Mihai Eminescu, precursor al lui Einstein

2021, Articole | 2 comentarii

de Rodica Bretin

La 27 octombrie 1886, la Bucureşti, în revista „România Liberă“, era publicată „La steaua“, o nouă creaţie a celui mai mare poet român, Mihai Eminescu:

„La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

 

Poate de mult s-a stins în drum

În depărtări albastre,

Iar raza ei abia acum

Luci vederii noastre.

 

Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie:

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem, şi nu e.”

 

Aceste versuri – rod al unei geniale intuiţii? datorate unei surse rămasă elusivă? – constituie o premoniţie tulburătoare a principiilor fizicii relativiste, aşa cum vor fi ele formulate de Einstein, decenii mai târziu. De altfel, întreaga operă literară şi publicistică a lui Mihai Eminescu face dovada unor cunoştinţe uluitoare, a unei logici ştiinţifice proprii unei personalităţi complexe, având o înţelegere a Universului (şi a legilor ce îl guvernează) cu mult deasupra contemporanilor săi. Asemenea mesaje vizionare sunt, fără îndoială, rezultatul unor preocupări enciclopedice legate de istorie, politologie, ştiinţele naturii, fizică, filosofie, vechi civilizaţii şi mitologie, dar şi al continuei căutări a adevărului, oriunde ar fi dus acesta. Poate chiar la începutul Timpului şi al Lumilor, în acea secundă zero a Universului, descrisă în „Scrisoarea I“, apărută la Iaşi (1 februarie 1881), în revista „Convorbiri Literare“. Aici nu mai este vorba de premoniţii sau coincidenţe: fragmente ale poemului prezintă un scenariu cosmic asemănător până la identitate cu modelul Big Bang-ului conceput de Gamow în…1948!

 

„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsit de viaţă şi voinţă,

Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.

Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,

Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…

Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l

Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl…

Punctu-acela în mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stăpânul fără margini peste marginile lumii…

De-atunci negura eternă se desface în fâşii,

De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…

De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute

Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute

Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,

Sunt atrase către viaţă de un dor nemărginit.“

 

Este cel puţin stranie, în secolul XIX, prezenţa unor concepte ca viteza luminii, dualitatea spaţiu-timp, curbarea spaţiului datorită efectelor gravitaţiei, relativitatea timpului (trecut-prezent-viitor sunt văzute nu consecutiv, ci simultan, într-o determinare reciprocă), haosul premergător Big Bang-ului, „întunericul sideral“ (până la cosmonautul sovietic I. A. Gagarin, în 1961, nimeni n-a ştiut că spaţiul cosmic este negru, iar de pe Terra apare albastru numai din cauza atmosferei), formarea galaxiilor şi a sistemelor stelare, pluralitatea lumilor locuite şi a civilizaţiilor în Univers. Civilizaţii ale unor fiinţe inteligente, capabile să-şi pună întrebări asupra propriului destin, să înţeleagă mecanismele formării, vieţii şi morţii Universului:

 

„În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,

Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;

Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş

Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,

Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ

Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;

Iar catapeteasma lumii în adânc s-a înnegrit,

Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;

Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,

Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,

Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace,

Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace.“

 

Stingerea Soarelui, imaginat ca o „gigantă roşie“ (şi nu o „pitică albă“, cum va deveni în realitate), secunda cosmică de nemişcare absolută a planetelor la moartea astrului în jurul căruia gravitează, pentru ca apoi, scăpate din capcana gravitaţională, să pornească prin spaţiu, pustii şi reci, grăbind spre inevitabilul sfârşit… – un scenariu şocant prin precizia sa. Să fie aceste cunoştinţe doar reminiscenţe ale anilor petrecuţi de Mihai Eminescu la Viena (1869-1872) şi Berlin (1872-1874), unde a studiat cu mari oameni de ştiinţă ai vremii (Dühring, Zeller, Helmholtz, Du Bois-Reymond, Lepsius, Munk, Poggendorf, Droysen)?

Dar un model teoretic atât de complet şi coerent privind evoluţia Universului nu fusese încă formulat. Să fie, atunci, unul din acele cazuri rare din istoria umanităţii, când forţa logicii şi geniul vizionar pot substitui lipsa unor date esenţiale? Sau… a avut Eminescu acces la alte informaţii decât contemporanii săi?

Care nu l-au înţeles. Intelectualitatea română a vremii era (ca şi cea de astăzi) de formaţie predominant filosofic-mistică, având tradiţia bizantină de a exclude sau a distorsiona orice curent de idei care nu intra în sfera sa de preocupări.

Astfel, „Scrisoarea I“ a fost receptată drept „o cosmologie supremă în versuri incomparabile“, aşa cum scria, în 1884, diplomatul Ion Alecsandri, adăugând: „Eminescu l-a citit nu numai pe Oppert, dar şi pe alţi doctori în texte ieroglifice, în tâlcuri de stele şi suluri caldeene din timpul glorioasei Semiramida“. În continuare, Ion Alecsandri „descoperă“ sursa de inspiraţie pentru ordonarea haosului primordial, descrisă în poem: un text vechi de patru milenii, tradus de M. Oppert, profesor de asiriologie la Collège de France. Eminescu studiase, într-adevăr, documentul, aşa cum asistase, la Berlin, în vara lui 1873, la cursurile profesorului Weber, care îşi iniţia studenţii în cosmologia orientală, analizând „Kalidasa“, „Rig-Veda“ şi „Imnul Creaţiei“. Însă, deşi dovedesc neaşteptat de înaintate cunoştinţe astronomice, aceste texte nu conţin referiri la noţiuni prefigurând teoria relativităţii. Altele, ca poemele sumeriene „Epopeea lui Ghilgamesh“ (scrisă între 1728 şi 1686 î.Hr.) sau „Cântul lui Etana“ (datând din anii 4000 î.Hr. şi consemnat pentru prima oară în 2300 î.Hr.), descriu Terra văzută din spaţiu, efectele acceleraţiei asupra corpului uman la viteze mai mari decât a sunetului şi chiar relativitatea timpului la viteze apropiate de cea a luminii, dar ele erau fie nedescoperite, fie inaccesibile studierii între anii 1880-1890!

Spirite enciclopedice, ca Spiru Haret sau Titu Maiorescu au sesizat corect diferenţa dintre mitologie şi conceptul eminescian privind Universul, mai apropiat unui model ştiinţific vizionar. Ceea ce nu-l va convinge pe George Călinescu… Cu superficialitatea şi subiectivismul celui care se sperie de incomprehensibil, el avea să afirme după apariţia teoriilor lui Einstein: „În «Scrisoarea I» este multă filosofie şi metodă mitologică, aceeaşi cu a anticilor (…), iar în locul truismelor raţionale văzute de unii detractori se regăsesc eroi şi mesaje de basm“. Cât despre „La steaua“, omul care considera că a scrie despre raţiunea şi preocupările ştiinţifice ale lui Eminescu înseamnă a-l denigra, dovedeşte aceeaşi „profundă“ înţelegere: „aici gândul cade în câmpurile experienţei deductive (…), mintea se înspăimântă (…) şi legea luminii siderale devine un mister producător de fioruri poetice“ („Viaţa lui Mihai Eminescu“, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1932). Dacă mintea lui George Călinescu nu s-ar fi înspăimântat până-ntr-atât, criticul literar şi-ar fi amintit, probabil, că „legea luminii siderale“ a fost descoperită după ce apăruse „La steaua“!

Astăzi, la mai mult de un secol după moartea lui Eminescu, scenariu său cosmologic, similar ultimelor teorii astrofizice, provoacă fascinaţie şi uimire. Căci în 2008 s-au împlinit şase decenii de când fizicianul George Gamow a conceput teoria Big Bang-ului (termen lansat în 1950 de astronomul Fred Hoyle). În 1965, astrofizicienii Arno Penzias şi Robert Wilson (Premiul Nobel pentru Fizică, 1971) aduceau şi dovada experimentală: radiaţia remanentă de 3 K, care umple omogen întregul Cosmos, fiind o relicvă a energiei eliberate de explozia primordială.

După modelul Gamow, naşterea Universului acum 15 miliarde de ani a fost urmată de o etapă expansionistă, în care au apărut quasarii, „găurile negre“, protogalaxiile… La 6 miliarde de ani de la Big Bang s-a produs o schimbare dramatică: dacă până atunci „dilatarea“ Universului încetinise treptat, ea va începe din nou să se accelereze. Cauza? „Energia întunecată“ (antigravitaţia), datorită căreia galaxiile pierd controlul asupra propriei coeziuni – evident, în termeni spaţio-temporali astronomici.

Astfel, după unele estimări, peste 30 de miliarde de ani, Universul nostru va pieri. Unul dintre scenariile posibile implică expansiunea până la o stare infinit diluată, când galaxiile se vor fi depărtat atât de mult una de alta încât nu vor mai fi vizibile de pe Terra. Va urma dezagregarea lor interioară, apoi cea a sistemelor stelare şi moartea planetelor. La sfârşit, materia însăşi se va dezintegra, până la ultimii atomi şi nuclee – iar Timpul se va opri.

Ce va fi după aceea? O reluare a ciclului cosmic sau doar Neantul, Visul Nefiinţei – aşa cum credea Mihai Eminescu?

Autor