Incursiune în fantastic împreună cu Sandu Florea

În 1982 Sandu Florea avea 36 de ani şi era la zenitul activităţii sale artistice. În mai puţin de 10 ani ajunsese printre cei mai publicaţi autori  din România, cu numeroase benzi desenate apărute în revistele Cutezătorii, Luminiţa şi Arici Pogonici, precum  şi în almanahurile Copiilor, Cutezătorii şi Anticipaţia.

Din cele  aproximativ 40 de albume BD publicate în România socialistă, nouă  erau semnate de el (performanţă neegalată de niciun alt autor BD, până în zilele noastre). Albumul său de debut, Galbar (adaptare a povestirii cu acelaşi titlu de Ovidiu Şurianu), era primul şi singurul album BDSF, de până în 1989.

Dar Sandu Florea îşi dorea altceva. Absolvent al Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti, voia să fie recunoscut de lumea artistică ca… Artist!

Era pe drumul cel bun, pentru că albumul său, În lumea lui Harap Alb, primise în 1980 premiul pentru BD la Convenţia Europeană de Science Fiction (Eurocon) de la Stresa, Italia. Acest album a marcat, de altfel, o cotitură în arta sa,  pentru că era desenat într-o tehnică nemaivăzută până atunci la noi, cea a „spaţiului continuu”, după cum o numeşte chiar autorul său.

Succesul acestui album – vândut în 48.000 de exemplare – a convins responsabilii editurii Sport-Turism să-i publice trilogia BD Strămoşii, după scenarii ale scriitorului Radu Theodoru: Burebista-Regele Dacilor, Decebal-vulturul Carpaţilor (1980), Decebal şi Traian (1981) şi Sarmisegetusa Eroică (1983).

Între cele trei, Sandu Florea va ieşi pe piaţă cu albumul fantastic Carusel (1982), primul realizat după propriul său scenariu.

Un drumeţ sosit de departe, bate  la poarta unei cetăţi. Este primit între zidurile sale de nişte oameni ciudaţi, mici de statură, cu haine şi purtări de clovni. Cetatea e condusă de Omul Negru,  care „vrea totul pentru el”, iar restul cetăţenilor sunt doar nişte „ciugulitori de ospeţe”.

Oamenii din cetate îi fură banii,  iar când nu are cu să-şi plătească prânzul de la hanul „La roata norocului”, tot ei îl aruncă în închisoare.  Urmează fel de fel de întâmplări atât de ciudate, încât drumeţul nici nu-şi dă seama dacă sunt adevărate, sau doar visează. Oricum, el se simte ca într-un… carusel, pentru că, la sfârşitul albumului, se trezeşte din nou la poarta cetăţii.

Atât din punct de vedere narativ cât şi grafic, albumul Carusel  iese din canoanele clasice ale benzii desenate româneşti şi propune cititorului acea  invenţie a graficianului, spaţiul continuu, un fel de naraţiune grafică ce nu mai era secvenţializată prin împărţirea clasică a planşei  în casete, ci doar prin intermediul baloanelor cu dialoguri.  Practic, fiecare două planşe ale lucrării reprezintă câte o casetă uriaşă, iar spaţiul alb dintre casete este înlocuit de schimbarea paginii.

În fine, Sandu Florea nu mai desenează clasic, nu mai practică  linia clară, ci adoptă tehnica litografiei, aşa cum o folosea în acele vremuri  un Marcel Chirnoagă, de exemplu.

Evident, pentru prima oară în scurta istorie a benzii desenate româneşti, acest album nu se mai adresa copiilor ci,  prin bagajul complex de cunoştinţe pe care îl solicita cititorului pentru a-l înţelege, adulţilor.

Unul dintre aceşti cititori adulţi care a apreciat albumul Carusel a fost… Nichita Stănescu. Sandu Florea  şi poetul se cunoscuseră prin redacţiile revistelor sau editurilor, schimbaseră câteva vorbe şi numerele de telefon.

Dar mare a fost mirarea lui Sandu când, într-o zi, a primit un telefon de la Nichita, care l-a invitat la el acasă, în Piaţa Amzei. L-a primit cu entuziasm şi i-a spus:

„Sandule, am citit albumul Carusel aseară şi nu l-am lăsat din mână până nu l-am terminat. Nu ştiam că benzile desenate pot să atingă un nivel poetic atât de înalt. Doresc să scriu un articol despre el în revista Flacăra,  unde am o rubrică lunară”.

Zis şi făcut. După câteva zile, sub titlu „Noua frontieră a sufletului uman – Sandu Florea”, în revista Flacăra apărea, sub semnătura lui Nichita Stănescu, următorul articol:

„Sandu Florea este un artist neclasabil în nici o zonă tradiţională a artei. E poet fără să fie poet, prozator fără să fie prozator, desenator fără să fie desenator, pictor fără să fie pictor.  L-am încadra totuşi în ceea ce numim în genere banda desenată, dar nici aicea nu corespunde cutumelor, pentru că bagă mister acolo unde de obicei există happy-end, imaginaţie acolo unde există lirism şi epos irezolut acolo unde nu există nimic. Cartea lui numită “Carusel”, ilustrată de el în chip de bandă desenată, e fără precedent nu numai la noi ci şi în genere.[…] În fine, îl salutăm cordial pe acest novator şi vedem în el discursul unei arte noi care se înfiripă.E un nume de care se va mai vorbi şi s-ar putea să însemne în acelaşi timp felul artei lui un fel de fel mai nou al artei în genere.”

A fost primul şi singurul articol despre benzi desenate publicat vreodată de revista Flacăra.