Selectează o Pagină

Împreună cu Mario Vargas Llosa

Numărul 5 / ianuarie 2021, Punct Contrapunct | 1 comentariu

de Luminița Voina-Răuț

Sunt o norocoasă: Mario Vargas Llosa mă consideră prietena lui. L-am întâlnit prima oară la București, în 1995, la lansarea volumului de memorii Peștele în apă: o nebunie a fost atunci, țin minte o mare de oameni, lipsa aerului, dar mai ales a timpului atât de necesar pentru un dialog; în 2005 aceeași nebunie. Singura dată când am avut privilegiul de a sta pe îndelete de vorbă cu Mario a fost la Madrid. De astă dată rolurile se inversaseră. Mă aflam la Madrid cu Teatrul Bulandra în 2007, prezentând spectacolul Triumful dragostei” de Marivaux, în regia lui Alexandru Darie. Țin minte și acum; Llosa se afla întâmplător la Madrid, Mario făcând parte din juriul care decerna Premiul Planeta, l-am invitat la una dintre cele patru reprezentații pe care Teatrul Bulandra urma să le prezinte la Teatro de la Abadía, dar din păcate nu puteau veni, la Madrid tocmai sosise editorul lui grec. Așadar, mă resemnasem; zilele treceau: joi, vineri, sâmbătă. Duminică era ultima reprezentație; mă aflam în oraș și la un moment dat văd patru apeluri pierdute, Mario venea la teatru în seara aceea. Și, într-adevăr a sosit. În grădina umbrită de palmieri și smochini, pe o băncuță din fața teatrului, cuminți, nederanjați și neobservați de hoardele de admiratori, stăteau el și soția. Aceea a fost prima mea întâlnire normală, firească, cu Mario Vargas Llosa. Tot de atunci datează și colaborarea mea cu revista Money Express, cea pentru care am tradus mai bine de șase ani articolele pe care Mario le publică în ziarul El País.

*

Ca traducător am pretenția că-l cunosc foarte bine pe Mario. Nu degeaba afirma poeta Nora Iuga: Traducătorul îl cunoaște mai bine pe autor decât mama, iubita, soția pentru că-l știe prin intermediul limbii, care conține toate nuanțele invizibile ale ființei lui. Dar ca om l-am descoperit mult mai bine grație articolelor din El País., pe care le-aș putea lesne grupa în: literare, sociale, economice, politice. Omul Llosa are vocația binelui, are o credință, uneori ingenuă, în capacitatea oamenilor de a se schimba și a transforma lumea – uneori mă gândesc că tocmai această viziune utopică l-a împiedicat să câștige alegerile prezidențiale – dar scriitorul Llosa este, fără îndoială, o voce puternică a epocii noastre, o voce de necontestat care își exprimă liber și curajos opiniile, fie că vorbește de Israel, de Obama sau de Fujimori, riscând la un moment dat să-și piardă chiar cetățenia peruană…

*

Cu mare bucurie l-am redescoperit pe povestașul Llosa. Cel care făcea, ca nimeni altul, apologia literaturii în eseul Literatura și viața. După ce, în 2007, descoperea la Torino faimoasa Scuola Holden, o școală privată de creative writing, înființată de Alessandro Barrico pentru tineri din întreaga Italie care își doresc să devină adevărați artiști ai cuvântului, școală la care a fost invitat și el să țină cursuri, Mario se decide să facă și el ceva asemănător. Nu o școală, ci altceva, mult mai viu. Cum el e un povestaș înnăscut, s-a decis să dea viață unor nuvele-povestiri, asezonându-le cu muzică. Lectura putea deveni monotonă, astfel încât un regizor l-a sfătuit pe Mario să apeleze la actori profesioniști. De aici până la teatrul pe scândură n-a mai fost decât un pas. Spunea Mario că dacă în Lima anilor ‘50 ar fi existat o mișcare teatrală mai puternică, el ar fi devenit dramaturg, nu romancier. Împreună cu Joan Ollé, un regizor catalan, odinioară director al Festivalului Sitges, și cu actrița Aitana Sanchez Gijón, Mario s-a îmbarcat în marea aventură. Mai întâi a scris Odiseu și Penelopa, apoi a urmat versiunea liberă după O Mie și Una de Nopți.

*

Această piesă mi-a fost dăruită de Mario. La reprezentațiile date la Madrid, Sevilla, Lima, se înțelege că n-am ajuns, dar textul m-a cucerit într-atât, încât l-am tradus cu o plăcere imensă. Am ales un limbaj arhaic, încercând să păstrez cumva atmosfera străvechilor povești. Să-mi închipui vreodată însă că piesa va fi și reprezentată, că voi avea ocazia s-o văd, mi-era peste putință să cred! Dar mi-a surâs norocul. Corin Braga, decanul facultății de Litere din Cluj îi lansase cu ani în urmă Autorului invitația de a veni în orașul transilvan spre a i se decerna titlul de Doctor Honoris Causa.

Cartea tocmai apăruse pe piață, astfel încât nimic n-o putea împiedica să devină spectacol. Și asta a și făcut Mihai Măniuțiu, cel care a încredințat textul unei tinere regizoare, Andreea Iacob și unor foarte ingenioși actori: Ramona Dumitrean și Matei Rotaru. Spectacolul a ieșit rotund. Proiecții video, decupând pe ecran povestea prințului Camar Asaman și a prințesei Budur, reflectarea cuplului Șeherezada-Șahriar pe tavanul baroc, hrănindu-și iubirea între viață și moarte, muzică, culoare, dar mai ales valsul degetelor, prelungire a trupului și sufletului deopotrivă, generând o emoție puternică, tulburătoare. Și apoi, scena finală, surpriza. Șeherezada urcând în lojă, lângă Mario, și provocându-l să intre în poveste. Scena și sala cufundate în întuneric, lumina căzând pe loja centrală: Mario citind și devenind sub ochii noștri sultanul Șahriar, Șeherezada dându-i replica. Dar povestea nu se sfârșește, căci totul depinde de Autor, și atunci Șahriar redevine Mario care, cu o pană invizibilă, o continuă…

*

Mi-e greu să combin atâtea senzații, încercând să deslușesc un sentiment predominant. Totuși, mă opresc la bucuria mea de a-l provoca, de a-l face să povestească, să istorisească, să râdă. Cred că la Cluj s-a simțit tare bine. La un moment dat chiar a spus, îmi place mult aici, oamenii sunt calzi, primitori, cred c-o să mai revin aici, iar Juan Carlos Vidal, directorul Institutului Cervantes i-a răspuns: eu unul nu mai vreau să plec din țara aceasta… Și mă mai opresc la ceva: un gest simplu, o mulțumire pe care Mario mi-a adresat-o personal în fața lumii. E tot ce-și poate dori un traducător literar în țara aceasta. Cititorii îi citesc în limba română cărțile, criticii la fel, editorii îi publică scrierile, dar cu toții sunt zgârciți în aprecieri la adresa traducătorilor. Ei bine, Mario n-a fost zgârcit, dimpotrivă, m-a copleșit. O reverență, prietene.

*

Ce am vorbit? L-am întrebat ce piesă de teatru mai vrea să scrie: o versiune liberă după Decameronul lui Boccaccio. Dar celelalte piese se mai joacă?, am vrut să aflu. Da, la Madrid se vor juca toate piesele mele, începând din toamna aceasta, Aitana interpretând-o pe Chunga.

Am vrut să știu cum i-au receptat belgienii Visul Celtului, nesperat de bine, i-a fost răspunsul, am avut cronici bune, nu păreau a fi deranjați de propriul lor statut de fostă putere colonială, cu un dictator ucigaș la putere, totuși insistă Mario, lucrul ăsta nu-i împiedică să mențină statuia satrapului Leopold al II-lea în centrul orașului Bruxelles, ba chiar să ofere diplome și premii purtând numele lui. Istoria, cu paradoxurile ei, întreținute cu bună știință de oameni.

L-am întrebat despre prima lui călătorie în Africa, în exoticul Congo, când s-a documentat pentru scrierea aceleiași cărți. O țară interesantă, absurdă, mi-a comentat el. La un moment dat a ajuns într-o gară, dotată cu de toate, cu șină de cale ferată, cu mersul trenurilor afișat la vedere, cu birourile impiegaților, cu oameni îmbrăcați în uniformă, cu vânzător de bilete. Un singur amănunt însă: niciun tren nu mai circula prin gara aceea de 20 de ani! Era o gară fantomă. Oamenii aceia lucrau fără a avea obiectul muncii, veneau zilnic la serviciu, dar nu erau plătiți. La fel a pățit și la bibliotecă. Exista o bibliotecă în care nu găsea nicio carte despre trecutul nu foarte îndepărtat al țării, noroc cu un anticar și colecția lui privată de ziare și reviste, el a fost biblioteca mea ambulantă, a râs Llosa, venea pretutindeni cu revistele pe care i le ceream, ele mi-au fost de un real folos în documentarea mea pentru carte.

Am vorbit despre autorii descoperiți grație articolelor lui. Unul dintre ei: columbianul Hector Abad Faciolince. O carte teribilă, cea scrisă de el El Olvido que seremos (Uitarea care vom fi). Pe Faciolince, Mario l-a descoperit încântat, tulburat, fiind profund marcat de drama reală prin care a trecut autorul. Pierderea surorii răpusă de un cancer, pierderea tatălui, răpus de violența narco-traficanților columbieni, acel flagel aproape imposibil de stăvilit. La moartea tatălui – un medic reputat – fiul (autorul însuși) descoperă în buzunarul hainei lui o poezie de Borges, intitulată El olvido que seremos și de aici pornește acțiunea cărții. Din drama reală, Faciolince face literatură, dar una de cea mai bună calitate.

Un alt columbian − de astă dată pictorul Fernando Botero, al cărui muzeu l-am vizitat încântată la Bogota − a fost subiectul discuției noastre. Mario mi-a promis cartea lui Botero, la suntuosa abondancia, fiind fericit de propunerea mea de a i-o transpune în românește.

Cum Mario scrie multe articole despre cărțile citite și recitite – un exemplu fiind și Faulkner Lumină de august – i-am sugerat să nu uite nici Șotronul lui Julio Cortazar, care în iunie va împlini cinci decenii de la apariție. Mi-a promis că scrie. Iar eu, dacă tot vorbeam despre dragul nostru Julio, i-am făcut o bucurie: i-am dăruit un volum inedit, de Preludii și Sonete de Cortazar, pe care Julio însuși le bătuse la mașină între 1944 – 1957.

*

Clujenii l-au impresionat plăcut pe Mario. Patronul unui local, în care cinăm, îi spune că a vizitat Peru, i-a bântuit toate coclaurile, Mario se miră din cale afară, omul văzuse nu doar Lima, Piura, Arequipa, Cuzco, ci și localități mai mici, deloc turistice. Cum de-ai ajuns tocmai acolo, l-a întrebat el, am mers pe urmele cărților tale, a venit răspunsul neașteptat, flatant pentru Autor. Vasăzică unii oameni chiar merg pe urmele mele, îmi iau în serios ficțiunea…

*

Fiindcă s-a simțit atât de bine în țară, clujenii plusează, invitându-l să revină, să fie visiting professor, acceptă. Eu îi reînnoiesc invitația domnului Chiriac pentru festivalul de la Sibiu, anul viitor, și iarăși acceptă. Suntem într-un moment de grație, când Mario acceptă toate invitațiile e semn bun, fără doar și poate.(…)

*

Oamenii au nevoie de ficțiune ca de aer, așa consideră Mario. Viața asta e săracă și mediocră, e plină de neprevăzut, de lucruri nu tocmai bune, dar mai ales e o viață finită. Aici intervine nevoia de altceva, de o altă viață, și de încă una și încă una. Când citim, consideră Mario, uităm de noi și devenim mai puternici, mai curajoși sau pur și simplu mai fericiți. Mai fericită m-am simțit și eu două zile, doar atât, DOUĂ ZILE, cât timp l-am însoțit pe Mario. Pentru mine ficțiunea era el. Mă simțeam plină de o energie pozitivă, nu pot să explic de ce; era așa cum zicea Mario în tinerețe, că se simțea bine pur și simplu pentru că se afla la Paris și respira același aer cu Camus și Sartre. Ei bine, două zile am respirat același aer cu Llosa…