În niciuna dintre vizitele mele în Jaloste nu am întâlnit un alt străin. Era, din câte îmi puteam da seama, un loc de care nimeni nu auzise și în care nimeni nu căuta să ajungă și, prin urmare, un adevărat refugiu. Aproape de granița cu Serbia – știu asta întrucât de pe o colină mărginitoare se putea vedea Insula Șimian –, Jaloste era un loc izolat de lume, unde se putea ajunge doar urmând un drum lăturalnic care se deschidea abia văzut dintr-o bretea a șoselei naționale, îngust și neasfaltat, croit pesemne de care trase de boi prin mijlocul stufărișului și care nu părea să mai ducă nicăieri.

L-am descoperit din întâmplare într-o noapte în care nu căutam decât să-mi alung neliniștile și mă suisem în mașină cu gândul de a conduce fără țintă până în zori. Am oprit când am ajuns la o barieră peste o cale ferată. Cred că acolo am ațipit. Când m-am trezit, bariera încă era coborâtă. Nu știu ce m-a făcut să las mașina pe marginea drumului, să mă strecor pe lângă stavilă și s-o iau în sus pe drumul de fier, făcând echilibristică pe o șină, întocmai cum făceam când eram copil și mergeam pe jos până într-o haltă de pe malul Milcovului. După un timp, am zărit clădirea ponosită a unei gări, pe frontonul căreia era scris, cu litere latine, numele românesc al așezării – Jaloste, și cu caractere chirilice, cel sârbesc – Zaključivanje.

Orășelul l-am văzut astfel pentru întâia oară în lumina cețoasă a dimineții și atunci mi s-a părut un loc mistic, uitat de timp, unde unul ca mine ar fi putut trăi cândva, departe de nebunia lumii, pe care o simțeam tot mai des strecurându-se în mine. Nu am putut însă înțelege niciodată cu adevărat ce mă atrăgea atât de mult la acel loc, cum se făcea că mă prinsese și mă ținea atât de strâns în mreje încât să mă facă să revin acolo cât de des puteam. Poate pentru că era atât de diferit de orașul aglomerat și îmbâcsit în care-mi duceam mizerabilul trai de automaton, poate pentru că-mi amintea de copilărie, poate pentru că acolo mintea mi se golea și o liniște stranie mă cuprindea. Nici măcar nu era senzația că totul avea să fie bine, ci doar o liniște opacă, albă, care nu-mi risipea grijile, ci mă lăsa senin de parcă nici nu cunoscusem vreodată îngrijorarea.

După arhitectură – case mari, negustorești, o primărie cu turn și ceas, un pavilion de băi, o piață, un teatru, un oficiu poștal și poduri arcuite din fier forjat peste un pârâu iute care se vărsa mai la vale în Dunăre –, Jaloste / Zaključivanje părea să fi fost cândva un oraș, deși ca întindere nu părea să fie mai mare ca un cătun. În zadar am căutat informații despre așezare. Nu era menționată nicăieri, nici în nomenclatorul de localități, nici în arhivele județene. Nici localnicii nu s-au arătat tocmai dornici să mă ajute. De fapt, niciunul nu mi-a spus nici măcar un cuvânt în niciuna dintre dățile în care am fost acolo. Am crezut la început că nu vorbeau româna, așa că mi-am procurat un dicționar român-sârb și am încercat să comunic cu ei astfel, însă nu mi-au răspuns decât prin gesturi. Cu toate acestea, erau amabili cu mine, etalau o amabilitate rece, fără zâmbet, pe care începusem să o prețuiesc mai mult decât fățărnicia și solicitudinea servilă cu care eram obișnuit, datorită funcției pe care o ocupam, pe oriunde mergeam.

Nu am văzut niciun hotel în Zaključivanje, nici vreun restaurant, nici măcar magazine. Am găsit doar un fel de mâncătorie, de fapt o curte largă, cu porțile deschise, unde am ajuns atras de împletiturile extravagante care ornamentau un foișor a cărui cupolă se vedea din drum. De cum am pășit în curte, o femeie măruntă, cu pielea încrețită și arsă de soare, într-o rochie de in albă, largă și cu croiala dreaptă, și cu șorț roșu – toate femeile pe care le-am văzut în Zaključivanje erau îmbrăcate astfel, așa cum bărbații purtau cămăși din pânză topită și ițari încinși cu un brâu roșu –, și-a atins pântecul cu palma întoarsă în sus. Bănuind semnificația gestului, am încuviințat din cap. Și-a întins mâna spre foișor și a dispărut pe ușa unei case cu un singur cat, cu acoperiș de ardezie, cu antefixe și încadrat de acrotere de pe care vegheau statui de îngeri. N-a trecut mult și a revenit cu un platou pe care se odihnea o știucă mare. Era cumva un fel de mâncare firesc pentru o așezare de pe malul Dunării, însă nu am zărit niciodată acolo vreo barcă sau vreun pescar.

De altfel, nici nu-mi puteam da seama din ce trăiau localnicii, căci nu am văzut pe nimeni săvârșind vreo muncă sau desfășurând vreo activitate de orice fel, poate cu singura excepție a femeii vârstnice care-mi aducea mâncarea. Însă chiar și în privința ei aveam dubii serioase, căci atunci când reveneam la mâncătorie, găseam banii pe masă, întocmai cum îi lăsasem, vârâți pe jumătate sub o solniță. Teancul tot creștea cu fiecare revenire a mea. Niciun tren nu a trecut vreodată pe calea ferată de la marginea orașului și cu toate acestea bariera nu se ridica. Nu am văzut nicio mașină, nici vreo căruță, iar străzile erau pustii în mare parte a timpului. Când întâlneam însă oameni, aceștia mă salutau muți, doar cu o înclinare a capului, și treceau mai departe. Era limpede că eram un străin, căci, într-un palton la trei nasturi din lână gri Marengo și un pulover ecru tras peste o cămașă în dungi, în jeanși și cu un fular cadrilat, arătam cât se putea de diferit de ei. Mai mult, eram încălțat cu niște pantofi de piele brună, pe când ei erau toți desculți. Nu părea să le fie frig, iar picioarele lor arătau cumva mereu curate.

Îmi păreau cunoscuți, ca niște oameni pe care-i întâlnisem cândva demult și-i uitasem. Întreaga așezare îmi amintea cumva deopotrivă de satul în care mă născusem și de orășelul în care copilărisem și pe care îl părăsisem de mulți ani, deși acestea se găseau departe, spre răsărit, tocmai în capătul celălalt al țării. Primăria arăta cum arătase cea prin fața căreia treceam când eram copil, dărâmată mai apoi pentru a face loc unei construcții din sticlă. Parcul cu castani din spatele teatrului, pustiu și trist, părea același, piațetele la fel, doar că acestea erau pline cu statui de scriitori. Până și femeia care-mi gătea hrana – mereu aceeași știucă friptă – îmi amintea parcă de bunica mea, pe care o pierdusem când eram încă un puști și care îmi gătea și ea știucă, tot din Dunăre, însă de la Brăila.

Mergeam ore întregi, plutind parcă pe străduțele acoperite cu frunze uscate, și plecam doar după lăsatul întunericului, când nu mai puteam dibui la câțiva metri în fața mea, căci nici străzile, nici casele nu erau luminate. Oamenii păreau să se culce, ca odinioară, odată cu venirea nopții.

Știam că era imposibil să mai fi fost vreodată în Jaloste și cu toate acestea mă simțeam de parcă acela era locul de care aparțineam mai mult decât de meleagurile natale. Pământul era moale, gras și negru, cald și înmiresmat, cuprinzând într-însul viața și moartea împreunate, aerul era răcoros și dulceag, copacii mereu arămii, clădirile frumoase și goale, iar drumurile nu duceau nicăieri, ceea ce nu mă supăra nicidecum, căci nu căutam să ajung undeva.

De multe ori, în port, la Drobeta, fusesem martor la procesul de alimbare, descărcarea unei nave pentru a-i îngădui acesteia să navigheze în ape puțin adânci. Într-un fel, așa mă simțeam și eu acolo, ca un vas alimbat, putând în sfârșit să înaintez fără a fi îngreunat, tras la fund, de uriașa povară pe care eram, sau mă socoteam, nevoit s-o port în fiecare zi. De fiecare dată după o zi grea sau când mă năpădeau gânduri negre, gonean într-acolo.

***

Într-o seară, am fost la teatru. Mă învârteam pe lângă ghișeul de bilete pustiu, când o femeie între două vârste, tunsă scurt, cu un aer cazon – plasatoarea, cred –, mi-a făcut semn să mă grăbesc să intru, căci spectacolul trebuia să înceapă. Am fost singur în sală. Nu doar că zeci de oameni în straie albe au jucat doar pentru mine, ci piesa pusă în scenă părea întru totul un episod din viața mea, pe jumătate uitat pentru că mă străduisem din răsputeri să-l uit. De fiecare dată când am revenit, am văzut alte și alte piese pe care le trăisem cândva. Poate că toate dramele mele nu fuseseră cu nimic speciale, nu-mi aparțineau, ci făceau parte din viața oricui, erau dramele universale pe care orice om le trăia într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu.       

Odată cu prima întoarcere, am început să întâlnesc o copilă care mergea pe mijlocul drumului, ducând două găleți cu apă. Era zveltă și rumenă în obraji, cu părul cânepiu prins în cozi împletite și ochi ca două dăraburi de cer însorit. În rochia albă cu șorț roșu, arăta întocmai ca fetișcanele adunate la horă din fotografiile cu margini zimțate pe care bunica mea le ținea într-un sipet înflorat, cu închizători poleite, în lada patului. A doua oară, am întrebat-o dacă pot să beau și eu o gură, iar ea a lăsat gălețile jos și a încuviințat din cap. Am îngenuncheat, am dus buza unei găleți la gură și am sorbit lacom, cu aceeași senzație pe care o aveam când, copil fiind, beam direct din găleata de la fântână apa rece, vie, care-mi îngheța gâtlejul și făcea să-mi vuiască tâmplele, în timp ce bătrâni adunați pe podiștile din fața porților îmi strigau să mă potolesc, c-o să fac aprindere la plămâni.

Am băut de fiecare dată când ne-am întâlnit și ne-am întâlnit de fiecare dată când am revenit. Nu mi-a spus niciodată un cuvânt, însă și ea îmi părea cunoscută, vreo copilă pe care o văzusem cândva prin satul copilăriei mele, pe care poate o îndrăgisem așa cum îndrăgește un fecior și pe care o uitasem apoi, nu știam sigur, însă nici nu conta. Ea era mereu acolo, în același loc, la aceeași oră, ostoindu-mi setea, din nou și din nou. Și dacă ea m-ar fi întrebat ceva despre mine, n-aș fi știut ce să-i spun, căci acolo nici nu mai știam cine eram, doar că aveam un loc unde trebuia să mă întorc. Mă dezmeticeam abia pe drumul spre casă, când, ajuns pe șosea, începeam să recunosc locurile cunoscute.

***

La ultima mea întoarcere în Jaloste, prinzându-mă noaptea, am decis să nu mai plec. Am bătut la ușa bătrânei și am întrebat-o dacă mă putea găzdui peste noapte. S-a dat la o parte din ușă și mi-a făcut semn să intru. M-a condus spre o cameră mică și joasă, cu pereții văruiți în alb, cu un pat, o masă și un scaun. Copilărisem într-o astfel de cameră.

Am dormit cel mai odihnitor somn de care poate avea parte un om, fără vise, fără griji, fără frică, fără regrete, într-o sublimă uitare deplină. Când m-am trezit, hainele și încălțările mele nu erau nicăieri de găsit. În locul lor, pe scaun, îmi fuseseră lăsate o cămașă albă, o pereche de ițari și un brâu roșu.