Selectează o Pagină

Despre angoase și drumuri de fier

Numărul 5 / ianuarie 2021, Punct Contrapunct | 0 comentarii

de Magnus C Christian

Maestru al prozei scurte, creator și cunoscător al limbajului cultural de fier, Vajra profită din plin de substratul angoasei, de neliniști sau nemulțumiri pe fondul tulburărilor sociale din universul sri lankez. Istoria marcată de polarizări nu amintește de bucle temporale pe marginea unui conținut șters din memoria colectivă. Ea este chiar elementul central înscris în subconștientul unui ținut care luptă paragrafic cu ideologia colonialismului. Mai mult decât atât, revolta evident tacită pornește din trupurile gravate cu un colonialism universal. Sunt bucăți separate dar care descriu puterea intuitivă a întregului, atrofiat prin intermediul învățării pur silite, ce nu recunoaște absurdul unui liber arbitru întemeiat pentru obiecte însuflețite.

Lumea compusă de Vajra mărește interesul pentru un proces ce descrie structura experienței ca esență a lucrurilor, segment focal mai important decât faptele, implicit acțiunea. Noțiunea experienței derivă în text ca reprezentare a conștiinței, acolo unde eidos-ul nu transpare în modele ale științelor naturii. Autorul ne aduce aminte, în regiuni bine localizate textual, de fragilitatea umană, care pare să stăpânească peste trupurile ferale și nu numai, stabilind un curs și model organizațional pe care doar în chip nebunesc le-ar putea respinge uriașele sisteme descrise ca fiind căi de acces pentru trenuri.

Naratorul este un segment al șinei, o porțiune ce se vede centrată destul de clar pe un pod unde responsabilitatea de a nu privi în ochi alte șine previne accidentele și destul de clar, pe linie se așează povara funcționării sistemului, precum și a siguranței ființelor umane.

În limbaj biologic, împreunarea sau strângerea mâinilor e o metaforă  mobilă a funcției deținute de o porțiune importantă a creierului, cea care face legătura între emisferele cerebro-ferale, prezentate aici ca stânga și dreapta. Neurologia din universul feroviar descrie funcții asemănătoare cu cele ale cortexului uman, unde emisfera dreaptă controlează partea stângă și emisfera stângă controlează partea dreaptă a corpului.

Primul vecin adus în discuție, în oglindă bineînțeles este stânga, porțiunea care nu prezintă încredere, dar are un rol semnificativ, întrucât ea coordonează simțurile, permite doar gândirea liniară, univalentă, biunivocă. Acest vecin pare să păstreze experiențele din lumea fizică și să administreze relaționarea, în același timp nu vehiculează cunoașterea decât pe baza argumentelor, aici rolul fiind preluat de manualul de operațiuni. Stânga domină și gestionează limbajul. E descrisă ca fiind înceată și supusă erorii, lucru așteptat în orice moment pentru reeducare, ca sens al morții prin transformare și oferirea unui nou scop existențial.

Vecinul din dreapta apare ca șina cu care naratorul poartă discuții dese, interioare, cel care așteaptă mereu pregătit să preia o parte din sarcini, apoi e responsabilizat să ducă mai departe încărcături, fie ele fizice sau afective. Dreapta are deja orizontul lărgit, spre deosebire de stânga, stimulând imaginația centrului. Vecinul în care-și pune baza oricine e de stânga păstrează experiențele acumulate în lumea imaginativă, apoi se ocupă de abilitățile spațiale, recunoașterea facială și procesarea sunetelor, manageriază înțelegerea imaginilor vizuale. În sfârșit, el este responsabil de creativitate, transformând imaginile în reprezentări mentale. Dreapta este motorul unei revoluții spirituale mai înainte de toate, o ridicare ce se vrea primordială în simbolistica pumnului strâns, pentru a decide tipul de moarte dar și modalitatea prin care aceasta are loc. Revolta împotriva micilor stăpâni ai lumii – cei ce stabilesc chiar și porțiunea de timp în care să-și reprezinte existența toate obiectele – este pentru început ideatică, deși au alături rămășițe ale unicatelor, ca dovezi nedorite ale eșecului.

Perceperea elasticității timpului este legată de modul în care acesta e utilizat. Alegerile în sentimentul de timp reprezintă definiția experienței, ale cărei module sunt limitate de uman. Acesta din urmă impune o singură viziune asupra existenței, un scop și un sens încadrate în tipare feroviare ce amintesc nu chiar vag de micii stăpâni ai lumii, acei oameni despre care obiectele cu conștiință n-au vreo părere sau au una deloc bună. Nivelul borgesian – atașare pentru ideea de timp perceput de obiecte ca fiind contractat – dezvăluie rutina. O relație contractuală între marele cortex feral și elasticitatea timpului este privată de prelucrarea unor noi informații, din moment ce un orar prestabilit subliniază ordine și învățare mecanică. Doar comunicarea – fie ea limitată de contactul tactil, al palmelor care se strâng pentru a primi un tren, sau interzicerea contactului vizual pentru a preveni un accident, a eforturilor de a emite informații prin transport mental sau verbal – ne arată cum perceperea extinderii timpului contribuie la transformarea resurselor din universul unicatelor. Lumea prezentă devine desigur familiară, unde obiectele află mai puține noutăți și căutând informații sau experiențe ele constată că le știau deja. Naratorul păstrează experiența trecutului ca portavion prin amintire, considerând că era mai mic și mai tânăr, pe când acum responsabilitatea sa e crescută vizibil, dată fiind importanța lumii trenurilor. Turele pe care acesta le aduce în discuție transformă o parte din experiență în rutină automat, unde se remarcă cu greu, timpul oferit de micii stăpâni fiind folosit pentru netezirea în reculegere, unde mersul trenurilor înseamnă iritare sau mâncărime. Rutina în mod evident anihilează învățarea. Nu și aici, unde borgesul feroviar este încadrat în emoție, în gânduri rebele sau manifestări empatice. Obiectul cu vecini experimentează schimbări de diferite tipuri, care sparg acea rutină și oferă ancore pentru a prelua din memorie. Cu această ocazie, viața celui ce sălășluiește între stânga și dreapta devine o scurtă secvență, atemporală, de inacțiune a rutinei. Pune întrebări, manifestă curiozitate. Încărcătura emoţională a evenimentelor fiecărei ture oferă amintirii un caracter memorabil şi mult mai detaliat decât o secvență de timp normală, ceea ce explică senzația de timp mai lung.

Naratorul e special, el păstrează ambele percepții, funcționând destul de bine și pe timpul micilor stăpâni ai lumii, doar pentru că alege să o facă. Din nou, memoria e importantă, de ea are nevoie în luarea deciziilor privind modul de gestionare a timpului care trece, mai ales după ce ia contact cu ideea rebeliunii. Memoria colectivă e și ea martoră la inutilitatea unei asemenea acțiuni, date fiind ca exemplu al eșecului fiarele neîmblânzite, lăsate să ruginească pe margine, neatinse. Se gestionează în sens larg ideea fascinției, asimilată în schemele cognitive existente, cea care creşte frecvenţa comportamentelor prosociale, etice, de ajutor şi de oferire a timpului în beneficiul altora, aici cu sensul vecinilor din stânga sau dreapta.

Fascinația, întărită pe alocuri cu simpla mâncărime, chiar întăreşte motivaţia de a căuta experienţe, în detrimentul materialismului. Mai mult decât atât, alterarea acestei percepţii mediază efectul fascinaţiei asupra stării de bine şi a proceselor decizionale, dialogul din ultima parte subliniind trimful imaginației, după un consult al rațiunii.

Terminus este expresia voinței, intuiției și creației, ternarul fără de care generații întregi s-ar limita la presupunerea că lumea și universul acesteia sunt emanații ale indeciziilor. Acțiunea e cea care aduce legea, iar reacțiunea cea care veghează la respectarea sa.