Selectează o Pagină

Trenul aleargă de-a lungul brațului meu, pe care trebuie să-l țin orizontal și nemișcat. Ori trenul este mic, ori sunt eu uriaș. Trenul este încet și face drumul să vibreze, ceea ce-mi produce mâncărimi în adâncime în substratul dermic. Mă gândesc ce ar însemna să mă zgârii, ar însemna trădare, trenul ar deraia iar deraierea ar fi crimă în masă, așa că rezist impulsului. Nu a mai avut loc o deraiere pe linia secțiunii mele de două sute de ani. Așa că nu mă rușinez și sunt mândru cu recordul de siguranță.

Se aude tunetul mult deasupra capului. Va ploua în curând. Sunt aproape bucuros.

Mâncărimea e mai rea atunci când trenul îmi dă ocol gâtului, ceea ce-mi solicită o îndoire apoi o lentă răsucire de la un capăt la altul, așa că trenul are o constantă suprafață plană. Mărul lui Adam are un fel de a sălta în momentul trecerii unui tren, zăngănind ca semințele pe o tobă.

Totuși gâtul e cel mai rău traseu dintre toate, după asta doar coboară pe celălalt braț. Odată ajuns la capătul bicepsului îmi pot scărpina gâtul cu cealaltă mână atât timp cât sunt atent și discret. Dacă mă vede gardianul spatelui, sau dacă vibrația călătorește și ajunge la micile cești de ceai făcându-le să vibreze în micul vagon-restaurant asta îi va supăra pe micuții stăpâni ai lumii iar eu voi fi acuzat de pericol nesăbuit și poate de trădare. Dar treaba e că toată lumea se scarpină oricum și are șansa de a nu fi prinsă pentru că e al naibii de multă mâncărime pe tot traseul și nu o poți suporta.

Tura mea durează o săptămână măsurată pe scala timpului micilor stăpâni. Asta înseamnă doar șapte ore în timpul nostru, așa că nu e chiar atât de rău pecât pare, dar am fost învățați ca mereu să măsurăm timpul în felul lor, nu al nostru, pentru a evita confuzia. O să mă doară maxilarul până când termin tura deoarece l-am strâns toată săptămâna ca să scap de mâncărime.

Când trenul se apropie de stația de legătură la încheietura mea, strâng palmele cu vecinul de linie din stânga,  cu degetele puse în jos. E o postură dureroasă de susținut. Încheieturile noastre totuși nu se întâlnesc, pielea din partea de jos a palmelor scufundându-se într-o prăpastie. Calea ferată se extinde pe o distanță mică dincolo de încheieturile noastre, pentru ca micile sale punți de conectare să se poată cupla peste acel gol. Trebuie să ne ținem de mâini în felul acesta toată ziua, astfel că trenul va traversa în siguranță. Manualul de operațiuni susține că n-ar trebui să ne privim reciproc pe durata activității procesului deoarece eventualitatea chiar și a unui contact vizual accidental poate cauza spasme muscular involuntare în brațele noastre din cauza rezonanței empatice și acest lucru aproape că ar provoca cu siguranță o deraiere. În viața reală, vecinii de linie încearcă să nu se privească deloc, cu atât mai puțin în ochi. Este rușinos să fii doar un segment de cale ferată și e mai ușor să nu te gândești la asta.

Chiar și așa, totuși e mai bine decât multe dintre alternative. Să fii o clădire de apartamente e mult mai rău, să ai micii stăpâni ai lumii îngropați în carnea ta, să scobească în proprietatea ta. Mi-am petrecut primul an în serviciul civil, ca portavion – eram mai tânăr și mai mic atunci – iar în fiecare moment din acel serviciu eram îngrozit că mă voi îneca într-un val pe care nici nu l-aș vedea venind. Să fii un segment de cale ferată e cel puțin o muncă pe care o faci pe lângă altele. E o consolare.

Începe să plouă. Acestea sunt motivele pentru care ploaia e bună: ajută în privința mâncărimii; calmează pielea imflamată din fundația șinei; este apă, pe care o putem bea; reduce vizibilitatea. Ne ridicăm fețele pentru a bea până ne umplem, apoi le coborâm pentru a respira prin gurile noastre. Chiar dacă încercăm să privim în jur totul este neclar iar ochii ne sunt încețoșați de la ploaia care încâlcește genele.

Am relații foarte diferite cu vecinii de linie, din stânga și dreapta mea. Stânga mă îngrijorează constant. Este treaba ei să preia trenul de la mine și e întotdeauna înceată, mereu aducându-și palma sus spre mine în ultima clipă. Dacă punțile noastre de legătură nu sunt blocate până la momentul în care trenul ajunge la tunelul meu carpian, atunci ei ar putea trage frâna și ar scârțâi spre o haltă, ceea ce ar avea ca rezultat o acțiune disciplinară pentru amândoi. Sau mai rău, ei ar putea să nu vadă la timp eșecul blocajului, iar trenul va cădea în spațiul gol. Micile transporturi se vor rostogoli, micuții stăpâni ai lumii vor cădea din ele ca puii de păianjen și vor împroșca pământul sălbatic de dedesubt. Manualul de operațiuni nu specifică exact ce se întâmplă mai departe. Zvonul liniei spune că trenuri militare vor ajunge într-o săptămână. Se vor opri la segmentele ofensatoare și ne vor sufoca trupurile și ne vor distruge cu stranii, teribile arme. Segmentele ucise pentru trădare sunt lăsate să putrezească acolo unde au căzut, pentru ca noile segmente care le înlocuiesc să poată avea la îndemână povești de avertizare. Nu am încredere în stânga mea pentru a ne salva pe amândoi de această soartă. Dacă arunc o privire spre chipul său – și desigur, m-aș uita rapid în altă parte – pot vedea macabrul din gura sa, decorul din ochiul său. E foarte aproape de a porni o rebeliune. Probabil din cauza ei vom fi toți uciși.

Dreapta mea, pe de altă parte este precisă și conștiincioasă. Am întotdeauna mâna care așteaptă, rigidă și pregătită, înainte s-o așeze pe a ei în poziție. Nu vreau ca ea să creadă despre mine ceea ce cred eu despre stânga. Vreau să creadă că sunt ca ea. De încredere. Atent.

Zilele trec – zilele rapide ale stăpânilor, nu ale noastre zile greoaie, dar sunt destul de experimentat încât o oră chiar se simte ca o zi acum. Ploaia persistă. Tura mea e terminată pe jumătate și nu există vreun semn al următorului tren. Ar trebui să fie unul în fiecare zi, neobosit ca un metronom.

Acestea sunt motivele pentru care ploaia e rea: uneori se simte ca și cum te-ai îneca.

Dreapta mea se apleacă. Nu am vorbit niciodată cu stânga, însă eu și dreapta am mai vorbit înainte, sub acoperirea ploii. Ne putem mișca mai liber când nu e vreun tren în apropiere. Ne apăsăm împreună capetele, uitându-ne în jos spre mâinile noastre. Degetele ne sunt blocate, cu palmele în sus pentru a nu disloca prea mult din micul balast de la antebrațele noastre.

– A început, spune ea. Transmite-i și stângii.

Dau să întreb ce, dar ea îmi strange mâna și mă privește în ochi și știu. Aceasta e revoluția. Așa murim noi. Nu știu câte răscoale au mai fost înainte de a noastră – nu se predă asta în școală, unde programa este dirijată de micuții stăpâni – dar știu că toate trebuie să fi eșuat, din moment ce ne aflăm aici.

– Fii scurt, pentru a nu mutila cuvintele, spune ea. Astăzi luptăm.

– Ne vor ucide pe toți, zic eu.

– E prea târziu să salvăm apartamentele,  spune ea. Și ei zic să nu avem speranță pentru unicate. Portavioanele, rachetele și navetele spațiale, barajele hidroelectrice. Au fost izolate prea mult timp, s-ar putea să nu ni se alăture. Dar șinele se vor ridica împreună.

Nu mă așteptam la asta din partea ei, dar nu e vorba doar de ea. Este un mesaj transmis de-a lungul liniei. Cât de departe a călătorit? Cât de ciopârțite sunt aceste cuvinte? Dacă e vreo greșeală sau o capcană? O întreb lucrurile astea, iar ea clatină din cap. Cuvintele îi aparțin, însă mesajul e al tuturor. Fața ei e încă apăsată de a mea, un cuptor stocat în răceala ploii. Degetele ei le strâng pe ale mele atât de tare încât pielea devine palidă. Și-a întors mâinile, absorbind palmele mele încă neîntoarse.

– Îți verși tot balastul, spun eu iar ea scoate un sunet ca un suspin, sau poate așa se aude un râs în ploaie.

– Se întâmplă chiar aici și acum, spune ea.

Îmi dă drumul și ajunge în spatele propriului gât și începe să jupoaie șina din stratul său.

– Am urât întotdeauna această parte cel mai mult.

Gâtul ei sângerează, dar șina se desprinde. Traversele se rostogolesc afară ca niște chibrituri, înainte de șinele pătate de sânge ele însele. Le aruncă afară în obscuritate. Vizibilitatea e foarte redusă în ploaie. Cred că văd mișcare în spatele ei. Oameni mișcându-se în feluri pe care manualul de operațiuni le-ar considera dăunătoare pentru integritatea șinei. Chiar ieșind din linie toate laolaltă. Cred că aud strigăte, râsete, plânsete.

Mă întorc și privesc în josul liniei spre stânga. Trenul s-a mutat depășind-o, în stânga ei și posibil mai departe încă. Linia din stânga încă menține disciplina șinei, din câte îmi dau seama. Abia le pot distinge ca siluete, arcuiri în tristețe.

Mă întorc ușor spre stânga mea.

– Ascultă, spun eu iar ea se întoarce atât de rapid încât e surprinzător. Ochii îi sunt largi, înfricoșați.

– A început? spune ea, apucându-mă de mână. Te rog, a venit timpul?

Nu-mi amintesc cuvintele pe care dreapta mi le-a spus, așa că dau din cap. Ea nu pare să aibă nevoie de cuvinte din partea mea. Îi strâng mâinile într-ale mele. Acestea tremură iar la început consider că sunt spasmele musculare de care ne-a avertizat manualul, dar apoi realizez că ea plânge. Este greu să-mi dau seama în ploaie, dar gura ei nu e o grimasă a furiei, ci teroare. Sau ambele, acum.

Îmi doresc să fi fost eu acela purtând trenul atunci când vorbele au ieșit. Îmi doresc să fi fost eu acela ridicându-și pumnul, carenând trenul, izbindu-l în noroi.

– Întotdeauna ai părut atât de furios, zice ea. Știam că într-o zi îmi vei spune că a sosit timpul.

– Povestește stângii tale, iar vorbele se duc de-a lungul liniei.