Gândirea binară

Acesta este un eseu despre gândirea binară, dar este în principal despre tine, cel care ai opinii și le împărtășești în mediul virtual. Asumat sau, adesea, nu foarte asumat. Dar nu vor exista reproșuri. Doar, sper, o deschidere către o treaptă superioară de calibrare a discursului, mai ales în spațiul public. De ce ne lăsăm atât de ușor atrași în polemici în care suntem adesea nevoiți să îmbrățișăm cu totul punctul de vedere al uneia dintre tabere, respingând tot ce are de oferit tabăra adversă? De ce găsim atât de dificil să adoptăm poziții moderate, care împacă, măcar la un anumit nivel, ambele tabere? De ce ne vine atât de greu să ascultăm ce au de spus „ceilalți”. De ce intrăm în jocul „de-a galeria”? De ce cădem cu atâta ușurință în capcana gândirii în alb și negru?

Unul dintre cele mai convingătoare răspunsuri le-am găsit în cartea lui Kevin Dutton, Gândirea în alb și negru – despre alegeri binare într-o lume complexă, publicată recent la Editura Globo. Pentru cine nu-l cunoaște deja pe faimosul psiholog, Dutton e cercetător la Departamentul de Psihologie Experimentală al Universității Oxford și membru al OCEAN (Oxford Center for Emotions and Affective Neuroscience). Despre importanța experților, dacă nu ați citit deja, https://galaxia42.ro/articole/eseuri/triumful-lui-habarnam-sau-moartea-expertului-in-apus-6244.html.

Tribunale virtuale și sentințe „generoase”

Ca politolog și filolog, m-a atras mereu subiectul gândirii binare, însă o serie de interacțiuni recente m-au determinat să scriu un articol despre asta, măcar pentru a promova studiul mult mai complex al lui Dutton, ca un prim pas spre ieșirea din… impas. Climatul politic tot mai volatil din SUA, cu ecourile sale europene și, ca întotdeauna cu întârziere, românești, în care aproape orice dispută generează două tabere complet opuse, care nu mai găsesc nimic în comun și accentuează ad-nauseam idioțenia celeilalte, se răsfrânge și asupra noastră. De fapt, nu e ceva specific american, însă America e mai des în lumina reflectoarelor. Trumpiști și antitrumpiști. Vaxeri și antivaxeri. Pro-choice și Pro-life. Drepți și stângi. Credincioși și atei. Media și rețelele de socializare occidentale par tot mai puternic dominate de un curent numit „political correctness” de unii, neomarxism de alții, politici identitare, social justice, woke culture și alte denumiri care arată până la urmă evoluția lui precipitată din ultimii ani. Ce mi-a atras în mod aparte atenția la anumite persoane de altfel inteligente și educate e ușurința cu care au preluat stigmatele deja notorii din occident și au început să le aplice, mimetic și prost-înțeles, asupra românilor. Iată cum.

Ca răspuns la șocul intrării AUR în parlament cu 10% din voturi, toți membrii și votanții AUR au fost catalogați de o bună parte a progresiștilor drept xenofobi, extremiști, bigoți și, desigur, rasiști. S-ar putea argumenta că lucrurile sunt ceva mai complexe, dar valul de judecăți și sentințe nu s-a oprit aici. Pentru că unii comentatori mai șăgalnici, mai mucaliți, au făcut imprudența de-a boteza jucăuș acest partid venit parcă de nicăieri „hAUR”, au intrat și ei în colimatorul „ideologilor” și s-au ales cu ștampila de rasiști. Dar nu asta m-a frapat neapărat, ci faptul că ei susțineau (citez ad-litteram) că a face glume cu iz rasist (vezi cuvântul incriminat) e la fel de grav și de rasist ca a susține discriminarea țiganilor (cum fac aparent anumiți membri AUR, nu mi-e clar care și nici cum). Am comis atunci imprudența de a-i întreba dacă nu cumva extinderea acestui stigmat și a gravității sale asupra oricărei abateri de la standardul corect politic nu e cumva o exagerare… Invariabil, după câteva ironii și insulte gratuite, am ajuns și să fiu și eu etichetat cu pârdalnicul termen. E la fel de rasist, deci, să presupui că nu e la fel de grav… și acuzele merg în buclă, sau în cercuri concentrice tot mai distante de epicentrul dur al rasismului (și al implicațiilor sale), cuprinzând până la urmă un segment uriaș al populației care nu se identifică întocmai cu preceptele ideologilor corectitudinii politice. În fapt, toți românii sunt rasiști (cu diferite grade de vinovăție), aveam să aflu ulterior de la persoane docte ce recitau principalele dogme ale ideologiei ca pe Crezul Niceean.

Vă întrebați acum de ce-ar conta? La ce bun toată istorisirea asta obscură, de la periferia rețelelor de socializare? Două motive: întâi, este un exemplu perfect de gândire în alb și negru, ce respinge nuanța sau dialogul, și de care depinde apartenența sau excluderea dintr-un grup identitar. În al doilea rând, pentru că în anumite contexte și condiții istorice, astfel de judecăți simpliste, aplicate de pe poziții de putere, au pecetluit viața a milioane de oameni.

Cine nu-i cu noi, e fascist

În urma celui de-al Doilea Război Mondial, regimurile comuniste instalate în țările ocupate de Armata Roșie au declarat, prin brațele lor armate (polițiile secrete), război rămășițelor fascismului, colaboratorilor și trădătorilor – așa cum astăzi, la o altă scară firește, noul executiv american își îndreaptă deja atenția asupra „colaboratorilor trumpiști” (What Will Happen to Trump’s Republican Collaborators? (nymag.com)), despre care aflăm că nu vor scăpa de mânia poporului. Însă treptat, în fiecare dintre aceste țări, termenul „fascist” a căpătat o conotație mai largă, extinzându-se pentru a cuprinde nu doar pe foștii colaboratori naziști, ci orice persoană pe care ocupanții sovietici nu o agreau. Cu timpul, termenul „fascist” a ajuns să descrie inclusiv antifasciști care, întâmplător, erau și anticomuniști. Și, de fiecare dată când definiția devenea mai cuprinzătoare, urmau și arestările (Applebaum, 194). Însă lucrurile nu s-au oprit nici măcar aici. A fi neutru politic a reprezentat pe toată durata regimurilor comuniste din Europa de Est o erezie. Agenții sovietici și omologii lor din Blocul Sovietic puneau la îndoială independența oricărei persoane, identificau inamici acolo unde nu existau și oricine nu era comunist era, prin definiție, suspect de a fi spion străin.

Nici germanii, ca grup etnic și pierzători ai războiului, nu au scăpat de efectele gândirii în alb și negru, fiind totuși vorba și de mult resentiment (absolut justificabil) din partea populațiilor care au suferit de pe urma ocupației naziste. Asta cu toate că nu toți germanii din Europa de Est fuseseră naziști, nu toți le făcuseră rău vecinilor. Mulți trăiseră pașnic alături de cehi, slovaci sau unguri și vreme de secole fuseseră cetățeni obișnuiți ai Cehoslovaciei sau Ungariei. Era până la urmă un răspuns firesc (cu toate că regretabil) la gândirea cât se poate de binară ce stătea la baza ideologiei naziste, și care împărțise întreg continentul pe criterii rasiale, cu efecte dezastruoase (Applebaum).

Gândirea binară și totalitarismul

Se poate spune că regimurile totalitare sunt, în fapt, extinderea gândirii în alb și negru la nivel de politică de stat centralizată, impusă asupra tuturor cetățenilor. Sunt rezultatul aproape inevitabil al unui proces de exacerbare a discursului binar în spațiul public, în care valorile democratice au dispărut treptat pe măsură ce polarizarea vieții politice a împins o mare parte a Europei până în pragul războiului civil, iar ulterior către un nou război mondial. Istoricul marxist Eric Hobsbawm descria în analizele sale panoramice întreg secolul XX drept o „eră a extremelor”, cu toate că punea accentul pe dihotomia dintre comunism și capitalism, diminuând rolul fascismului (mai cu seamă din cauza sfârșitului subit al fascismului european în 1945).

Însă originile efectelor nocive ale gândirii binare sunt și mai vechi, și le putem regăsi în timpul Marii Terori ce a urmat Revoluției Franceze, în timpul căreia eticheta de contrarevoluționar a fost extinsă nu doar celor care luptau activ împotriva revoluției, ci a unei părți însemnate a populației civile din orașe și sate, care nu dădea dovadă de suficient zel revoluționar (Sutherland). Rezultatul? Doamna Ghilotină a descăpățânat zeci de mii de nevinovați. Ba merge chiar și mai în urmă.

Într-un ciclu aparent fără sfârșit de radicalizări ideologice care nasc violențe care duc la o și mai puternică radicalizare, negocierea acestei probleme până la urmă umane și nu științifice (a se citi ideologice), anume a vieții în comunitate, după cum remarca memorabil Raymond Aron în 1954, devine imposibilă. „Mai sunt europenii capabili să practice arta subtilă pe care o reclamă comunitățile liberale?” se întreba Aron, în plin Război Rece, după două războaie mondiale. Această artă subtilă părea apusă atunci, pare apusă și acum, și asta pentru că toate ideologiile au în comun faptul că își prezintă propriile utopii drept sfârșituri ale istoriei, (deci ale oricărui dialog sau negocieri), indiferent dacă vorbim de comunismul universal dorit de Lenin, de democrația globalizată a mega-corporațiilor care au devenit state în stat, de Reichul de o mie de ani al naziștilor, sau de formele actuale, atât cele ultranaționaliste cât și cele ce proclamă triumful egalității tuturor raselor, etniilor, sexelor și genurilor, în detrimentul (și cu inevitabila persecutare a) foștilor opresori. Este până la urmă acea „virtute larg răspândită” care identifică istoria cu tabăra victorioasă (Mazower).

Să ne întoarcem puțin la grupul de radicali progresiști care extind asupra oricărui element neutru sau suspect stigmatul de „rasist”, cu o generozitate demnă de întreprinderi mai nobile. Ce-i separă în esență de manifestările totalitare de mai sus este faptul că momentan, ei nu reprezintă (încă) „tabăra victorioasă” a istoriei, și nu au la dispoziție un aparat represiv cu care să-și pună în aplicare sentințele, cu toate că asemenea manifestări sunt deja la ordinea zilei în Occident, fără violența specifică secolului XX, dar cu repercusiuni neplăcute asupra carierelor sau dreptului la liberă exprimare a multor persoane din „tabăra adversă”. Și revenim la întrebarea lui Aron: de ce, într-o societate aparent liberă și tolerantă cum este cea occidentală astăzi, arta subtilă a negocierii spațiului public a dispărut din discursul lor, și în egală măsură din discursul extremiștilor de dreapta (mai puțini prezenți în spațiul virtual pe care-l colind, dar în egală măsură de vocali)?

Fundamentele gândirii în alb și negru

Răspunsul, cred, este dat de psihologia cognitivă, și enunțat limpede în cartea lui Kevin Dutton, care are marele merit de a sintetiza o cercetare vastă și complexă în doar câteva sute de pagini. (Probabil că pentru mulți, astăzi, expresia „doar câteva sute de pagini” reprezintă un oximoron). Teza lui fundamentală este că gândirea binară, în alb și negru, este intrinsecă naturii umane, fiind moștenirea cognitivă „supremă a luptei sălbatice și eroice a strămoșilor noștri cu pericolele, de a supraviețui mediului plin de amenințări” (Dutton, 23). Cu alte cuvinte, nu putem scăpa de ea, pentru că este adânc înrădăcinată în felul în care ne reprezentăm și negociem lumea. Ea se manifestă eminamente prin limbaj, fără de care nu am putea face necesarele distincții elementare, între „asta” și „aia”.

Astfel, etichetele sunt toposuri esențiale pe harta primitivă a realității cu care fiecare dintre noi operăm zi de zi. Așa cum în urmă cu mii de ani, distincția binară dintre „prădător” și „pradă”, sau dintre „prieten și dușman”, era crucială pentru supraviețuirea strămoșilor noștri, tot astfel, distincția dintre culoarea roșu și verde a semaforului (și ceea ce reprezintă ele), sau dintre casa mea și casa vecinului (în speță la americani) e esențială pentru supraviețuirea și conviețuirea în societatea din prezent. După cum afirmă și Dutton, a nu recunoaște importanța și beneficiile gândirii binare în anumite contexte e un exemplu de gândire binară prost aplicată (Dutton, 255).

Problemele apar însă atunci când judecăm în mod binar situații cu grad ridicat de complexitate, și cu efecte reale asupra altor persoane… cum ar fi politica. Arta fină de care vorbea Aron presupune tocmai îmbrățișarea complexității care caracterizează interacțiunea dintre oameni și capacitatea de a face legi, de a lua decizii și de a implementa politici care să aibă un impact negativ cât mai mic asupra unui număr cât mai mic de persoane.

Din nefericire, creierul uman nu pare foarte favorabil descâlcirii acestui nod gordian, și preferă adesea liderul sau ideologia providențiale care despică dintr-o singură lovitură de sabie ițele complicatei noastre coexistențe. E dovedit: titlurile polemice, conflictuale, sau presupunerile îndrăznețe ne atrag mai mult decât analizele echilibrate și atente (motiv pentru care deplâng deja soarta acestui eseu). „Nu adevărul atrage atenția, ci siguranța”, afirmă Dutton, și asta pentru că argumentele atent construite, care acumulează încet formă și forță, sunt mai puțin atrăgătoare pentru gândirea noastră binară decât afirmațiile hazardate, tranșante, categorice, care „spun lucrurilor pe nume”, care „nu se învârt în jurul cozii”, care „o zic p-a dreaptă”, care nu „despică firul în patru” (iată câte metafore auto-gratulatoare a scornit gândirea noastră binară, trecând drept „înțelepciune populară”). Este acolo, așa cum zicea colegul nostru Marian Truță (Singurătatea rațiunii), și o doză de lene intelectuală, dar e mai degrabă un mecanism de autoapărare în fața infinitei complexități a realității în care trăim. Cu prea multe categorii la dispoziție, trebuie să recunoaștem, creierul nostru nu prea știe încotro să se îndrepte. Dar cu prea puține, cădem inevitabil în capcana fanatismului, a extremismului.

Gândirea în alb și negru, susține Dutton, se împarte în trei mari categorii, cu care operăm:

– Luptă vs. Fugă (cea mai veche, cea mai adânc înrădăcinată și instinctuală)

– Bine vs. Rău (busola noastră morală, care împarte lumea în categorii etice fixe) și

– Noi vs. Ei (universală, multistratificată, etern născătoare de dispute, polemici, războaie).

Gândirea binară la români – o foarte scurtă trecere în revistă

Am văzut ce forme au luat aceste dihotomii în tumultoasa istorie a secolului XX, să vedem cum funcționează astăzi, luând două exemple de gândire extremistă, cu precizarea că le-am amalgamat în mod intenționat, cu toate variațiunile de rigoare, de dragul simplificării: ultra-ortodocșii naționaliști dacopați și ultra-stângiștii identitari PC woke…etc.

1. Noi vs. Ei. – noi ne apărăm sărăcia, și nevoile și neamul, am fost poarta creștinătății, Europa, suntem pui de daci, care au fost leagănul civilizației, suntem sclavii Uniunii Europene, suntem oprimați de oculta mondială, de neomarxiști, sau de sexomarsiști, se dorește ștergerea trecutului glorios, românu-i ortodox din preistorie și ortodoxia e calea cea dreaptă, nu ne plac rușii dar parcă totuși ne plac etc. etc.
2. Bine vs. Rău – noi susținem valorile ortodoxismului, ale iubirii de moșie, de neam, marile genii ale umanității (români unul și unul), dreptul la viață, pe când ei susțin globalizarea ateistă, distrugerea valorilor naționale, homosexualitatea, promiscuitatea, avortul, vaccinul, masca etc. Trump e bun (arhetipul domnitorului care s-a împotrivit boierimii corupte și a trădătorilor de neam).
3. Luptă vs. Fugă – ducem o asiduă luptă împotriva străinilor asupritori, a celor care vor să rupă ortodoxismul și românismul din humusul acestei națiuni (citez aprox. din Puric) nu ne vom vinde țara, și valorile și neamul toate acestea în aprige luări de poziție pe rețelele de socializare. Era să uit, facem proteste anti-botniță. Dar o și purtăm, să nu luăm amendă.

Partidul politic care pare să reprezinte o parte dintre aceste vederi, cu nuanțele de rigoare, este AUR.

De partea cealaltă a baricadei ideologice:

1. Noi vs. Ei. – noi reprezentăm progresul, suntem woke, reprezentăm toate minoritățile posibile (romi, homosexuali, negri, femei, transsexuali, transgender, etc.), suntem anticapitaliști (și adesea favorabili socialismului), suntem feminiști, pro-vaccin, pro-avort, nu foarte credincioși, pe când ei sunt niște rasiști, bigoți, misogini, sexiști, xenofobi, homofobi, capitaliști, transfobi, able-iști, creștinopați, dacopați, și alți -iști, -fobi, și -pați.
2. Bine vs. Rău – noi sprijinim emanciparea tuturor minorităților, toleranța (dar nu tolerăm intoleranța, nici opiniile contrare), valorile seculare (deși ne comportăm ca un cult puritan) știința, atunci când confirmă bias-urile noastre ideologice, (acuzăm știința de isme atunci când infirmă ideologia), ne opunem rasismului sistemic, misoginismului (și tuturor ismelor, fobiilor și patiilor de mai sus). Trump e îngemănarea a tot ce-i mai rău pe lumea asta, și susținătorii săi nu sunt departe.
3. Luptă vs. Fugă – ducem o asiduă luptă împotriva iștilor, fobilor și paților prin înfierări și stigmatizări, evident, pe rețelele de socializare. Era să uit, boicotăm Carrefour, fiindcă sunt rasiști.

Mișcarea politică, intrată acum într-un con de înghețată, care aderă la majoritatea acestor idei și practici e Demos, cu toate că adepții curentului sunt foarte prezenți și vocali în lumea bună, șic, trendy, prin varii domenii artistice și academice (întâmplător sau nu, ca în occident).

Am ales anume această descriere caricaturală pentru a-i privi pe fiecare prin ochii celor din tabăra opusă, fără a nega că unii chiar adoptă această viziune simplistă, binară, din motivele enumerate mai sus.

Partea bună e dată de punctul 3, pentru că atâta vreme cât disputele acestea se mențin la nivel de rețele de socializare, unde de fapt nici nu mai prea există dialog între extreme, fiecare izolându-se în propria bulă de validare, violența se păstrează la nivel verbal. Încă. Însă convingerile tind prea des să îmbrace și forme fizice, chiar dacă nu tot timpul violente (îndemnul la vaccinare – în cazul unora – sau la nevaccinare – în cazul celorlalți – poate avea urmări grave și cât se poate de fizice asupra celor care dau curs acestor idei, și nu pare o alegere deloc ușoară între riscul îmbolnăvirii grave și microcipare).

Partea tristă e tocmai faptul că prin radicalizarea constantă a ambelor grupuri, cu subgrupurile și variațiunile aferente, acel dialog de care pomeneau Aron, Hannah Arendt și atâția alți susținători ai valorilor democrației care au trăit marile tragedii ale secolului XX, pare să fi dispărut total. Nimeni nu mai pare dispus să ia cu adevărat în considerare punctul de vedere al taberei adverse, și asta pentru că, tocmai datorită căderii în capcana gândirii binare, nu pare să mai existe niciun numitor comun, iar integrarea unor puncte de vedere contrare – o trădare a propriilor principii, idei. Iar fără dialog, negocierea realității pe care o împărtășim e imposibilă. Fără acceptarea acelei uriașe zone gri care există între alb și negru, singura soluție pentru o existență mai bună devine, în cele din urmă, eradicarea taberei adverse.

Nimic nou, vei spune, cititorule activ pe rețelele de socializare, implicat în discuții despre „ce trebuie să facem” și „ce rău fac alții”, însă ia aminte că de fiecare dată când cazi în capcana gândirii în alb și negru și te raportezi cu spirit „de galerie” la părerile extremiste care te gâdilă plăcut și cu dispreț suveran la cele din tabăra adversă, nu faci decât să adâncești prăpastia căscată între două tabere până la urmă artificiale, care pun ideologia și versiunea lor utopică, ideală, asupra lumii mai presus de realitatea aceasta enervant de complexă, care nu se supune unei singure interpretări, tot așa cum nu se spune nici unui singur mod de-a fi guvernată.

Îndemnuri în loc de concluzie (cine ești tu să-mi zici mie…)

Ce poți să faci? Înainte de toate, fă un efort să treci peste confirmation bias-ul din dotare (cu toții îl avem și e incurabil) și citește luări de poziție moderate, informate și documentate ale celor cu care nu ești de-acord – în special în ce privește marile dezbateri – pentru a nu-ți reprezenta punctele de vedere contrare doar prin prisma extremiștilor și a radicalilor. Nu renunța, totodată, să lupți pentru adevărurile în care crezi, dar fă-o cu moderație și acolo unde chiar contează (nu în propria bulă, unde ții predici corului, vorba englezului). Și nu în ultimul rând, până să ajungi să discuți cu cei din taberele adverse (nu foarte numeroși, îmi închipui, în lista ta, dat fiind că adesea opiniile contrare se pedepsesc cu unfriend), invită la moderație și nuanțare pe cei ce duc în extremă ideile pe care, într-un fel sau altul, le susții și tu. Let’s make conversation great again.

(P.S.: și citește cartea lui Kevin Dutton).

Bibliografie selectivă:

Applebaum, Anne: Cortina de Fier – Represiunea sovietică în Europa de Est, Litera, 2019.

Dutton, Kevin: Gândirea în alb și negru – Despre alegeri binare într-o lume complexă, Globo, 2020.

Mazower, Mark: Umbre peste Europa – Democrație și totalitarism în secolul XX, Litera, 2019.

Sutherland, Donald M. G. – Liberty and its Price – Understanding the French Revolution, TTC, 2008.