Selectează o Pagină

Despre Indiferenţă (şi) la Houllebecq

Groapa cu lei, Numărul 5 / ianuarie 2021 | 0 comentarii

de Carmen Gheorghe

Cine eram eu să cred că aş fi putut să schimb ceva în dinamica lumii?

Să citim Serotonină expuşi pe o plajă din Lefkada sau cu creionul în mână,  între pereţii unui mic birou tăcut? Se poate şi aşa, şi aşa. Căci acesta este registrul pe care Houellebecq ni l-a oferit în cele 300 de pagini − unul al extremelor, un registru extins în care basculăm, uneori enervant, între contradicţii − cinism şi pasaje minuscule de lirism, frondă şi acceptare a  dragostei ca salvare universală, ca şi căutarea fericirii şi neîndeplinirea condiţiilor istorice pentru găsirea ei, ironie şi umor negru, dispreţ faţă de femeie şi regretul pentru dispariţia ei din viaţa personajului principal.

După patru ani de pauză, această „locomotiva franceză”, scriitorul atât de celebru încât îşi permite să se mai şi joace cu cititorii lui prin producţii literare care nu oferă soluţii, precum cea de faţă, se face strident remarcat prin afişe imposibil de ocolit − în marile oraşe europene, în aeroporturi şi librării. Michel Houllebecq în mărime naturală ne priveşte şi atât.

Cum scrie M.H. această carte? Ca un jurnalist sufocat de evenimente, dar care e conştient că din asta trăieşte şi, ca atare, le culege, le anunţă şi apoi le abandonează, nevoit să treacă mai departe, la următoarea dramă.  Personajul său, un bărbat în putere, educat şi liber, inclusiv din punct de vedere financiar, hoinăreşte prin Europa, prin Franţa în special, ia act de nişte drame, trece mai departe, se întoarce, se mută, mai dă de nişte drame, trece mai departe şi îşi poartă propria istorie, o expune chiar, considerând că este ea însăşi absolut dramatică.

 Cartea, apărută în ianuarie 2019, pare un pretext pentru a trece în revistă principalele teme ale societăţii contemporane globalizate − problemele agricole, standardele europene de neacceptat, unele, interzicerea fumatului, disoluţia cuplului bărbat-femeie, falimentul căilor ferate, crescătoriile îngrozitoare de păsări pentru consum, costurile ridicate ale utilităţilor, pornografia şi libertinajul, şedinţele de psihoterapie  etc., etc.

Ca puncte slabe se poate reţine cu uşurinţă abundenţa temelor propuse cu consecinţa vizibilă a tratării lor cu o superficialitate care chiar reprezintă caracteristica unei contemporaneităţi ameţite de haosul informaţiilor, cu o  viaţă agitată dedicată în exclusivitate căutării uşorului, necunoscând o altă plăcere, cum ar fi cea a contemplării unei frunzuliţe de pe o margine de drum din Combray. Unde sunt descrierile în roz ale tufei de păducel pe care Proust reuşeşte să o aducă lângă noi pe canapea, cu tot cu mireasma şi fermecătorul sentiment al adolescenţei în floare? Dar să nu anticipăm, căci Florent, personajul nostru, citează aşa, din poignet, pe Proust, Cioran, Baudelaire şi Nerval, deci nu ne lasă să uităm că, de fapt, el nu este „un bou”, „o labă tristă”, aşa cum se descrie el însuşi, ci se face că este. Un pretext pentru un limbaj popular? Nu, doar şocant şi pueril.  Florent este, de fapt, un absolvent de agronomie cultivat, nu numai un bărbat frumos şi bogat. A, da, şi aflat în depresie. Reţeta completă. Ce nu este? Sigur nu un revoltat.

Adăugăm în capul listei impresia de indiferenţă, de egoism incomensurabil al personajului care ar putea fi trecută şi la puncte tari, căci s-ar putea ca acesta să fie mesajul − suntem atât de indiferenţi încât ne bălăcim în depresie ca într-o stare de beatitudine şi ne place.  Exact aşa cum se plânge Florent, acest Singur-Eu de oraş care îşi cară bagajul de nefericire şi în hoteluri, şi la ţară, şi la castel, şi în Spania. Ca nucleu dur, întâlnim sexul scos din tipare. Se poate citi undeva, aiurea, că autorul îşi asumă scenele de sex fără echivoc, cele în care femeile (doar japonezele?) se acuplează cu câini sau în care copile de zece ani pozează goale şi fac felaţii pe bani. Probabil că s-a dorit să ni se reamintească de Bruckner cu ale lui „Luni de fiere”, evental de „Lolita” lui Nabokov, căci altfel de ce ar păstra cineva o parteneră care face sex cu labradori şi alte rase canine sau ar introduce în roman un turist german seducător de copile pe malul mării, exact în Normandia cea plină de semnificaţii patriotice? În fine, abundenţa paginilor care conţin reţete franţuzeşti, respectiv liste de meniuri detaliate pentru mâncare şi băutură, şi faptul că se  enumeră o mulţime de mărci de produse − de la ţigări la sare de bucătărie, de la caltaboş la sosuri de zmeură ne face să credem că, de fapt, ni se înfăţişează un burghez în adevăratul sens al cuvîntului − să nu îi spunem chiar „eco burghez”, cum M.H. însuşi îi numeşte pe cei care sortează gunoiul menajer (aşa cum sunt vecinii săi).

Deci burghezul Forent, aflat într-o formă de depresie, trece şi printr-o criză a vârstei, dar îşi vede neabătut de toate apucăturile unui bărbat francez din clasa de mijloc, „nivelul superior” − călătoreşte, se uită după femei, bea destul de aplicat şi mănâncă în oraş, îşi dă întâlniri cu foste iubite, nu munceşte nimic, urmăreşte canalele tv practicând „telemanţia” şi, uite aşa, se tratează, de fapt, de depresie. Tema ghicitului în ceva nu e chiar nouă, să ne aminim de Andre Breton care ghiceşte şi el mult în „Iubirea nebună”, fie prin strecurarea unei lame între paginile unei cărţi aleasă la întâmplare, fie prin deplasarea unor obiecte şi, bineînţeles, dă în cărţi, folosind un pachet în care dama de pică este mai frumoasă decât dama de cupă.

Am putea crede că autorul şi-a propus să distrugă mituri prin intermediul lui Florent-Claude − cel al posibilităţilor turistice ale Normandiei, cu vacile sale sacre, cu brânzeturile şi băuturile clasice − calvados şi cidru, cel al Parisului-  Oraşul care produce singurătate, al castelanului care se află, în realitate, în faliment profesional, familial şi social, al hotelurilor aşa numite „de charm” care fac deliciul turismului pe văile franţuzeşti. Apropos de Paris − câtă deosebire faţă de suprarealistul A. Breton cu al lui elogiu: ”mă las în voia adorabilului vertij dat probabil de aceste locuri, de unde-a pornit tot ce voi fi cunoscut mai minunat în viaţă.”…

Din altă perspectivă, pătrundem în viaţa cotidiană a cuiva cu care ne putem confunda − ne regăsim în uriaşele malaxoare care nu mai sunt combinatele siderurgice, ci supermarketurile,  a se vedea  Carrefour şi Leclerc, savurăm gustul otrăvit de Coca-cola, dar şi variantele de humus din ce în ce mai numeroase (Florent tresaltă când descoperă douăsprezece feluri de humus aiurea, într-un magazin anonim), precum şi bio food-ul, toate în încercarea de a scăpa de rutina biroului şi de a regăsi scopul şi plăcerea de a trăi. Se adaugă, evident, şi neplăcerile traiului în societăţi care tind spre globalizare, cu interdicţii şi reguli absurde la prima vedere, cu îngrădirea unor drepturi, dar, surpriză, şi cu apariţia unor libertăţi de nevisat cândva. Să fii cetăţean, să faci parte din cetate nu e uşor niciunde, ne transmite scriitorul francez, aşa că doar implicarea, adoptarea unei cauze ar putea fi o oarecare salvare din pătrăţelul vieţii individuale. De fapt, cel mai simplu este să fugi, mai ales dacă legea şi U.E. au uitat să pedepsescă abandonul familial.

Ca puncte tari, descoperim câteva valori pe care scriitorul le scapă pe undeva, aşa, ca însemne  pentru unii cititori ce nu se lasă amăgiţi de cinismul prea făţiş. Ele sunt cele ale devotamentului pe linia filiaţiei materne − renunţarea lui Camille, una din iubirile lui Florent, la viaţa socială şi de cuplu în favoarea celei rurale, izolate într-o cabană de lemn, alături de fiul său sau solidaritatea dintre crescătorii de animale în faţa standardelor şi violenţei CSC (trupele speciale), de doza de înţelegere a hotelierilor faţă de fumători, (cum este Agnes, recepţioneră la hotel Mercur, şi oarecum îndrăgostită de Florent, personaj umanizat de autor prin scena despărţirii în lacrimi furişe), admiraţia faţă de bucătăria franceză adusă în prim plan prin descrieri amănunţite, cum ar fi tartinele cu măduvă şi vacherin cu sos de zmeură ş.m.d.

Unde se află iubirea în scrierea lui M.H.? Iubirile vin şi trec, căci, nu-i aşa, „omul nu e monogam şi nici tradiţionalist”, iar cuplul se destramă „inerent, ineluctabil”, cum citim undeva. Adică bărbatul nu e nici tradiţionalist, nici familist şi nici monogam. Astfel încât Florent plânge în 300 de pagini după iubire, nu după iubite, căci ele sunt ori alcoolice − Claire, ori retrase la mănăstirea rurală cu copil, ori plecate undeva departe şi „nici o femeie nu îmi îndeplineşte condiţia de a fi cu cineva suferind de impotenţă”. Impotenţa este, de fapt, cheia romanului. Este neputinţa socială de a face, de a acţiona. Ea vine ca urmare a unui tratament anti-depresiv în ceea ce îl priveşte pe personajul nostru, dar în realitate este vorba de acea copleşitoare incapacitate de a lupta cu sistemul, cu autoritatea, cu cererea şi oferta, cu dezvoltarea şi progresul, cu producţia şi industrializarea, cu insaţietatea societăţii actuale în a căuta nu numai binele, ci mai binele. Şi cum mai binele este duşmanul binelui nu doar în viziunea lui Voltaire, degeaba alergă de colo-colo personajele… Este motivul pentru care, încă din primele pagini, Florent se uită galeş după fetele spaniole, nişte Mariolle libere, după tinereţea lor şi deja se simte depăşit, sleit. Recurent, leitmotivul este reluat strict legat de procurarea depresivului care produce greaţă şi impotenţă. Interpretarea pe care o dăm este aceea că indiferenţa nu este a proprie fiinţei, ci este indusă, aici, de medicamente, în general de chingile sociale. Pe care încearcă să le rupă câte un grup de revoltaţi, pe bună dreptate, faţă de întrezăritul final al activităţii lor profesionale, de producători agricoli. În această ceaţă prin care Florent se plimbă de colo-colo, într-o Franţă rurală a diferitelor anotimpuri,  a fi impotent este un mod de salvare, căci nu trebuie să faci nimic, eşti scutit fiindcă suferi, eşti  bolnav, şi, ca atare,  nu trebuie să te implici, stai în tufe şi te uiţi cum prietenul tău îşi zboară creierii în faţa şirului de jandarmi de la forţele speciale sau priveşti prin binoclu cum turistul german ademeneşte copile pe bicicletă în  bungalowul normand.

Totuşi, teoria conform căreia iubirea pentru femei este „o forţă, o forţă generică,  tectonică”, în timp ce bărbatul începe să iubească „după ce este încet-încet aspirat de vortexul de patimă şi de plăcere iscat de femeie” poate fi reţinută. Mai precis, se recunoaşte voinţa femeii, o voinţă a ei neîngrădită, pură, care determină modificarea bărbatului, trecerea lui, prin recunoştinţă şi admiraţie, la perceperea altfel a lumii în care viaţa fără femeie devine imposibilă. Nimic nou în motivul căutării femeii, dar el poate fi de reşinut alături de cel al mistreţului cu colţi de argint sau al tătarilor care nu vin nicicând din deşert.

M.H. nu şi-a propus să ofere soluţii, el nu este un salvator prin intermediul  personajului său. El nu spune „Rezistaţi!, vor veni vremuri mai bune sau găsiţi-vă refugii!”, el trece ca pescăruşul lui Baudelaire, pe care îl tot invocă, şi se târăşte printre evenimente. Mai doarme printr-un restaurant închis în extrasezon, ca în visul unui hoinar singuratic al lui Rousseau, notează în carneţel încă o încercare ratată de a se apropia de iubita Camille şi trece iar mai departe. Nimic nu îl atinge, acutizarea a devenit şi ea cronică, nu remarcăm ceva care să îl trezească pe Florent, nu identificăm nici un moment de „înainte şi după”, nici un fel de chatarsis nu sparge povestea. Înainte de Camille şi după, sau înainte şi după moartea lui Aymeric. Nu, el se mută la bloc, nu mai e lupul de stepă aciuiat în hoteluri de fumători, îşi lipeşte poze pe pereţi şi se scaldă în  letargia sa indusă de pastila ovală.

Este Florent un revoltat? – reluăm întrebarea. Ar vrea să fie, dar nu e. Se luptă cu detectoarele de fum şi caută încă un fel de humus. Face paradă de cum ar arunca-o pe Yuzu pe fereastră de la etajul unsprezece sau cum l-ar împuşca pe copilul lui Camille. Prostii. El urmăreşte lumea printr-un binoclu şi se antrenează  pentru nimic cu armele de foc ale prietenului care va fi să se împuşte în direct. El  nu este un indiferent, ca Mersault din”Străinul” lui Camus, acel bărbat anonim care cere să fie scos din stare ca să treacă în revoltă, şi, mai ales, care e dispus să moară pentru propriul său adevăr. Florent cel serotonizat este doar un înstrăinat.

Tema izolării, tema oraşului, tema copilului care suferă după părinţi − cei ai lui Florent se sinucid, părăsindu-l astfel −  motivele clasice care produc singurătate amintesc şi de romanele lui Ch.Dickens, de „Nicholas Nickleby” , „Casa Groazei” ş.a.

Dacă restrângerea drepturile cetăţeneşti înseamnă asigurarea unui echilibru social oarecare, atunci scăparea − însemnând dreptul de a dispărea − ar putea fi soluţia. Dar ea nu este, Florent nu pleacă în insule, să trăiască cu un Vineri ideal în limburile Pacificului, iar Houllebecq însuşi continuă să care după el clişeele contemporane şi să adauge două linguri de cinism, patru măsuri de umor negru şi o porţie dublă de marketing ca să îi punem cartea în buzunar.

În sfârşit, paginile 135-136 ne oferă o doză de comportament liric, vorba lui Andre Breton, apar undeva câteva rânduri despre iubire, despre fericire şi despre floricelele galbene care cresc între şinele de cale ferată din gara St. Lazare − de altfel un alt clişeu, cel al gărilor şi al peroanelor întristătoare. În orice caz, căutarea femeilor pare a fi motorul existenţial, dar oare viziunea asupra lor nu se apropie mai mult de caracterizarea pe care Florent o face vis-a-vis de fosta soţie a lui Aymeric − „o putoare”? Sau este iar vorba de sfidare, eventual de cuvinte turnate la rădăcina prieteniei bărbăteşti ca un fals îngrăşământ organic? De ce sunt aduse în epic astfel de femei? Sau de ce excentrica Yuzu este păstrată atât de multe pagini, în loc să aflăm o strategie pentru recucerirea preasensibilei Camille?

Scris cu fraze lungi, care trădează un mod de exprimare lejer, cotidian, împănate din greu cu nenumărate acronime, după moda de neînţeles a francezilor, şi, destul de recent, a instituţiilor europene,  romanul se citeşte alert, cu speranţa că parcursul epic ne va duce spre o revelaţie, spre împăcare, spre ceva ce noi încă nu ştim, dar vom afla în pagina finală. Acolo descoperim cele două mici secvenţe în care Michel Houllebecq face un general mea culpa −  „armonizându-ne cu spiritul vremii, cu mirajul libertăţii individuale, ne-am supus, ne-am lăsat distruşi, am suferit de pe urma acestor idei. Iar Dumnezeu? Are grijă de noi, se gândeşte la noi în fiecare clipă şi uneori ne trasează directive foarte simple.”

Acest final care nu e final pare să spună că restul a fost o glumă, un exerciţiu stilistic, un crochiu care pregăteşte altceva, adevărata carte.  

Să lăsăm totuşi şi reflecţiile senine să strălucească din paginile care descriu relaţia cu candida Camille. „Am cunoscut fericirea, ştiu ce înseamnă, pot să vorbesc competent despre ea, şi îi cunosc sfârşitul, ce urmează de obicei după… Nu cred că greşesc comparând somnul cu iubirea, nu cred că greşesc comparând iubirea cu un fel de vis în doi, transformând existenţa pământească într-un moment suportabil”.

Şi apoi… muzica… Găsim undeva o splendidă descriere a  liniei melodice din „Child in time” a lui Deep Purple − aceasta să îl releve pe ascunsul M.H.?  „… mişcarea de zbor absolut prin care Ian Gillan trecea de la cuvânt la cântec, apoi de la cântec la strigăt, întorcându-se apoi la cuvânt… amestec de eficacitate şi măiestrie… uite aşa am fi putut  să trăim veşnic”. 

Şi dacă tot cărăm după noi „Serotonină” (să nu ne miram că titlul ales este inteligibil în majoritatea limbilor latine. Altă strategie de marketing, cu siguranţă!) fie în buzunarul halatului de baie, ca nişte cititori up-dataţi în materie de apariţii editoriale la modă, fie sub braţ, retraşi tăcut între pereţii albi, propunem următorul exerciţiu − să citim din roman numai ultimul rând al fiecarei părţi, de altfel nenumerotate − din indiferenţă-impotenţă?, şi să ne închipuim că autorul a scris acest ultim rând ca o concluzie a întâmplărilor petrecute, clarificându-şi astfel propriile trăiri. Este reflecţia pe scurt a ideii că „lumea socială este o maşinărie de ucis iubirea”, şi că „oamenii îşi fabrică singuri mecanismul nefericirii personale”. Iată rezultatul.

Nu suferisem nici de greţuri. Aveam erecţie. Eu eram hamalul. Ratasem a doua tentativă de eliberare. Dădeam gata nişte sticle de coniac. Trăiam în propriul meu infern. Urma s-o uit foarte repede. Occidentul o dezamăgise şi eu în mod special. Era un îndemn la uitare. Moartea mă va scăpa de griji. Dragostea rămânea singurul lucru în care ne mai puteam încrede. Hm, Captorix, să mă ajute să dorm. Dormea cu ochii larg deschişi. Fără să îi simt cu adevărat gustul. şmd. şmd.

Serotonina − un preparat pentru slăbit, pe bază de ceai şi cafea verde, un hormon care dacă lipseşte… ne poate inspira să scriem romane, şi, de asemenea, titlul unui roman modern care şi-a cucerit un loc în miezul „confruntării dintre dorinţa umană şi tăcerea nejustificată a lumii”, cum ne-a prezis  cândva alt scriitor francez celebru, Albert Camus.