un act din comedia impusă de stupidele convenţii sociale nu s-a jucat între cei doi. S-au oprit unul în faţa celuilalt şi – îndrăzneală nemăsurată! – fără ca nimeni să îi prezinte, şi-au unit mâinile, într-un legământ tacit de înţelegere şi complicitate. Apoi au pornit, în trăsura lui şi palatul d’Athol le-a ocrotit nuntirea sălbatică, neostoită, sfidând oameni şi zei deopotrivă… De-atunci, între ei n-a fost nevoie vreodată de explicaţii. Surâsurile, jumătăţile de frază erau de-ajuns. Nu s-au rostit promisiuni, jurăminte. N-au fost decât certitudini. Şi o înţelegere perfectă, ca între două jumătăţi ale aceleiaşi fiinţe, în sfârşit întregită după ani de căutări, dezamăgiri şi singurătate.

Căci erau deopotrivă pasionaţi, senzuali şi sinceri, gata să soarbă până la fund cupa dulce-amară a iubirii. Contele nu mai întâlnise o asemenea femeie, atât de străină de orice cochetărie şi totuşi lipsită de inhibiţii, atât de pură şi în acelaşi timp neînfrânată, dăruindu-se cu uitare de sine şi cerând în schimb o dragoste fără măsură, a trupului şi a minţii.

Cu Véra, toate erau altfel; ea însăşi se vădea mereu alta, având o mie de chipuri, o mie de trupuri. Uneori era sfioasă ca o fecioară, alteori de o senzualitate dezlănţuită, ştiind să stârnească patima bărbatului cu iscusinţa unei bacante. Atunci, chiar şi cea mai uşoară atingere a ei ardea, mistuia, senzaţiile se prelungeau nefiresc, devenind de o intensitate aproape dureroasă. Şi, posedând-o cu patimă, tânărul se lăsa la rândul lui posedat de o pasiune devoratoare, care îl făcea să îşi piardă identitatea, să îşi uite nu doar trecutul, ci şi numele. Nu mai spunea „eu“, ci „noi“, ca şi cum amândoi ar fi fost o singură fiinţă. Şi-ar fi vândut sufletul, nemurirea, pentru o noapte cu ea.

Şi au fost nenumărate.

Şase luni de vis, de beţie a simţurilor, în care s-au izolat de ceilalţi, trăind între zidurile străvechiului palat, unde nimeni nu ar fi cutezat să îi judece. Doar din ramele tablourilor înnegrite de vreme, strămoşii contelui le priveau fericirea cu chipuri grave, aspre, cu ochi lucind ciudat pe sub sprâncenele încruntate.

Însă îndrăgostiţilor nu le păsa nici de cei morţi, nici de cei vii, căci nici un oaspete nu le trecea vreodată pragul. În umbra zidurilor seculare, contele şi soţia lui au săvârşit neîngăduite voluptăţi, descoperind mereu alte căi spre absolutul senzaţiilor, spulberând graniţa între trup şi spirit, contopindu-se într-o armonioasă şi totală uniune, din care se smulgeau cu greu, ca un trup ce se rupe în două. S-au iubit în toate felurile pe care mintea omenească le-ar putea imagina, pe care trupurile izbuteau să le împlinească. Dacă Véra era glas, contele îi devenea ecou; dacă bărbatul ardea ca o flacără, femeia fusese jarul care îl iscase… Nebunie? Delir al simţurilor dezlănţuite? Dragostea lor devenise un ocean de voluptate, iar ei se afundau tot mai mult spre adâncurile a căror beznă nu reuşea să-i înspăimânte.

Acum, însă, venise trezirea. Senzaţia insuportabilă, de înec sau de prăbuşire în neant, urmată de durerea scurtă în piept – era aerul, viaţa care umplea din nou plămânii. Contele se întorsese la suprafaţă; Véra, nu.

Scuturându-se de amintiri, d’Athol s-a apropiat de fereastră. Afară era o noapte întunecată, fără lună. Pe cerul acoperit de nori groşi licărea doar o stea, stingheră, însingurată.

– Véra…

Fusese numai o şoaptă, la care nu aştepta răspuns. Dar l-a primit. Căci vântul s-a iscat deodată, făcând să foşnească frunzişul copacilor din grădină, sfâşiind norii. Şi acolo, în înaltul cerului, s-a aprins încă o stea, geamănă cu prima. Străluceau împreună, doar ele, insulă în mijlocul norilor ce se îmbulziseră iarăşi împrejur, să le acopere, să le înghită, să le cufunde în neguri. Însă dubla strălucire îi ţinea departe, sfidând noaptea, veşnicia, Destinul.

Contele privea fascinat, când, brusc, a înţeles. Colţurile gurii i-au zvâcnit, lărgindu-i chipul ca pe o mască prea strâmtă şi un hohot de râs tunător a umplut încăperea, palatul, lumea întreagă.

Ce prost fusese! Ea nu putea să îl părăsească, nu avea cum să moară!!

Când s-a potolit, cu răsuflarea tăiată, contele avea în ochi o strălucire stranie. Încă mai zâmbea şi a întins mâna, trăgând de şnurul soneriei.

Îndată s-a ivit un bătrân majordom, îmbrăcat în negru. S-a oprit în uşă, cu capul plecat, aşteptând poruncile stăpânului său, dar ceva în glasul acestuia l-a făcut să tresară şi să ridice privirea.

– Raymond, în seara asta, contesa şi cu mine vom cina ca de obicei, la ora zece. Îngrijeşte-te ca focul din cămin să fie făcut din timp, iar candelabrele toate aprinse… Cum bine ştii, soţiei mele nu-i place nici frigul, nici întunericul.

Bătrânul încremenise locului, tot mai înfricoşat, neştiind nici ce să spună, nici ce să facă. Dar contele nu terminase:

– De mâine vreau să concediezi toţi servitorii. Plăteşte-i pe un an întreg şi spune-le să plece degrabă. Zăvorăşte în urma lor porţile şi veghează ca nici un oaspete nepoftit să nu ne tulbure tihna. Tu vei fi singurul care vei primi poruncile mele şi ale doamnei contese. Şi-acum du-te, credinciosul meu Raymond…

Majordomul s-a supus, înghiţindu-şi vorbele, neputinţa. Slujise o viaţă în familia d’Athol şi ţinea la conte ca la propriul său copil. Îi ştia iubirea nemăsurată pentru contesă, singura femeie care îl făcuse vreodată fericit. Durerea pierderii suferite fusese de neîndurat pentru stăpânul său. Dar poate că sminteala aceea va trece cu vremea… Deşi nu era doctor de suflete, Raymond a înţeles, cu inima dacă nu cu mintea, că adevărul l-ar putea ucide pe conte. O trezire prea bruscă la realitate, un şoc care să îi risipească iluzia, îi puteau fi fatale. Era mai bine să lase timpul să vindece rănile nevăzute… Şi să păstreze secretul nebuniei ultimului din neamul d’Athol faţă de lumea din afară.

Bătrânul s-a înclinat adânc şi a ieşit.

Într-o săptămână, în afara lui Raymond şi a unei bucătărese surde şi săracă cu duhul, doar paşii contelui mai stârneau ecouri între străvechile ziduri. Însă umbra stăpânului nu venea niciodată singură; lângă ea se ivea, neîntârziat, o alta – cea a nebuniei. Tânărul era încredinţat că soţia lui trăia, mânca, vorbea, fiindu-i alături clipă de clipă. Iar Raymond se silea să joace comedia aceea sinistră.

În primele zile, viaţa i-a fost un adevărat calvar: să aducă flori unei fantasme, să îi pregătească baia, să o servească la masă prefăcându-se la răstimpuri că umple un pocal sau o farfurie ce rămâneau mereu neatinse… Câteodată se temea că îşi va pierde el însuşi minţile. După trei săptămâni a început să se obişnuiască, după alte două nefirescul a devenit rutină.

Jocul macabru se derula singur, cu actori ce uitaseră că joacă un rol şi, într-o dimineaţă, Raymond s-a pomenit ciocănind în uşa dormitorului şi aşteptând un răspuns. De la cine? Contele – şi-a amintit – coborâse mai devreme în bibliotecă, iar în cameră nu era nimeni. Nu avea ce căuta acolo, nici de ce să zăbovească… Şi-o repeta a patra oară, când a auzit înăuntru lipăitul unor picioare desculţe pe podea… şi s-a depărtat, aproape în fugă.

A coborât scara cu paşi împleticiţi, sprijinindu-se de balustradă. Fusese o iluzie, ce altceva?! Şi-a spus-o iar şi iar, până ce a ajuns să o creadă, până când bătăile inimii i s-au mai domolit.

A fost doar prima din şirul de întâmplări stranii pe care Raymond s-a încăpăţânat o vreme să le numească „năluciri“. Întâi un glas de femeie, suav şi melodios, glasul ei, ce venea într-o după-amiază din salon. Când a deschis uşa, cu mâini tremurătoare, cu groaza izbindu-i tâmplele pe dinăuntru, bătrânul l-a văzut pe conte aşezat într-unul din fotolii. Pe masă se aflau două ceşti, goale. Auzind paşii slujitorului, d’Athol i-a vorbit fără să se întoarcă, uitându-se la fotoliul din faţa lui, unde nu era nimeni.

– Contesa ar dori un ceai fierbinte. Fii bun şi împlineşte-i voia, Raymond.

Pentru conte, totul era firesc. Petrecea lungi ceasuri în grădină, pe o bancă, citind cu voce tare poemele care îi plăceau soţiei lui; seara, înaintea focului, îi povestea văzduhului întâmplări din trecut, menite să amuze. Iar nopţile… Râsete, şoapte, suspine se auzeau uneori din dormitorul de la etaj, făcându-l pe Raymond să evite uşa de stejar dincolo de care stăpânul său îşi trăia nebunia.

*

Au trecut zile, săptămâni, luni. Curând avea să se împlinească un an de când contesa d’Athol murise pentru restul lumii. De când în locul ei, între zidurile palatului prindea tot mai mult formă, consistenţă şi glas, Iluzia.

Se insinua acum pretutindeni: un acord neaşteptat făcea să vibreze coardele pianului, iar clapele se mişcau ca atinse de degete nevăzute; foşnet de rochii, de voaluri răsunau noapte şi zi pe scări, pe coridoare; uşi se deschideau ori se închideau singure, iar un parfum vag de orhidee stăruia în toate încăperile palatului.

Şi a venit ziua sumbrei aniversări: un an de când Véra murise, de când Iluzia ducea între zidurile palatului o viaţă de neînţeles pentru oameni şi împotriva firii.

În seara aceea contele a găsit-o în pat, aşteptându-l, mai vie şi mai nerăbdătoare ca oricând. Trupul gol i se arcuia, – strună vibrând de dorinţă –, braţele i se întinseseră într-o tandră şi irezistibilă chemare, sânii, pântecele îi unduiau înnebunitor.

– Roger…

Şoapta-poruncă l-a făcut pe tânăr să se cutremure de o pornire atât de intensă încât a simţit-o ca pe o durere… Şi-a smuls hainele, le-a sfâşiat, cu sângele clocotindu-i în vine, apoi s-a aruncat deasupra femeii ce strălucea ca o statuie de marmură.

Şi s-au iubit: ca-ntotdeauna, ca niciodată în viaţă. Buzele, răsuflările, trupurile li se contopeau, devenind una, o făptură androgină, despărţită la începutul timpului şi-al lumilor în bărbat şi femeie, care de-atunci îşi căuta reîntregirea. Roger şi Véra se găsiseră unul pe altul şi el a posedat-o cu încrâncenare, până ce a căzut fără vlagă, asudat ca după o goană istovitoare. Zăcea pe spate, cu obrazul lipit de al ei, cu răsuflarea tăiată, în vreme ce femeia îi strivea pieptul cu sâni tari, picurându-i pe buze şoapte şi sărutări.

– Te iubesc… Acum şi-n veşnicie…

Roger era gata să răspundă cu un jurământ înflăcărat; ar fi fost prea puţin însă, prea lipsit de însemnătate. Voia să îi facă un dar care să le amintească mereu de noaptea aceea unică, noaptea lor. Brusc, a ştiut: colierul siberian pe care îl cumpărase cu un an în urmă, cu gând să i-l dăruiască în cealaltă noapte… când soarta le-a fost potrivnică.

Sipetul cu încrustaţii de aur şi granate era plin: brăţări, inele, cercei, diamante, perle şi rubine, toate infinit mai preţioase fiindcă ea le atinsese. Şi, în sfârşit, colierul, ofranda din platină şi opal, iar lângă el… Un petec de pânză având moliciunea mătăsii. Ce putea fi? Nedumerit, contele s-a uitat la batista pe care o ţinea în mână, la petele roşiatice, parcă de rugină – însă nu erau uscate, ci umede, ca şi cum… Deodată, a încremenit: era sânge!

Şi-atunci, toate s-au petrecut în aceeaşi clipă: flăcările lumânărilor au prins să se zbuciume în văzduh, biciuite parcă de duhuri nevăzute, pendula spartă a bătut din nou ora fatidică, iar dormitorul s-a umplut de izul de putreziciune al florilor ofilite în vaze.

Roger s-a răsucit spre pat, privind-o cu ochi rătăciţi pe femeia care, sprijinită într-un cot, îl aţintea la rându-i.

– Dar tu… eşti moartă!!

Fără să se tulbure, Véra i-a zâmbit cu infinită tristeţe şi oboseală:

– Sunt numai ceea ce vrei tu să fiu…

Şi-a coborât lungile gene negre peste ochii a căror strălucire pălise, aşa cum chipul, trupul întreg îşi pierdeau consistenţa, materialitatea. Pielea de alabastru îi devenea tot mai translucidă, până ce s-a topit cu totul în lumina cenuşie a dimineţii, ca amintirea unui vis.

Sfâşiat între groază şi dorinţa care-l ardea cu neîndurare, bărbatul a strigat:

– Nu pleca! Te rog…

Şi Véra s-a întrupat din nou – însă nu mai era aceeaşi. Trupul i se prăbuşise spre înlăuntru, pielea îi era neagră-verzuie, buzele se retrăseseră de pe dinţi, pletele crescuseră nemăsurat, unghiile erau lungi, încovoiate, ca nişte gheare. Şi mirosea: a moarte, a criptă, a mucegai.

Dar Roger a privit-o fără spaimă, fără şovăire.

– Orice eşti acum, vreau să fiu cu tine…

Atunci a răsunat un clinchet şi ceva s-a rostogolit la picioarele lui. S-a aplecat, ridicând de pe podea un obiect mic, metalic şi, înainte de a-l privi, a ştiut ce era: o cheie de argint.

*

…Dispariţia subită a contelui d’Athol a stârnit rumoare în nobilimea pariziană, rămânând luni la rând un subiect preferat în saloane şi ziare. Nimeni nu a putut să lămurească misterul. Plecase într-o călătorie peste hotare fără să anunţe pe nimeni? Fusese victima unui jaf sau a unei răzbunări? Dar atunci, unde era cadavrul?

Cei doi servitori ai casei au fost eliberaţi curând: bucătăreasa nu ştia nimic, iar majordomul a rămas neclintit pe întreg parcursul anchetei – în dimineaţa aceea intrase în dormitorul stăpânului său, care nu mai era acolo. Nu găsise urme de luptă şi nu lipsea nimic altceva decât hainele negre, purtate de conte cu un an înainte, la înmormântarea soţiei sale. Aparent, Roger d’Athol plecase singur, în miez de noapte.

Poliţiştii l-au lăsat în pace pe Raymond: ca şi ziarele, vecinii, curioşii. Pe toţi îi dezamăgise tăcerea lui încăpăţânată.

Dar adevărul era atât de simplu… Stăpânii lui erau, în sfârşit, împreună. Şi bătrânul veghea ca nimeni să nu îi tulbure, aşa cum, în dimineaţa aceea, înainte de a chema poliţia, avusese grijă să potrivească la loc tulpinile de iederă crescute pe uşa cavoului.

traducere de RODICA BRETIN