Democrație

Se zvonea deja de ceva vreme că undeva, foarte departe de planeta noastră, se află o alta, aproape identică. Savanții de aici n-au reușit vreodată să comunice cu ceilalți, dar eu însumi, în mod straniu, am dobândit ceea ce pare să fie  jurnalul unui locuitor al acelei lumi. Am aflat astfel că ținuturile și popoarele lor nu se deosebesc foarte mult de ale noastre. Istoria însă…

Cei cărora le-am arătat documentul l-au numit„științifico-fantasmagoric”. Nu-mi rămâne decât să reproduc fragmente, la întâmplare.

„Prier 30, anul 2026

Îndată după anunțarea rezultatelor oficiale ale alegerilor pentru șefia supremă a celui mai puternic stat al planetei, Uniunea Teritoriilor Americane, lucrurile au început să se complice. Dar nu într-un mod ireparabil.

Democrația cea mai avansată, funcționând cu motoarele turate la maxim, s-a comportat în sfârșit ca o democrație perfectă. Toată lumea are dreptate, nimeni nu este ignorat, majoritatea nu poate decide în pofida minorității (sau invers), «mă lupt pentru dreptul tau de a mă contrazice», și așa mai departe, până la «mă lupt pentru dreptul tău de-a încălca drepturile mele».

Așa încât, ferindu-se – în mod corect, etic, moral și onorabil, să nedreptățească pe cineva numai de dragul unor criterii pur matematice, Justiția a decis că numărătoarea voturilor nu are, de fapt, tot atâta relevanță cât gestul prezentării la urne, în sine.

Drept consecință, după numai câteva zile de dezbateri, ambii candidați au fost declarați învingători. Dacă ne-am fi luat numai după matematici, în decursul istoriei nu s-ar mai fi aventurat nimeni să înoate împotriva curentului social. N-ar mai fi înfruntat nimeni potopul statisticilor, pentru a realiza lucruri mărețe și surprinzătoare.

Firește, și mai corect ar fi fost ca, simultan, cei doi să fie considerați nu doar câștigători ai funcției de șef suprem, ci de asemenea înfrânți. Fie și numai pentru grija ca alți cetățeni, zeci de milioane, să nu se simtă discriminați din cauză că n-au avut timp sau bani ca să candideze. Dar asta ar fi însemnat anularea alegerilor, organizarea unui alt scrutin, în concluzie reluarea problemei inițiale.

Așadar, cei doi învingători nu s-au mai preocupat de soarta celor doi înfrânți, iar aceștia din urmă i-au felicitat pe cei dintâi, urându-le succes. Așa e frumos, așa e elegant, chiar și atunci când vorbim despre una și aceeași persoană, iar gestul încărcat de simboluri democratice se petrece în fața oglinzii.

Desigur, fiecare dintre concurenți știa în sinea lui că, de fapt, doar el este câștigătorul autentic, decizia Justiției fiind pentru celălalt numai un premiu de consolare, de ochii lumii, o șmecherie care menajează orgoliul până când va înțelege să se retragă, copleșit de problematica mult prea complexă a conducerii unei țări.

«A sosit momentul să dregem tot ce s-a stricat până acum» a declarat Don Biden, reprezentant al Partidului Progresist, suflecându-și mânecile pentru a se apuca de treabă. Odată cu dânsul, alți zeci de milioane de susținători au suflecat un număr corespunzător de mâneci.

De cealaltă parte, aceeași dorință fierbinte de a repara lucrurile, aceeași determinare de a porni la lucru. «Nu mai avem nicio clipă de pierdut», i-a spus poporului celălalt învingător – reprezentantul Partidului Tradițional, Joe Trump. «Țara aceasta măreață are nevoie de viziune, de planuri, de acțiune».

*

La data stabilită pentru începerea oficială a mandatului, cei din personalul administrației tradiționaliste, în frunte cu alesul lor, au pornit în marș triumfal către Casa Albă a Congresului, aflată în centrul capitalei. Jumătate dintre ei călăreau, în mod festiv, jirafe importate din Zanzania Centrală. Docilul animal era, încă din vremurile vechi, cea mai iubită mascotă a partidului, simbolizând capacitatea de a privi de sus, de la înălțimea ideilor, către viitor.

Era o amiază superbă de prier, cu soarele strecurându-se timid printre ramurile mai degrabă golașe ale arborilor. Din când în când, jirafele zăboveau, întinzându-se către ramurile subțirele, pe care le mestecau apoi cu un aer meditativ. Nu le zorea nimeni, cumpătarea acțiunilor fiind una din cele mai de seamă calități ale tradiționaliștilor din toate timpurile.

«De-ajuns cu păscutul. E vremea!», și-a îndemnat Joe Trump susținătorii și cortegiul s-a pus din nou în mișcare.

Curând, au ajuns la intrarea Casei Albe a Congresului, unde îi aștepta o surpriză. Aparatul administrativ progresist se instalase deja cu două zile înainte în sălile și birourile monumentalei clădiri. Iar Justiția nu avea cum să condamne această devansare a datei fiindcă în democrația absolută e revoltător să acuzi pe cineva că trăiește după un alt calendar decât cel oficial. Poți fi, de pildă, un adept al calendarului mayaș. Sau al celui marțian.

Zbârnâia totul de mai mare dragul în procesul guvernării – de la computere, telefoane și copiatoare, până la difuzoare, aspiratoare și cărucioare. Se trânteau ușile, fâlfâiau storurile ferestrelor, scârțâiau dulapurile și pocneau ștampilele. Corul de voci al funcționarilor, zumzetul secretarelor și stagiarilor, dar și tunetele îndepărtate ale șefilor se împleteau armonios în simfonia generală. Era imnul unei epoci noi. Erau zorii unei ere.

Joe Trump și restul tradiționaliștilor s-au holbat minute în șir pe ferestre, până au venit polițiștii însărcinați cu paza perimetrului, și i-au rugat să lase guvernul să lucreze. Dinăuntru, mai multe oițe, simbolul hărniciei și firii pașnice, mascote ale Partidului Progresist, îi priveau la rândul lor. Din cauza gâturilor tare lungi, care le împiedicau să pătrundă pe ușile Casei Albe a Congresului, jirafele erau condamnate să rămână afară. Așa stăteau lucrurile și, deși părea ușor nedrept, de data aceasta Justiția nu avea efectiv cum să le repare.

«Nu-i nimic» s-au încurajat tradiționaliștii, retrăgându-se pe colina din vecinătatea Casei. «O să treacă și ziua asta, se face noapte și uzurpatorii, impostorii, vor fi nevoiți să plece spre bârlogurile lor. Atunci ne vom recăpăta dreptul legitim de a conduce».

Au așteptat vreo săptămână.

Cei dinăuntru guvernau de zor și nu păreau c-ar avea de gând să renunțe prea curând. Tradiționaliștii s-au plâns mai întâi Justiției, care a dat din umeri neputincioasă, recomandând concordie, colaborare.

Apoi s-au adresat Presei. Jurnaliștii abia așteptau să abordeze subiectul și după ce l-au ascultat pe cel de pe deal au cerut, de asemenea, opinia celui baricadat înăuntru. Dar nu s-au pronunțat definitiv, ci, respectând tabieturile și datinile sfinte ale democrației, s-au împărțit în două tabere, una mai vocală ca alta. Atenția publicului nu poate fi slăbită o clipă. Când obosește o parte a Presei, e rândul celeilalte să-și facă datoria. De fapt, interesul general nu cere niciodată ca un conflict să se stingă cu adevărat. Veștile bune sunt catastrofe, molime, sunt moartea Presei. Publicul, firav și labil, trebuie vaccinat, tratat fără încetare.

Niciodată însă, în toată istoria lor, tradiționaliștii n-au pierdut cu adevărat o bătălie. Providența, ori poate sfidarea ei de către progresiști, a intervenit din nou, de data aceasta cu blândețe. Jirafele s-au acomodat cum nu se poate mai bine frunzișului rarefiat, dar hrănitor și regenerabil, al arborilor din împrejurimi, în timp ce oițele progresiștilor au terminat rezervele de furaj, care s-au dovedit insuficiente. Dacă stafful uman al șefului Don Biden s-ar fi putut descurca mai departe cu simpatizanții din firmele de livrări alimentare, în ce privește hrana ovidelor ar fi fost nevoie de o mobilizare națională a fermierilor (cei mai mulți conservatori, prea puțini progresiști). Ori pentru așa ceva nu era timp destul.

«Nu vom ceda șantajului furajer, amenințării, presiunii vegetale!» Singurul lucru care i-ar fi putut determina să se predea, au declarat progresiștii, ar fi fost preocuparea profundă pentru mediul înconjurător, în general. Iar în particular –  situația îngrijorătoare a arborilor de pe colina Congresului.

Jirafele răseseră aproape tot și puseseră ochii pe o pădurice din apropiere, pe care ar fi putut-o aborda în trei schimburi, pentru a nu slăbi asediul Casei. Și-apoi cine știe, tot așa, din aproape în aproape, capitala ar fi fost curând exfoliată. Oricât s-ar fi definit de favorabili, de deschiși nonconformismului, progresiștii nu puteau asista la distrugerea florei și micii faune.

Pentru întâia oară de la începerea propriu-zisă a guvernării, s-a pus problema unei alegeri dureroase. Progresiștii aveau să fie nevoiți să renunțe poate la ocuparea Casei Albe a Congresului și să se orienteze către un alt sediu, către un alt centru de exercitare a puterii. În fond, începuseră să susțină vehement cei mai radicali, sintagma în sine – „Casa Albă” era mult depășită din punctul de vedere al corectitudinii politice. O casă trebuie judecată după valoarea sa, iar nu după culoarea pereților, mai ales a pereților exteriori. Trebuia găsită cât mai rapid o alternativă imobiliară.

Dar oare poporul nu avea să perceapă această mutare ca o lipsă de respect față de istorie? Reacția cetățenilor nu avea să fie una nefavorabilă?

Cealaltă opțiune ar fi fost, oricât de odios suna asta, renunțarea la mascota veche de două veacuri și mai bine a Partidului. Oițele progresiste aveau să se stingă, în cele din urmă, de inaniție (dacă nu cumva puneau la cale vreo răzmeriță urmată de evadare), behăind tot mai stins. Deja, cărțile de zoologie erau consultate din ce în ce mai des, întâi pe ascuns, apoi răsfoite cu febrilitate, în căutarea unor alte mascote adecvate.

Și, din nou, aceeași întrebare apăsătoare. Ce urma să spună poporul despre asta?

*

Tensiunea devenise insuportabilă. Până la escaladarea conflictului, deocamdată latent, nu mai erau decât câțiva pași și aceștia au fost făcuți cu ușurință.

Personalul din industria energiei, dominat de tradiționaliști, a programat o serie de intervenții majore asupra rețelei de alimentare cu electricitate, sub pretextul unor avarii care puneau în pericol populația cartierelor din vecinătatea Congresului. În  numai câteva minute, Casa a fost debranșată complet.

Dacă peste zi cei dinăuntru se descurcaseră, pe cât posibil, să guverneze mai departe, înlocuind curentul electric cu efortul fizic și compensând lipsa confortului cu un patriotism exacerbat, la căderea nopții lucrul s-a cam poticnit. Populația capitalei se adunase în fața edificiului ca la film, să vadă ce bazaconie mai urmează.

Câteva grupuri de susținători progresiști au reușit să se strecoare prin blocada pe care tradiționaliștii o instituiseră pe drumul principal de acces, să-i aprovizioneze pe asediați cu lanterne și baterii. Ba chiar cu câțiva acumulatori de mașină. Dar asta a fost de prea puțin ajutor pentru tehnica de calcul și rețeaua de supernet paralizată. Când o grupă de asalt a încercat să împingă vreo câteva sute de metri un generator pe motorină (absolut inutil, de vreme ce nu aduseseră și motorina), tradiționaliștii au răspuns provocării scoțând de la muzeu două tancuri din al doilea război civil american, cu plinul făcut.

Cele două tabere au renunțat atunci la orice acțiune și noaptea s-a desfășurat fără alte incidente. Numai din când în când, în bezna răcoroasă răsuna corul de behăituri ale oițelor înfometate.

În zori, un vuiet a cuprins zona. Pe cer și-a făcut apariția o formație de avioane utilitare. Aparatele, ridicate de una din firmele congresmenilor progresiști, au golit în frunzișul arborilor de pe deal mai multe butelii de pulbere ilariantă cu aromă de acacia. Înainte ca tradiționaliștii să se dezmeticească și să retragă jirafele de la păscutul matinal, blajinele animale s-au dezlănțuit într-un râs spasmodic, tăcut, ele comunicând, după cum bine se știe, mai ales prin infrasunete.

Părea să fi fost picătura care umplea paharul.

Tradiționaliștii, până atunci ținuți în frâu doar de teama că manifestările dincolo de o limită a agresivității n-ar da bine în ochii mapamondului, au luat cu asalt Casa Albă a Congresului. Totul a fost, firește, transmis în direct, înregistrând cea mai mare audiență din istoria televiziunii. Probabil că niciodată omenirea nu avea să mai urmărească un asemenea atac pedestru, dublat de șarja unei turme de jirafe care, deși înspăimântate, se cutremurau de râs, balansându-și gâturile aidoma unor macarale pătate de rugină.

Luptele înverșunate pentru ocuparea Casei au durat câteva zile, balanța victoriei părând că se înclină, pe rând, către o tabără sau alta. Militarii preferând să se mențină pe o poziție de neutralitate, combatanții n-au putut folosi decât armamentul și muniția din dotarea personală, resurse destul de firave după promulgarea, cu un an înainte, de către o administrație budistă, a legii privind reducerea drastică a armelor de foc.

În cele din urmă, nu s-au mai auzit împușcături, dar numărul victimelor a continuat să crească. «Un drapel – o suliță, un taburet – o ghioagă» a fost îndemnul înflăcărat lansat de Don Biden, către eroii din spatele baricadelor ridicate în Casa Albă a Congresului. «Să-i pălim pe fătălăi, până la ultimul, cu propriile lor arme», s-a dezlănțuit ferocele Joe Trump, renunțând, în vederea adacului final, ca un exemplu de sacrificiu, la celebra lui perucă portocalie.

Într-adevăr, mai târziu, când a fost timp pentru anchetarea evenimentelor din acele zile, s-au raportat numeroase decese provocate prin lovituri cu laptopuri și imprimante, strangulări cu cabluri de date, ori electrocutări, iar într-una dintre mașinile de distrus documente au fost descoperite degete și urechi.

Când bătălia pentru o conducere democratică a ajuns în stadiul confruntărilor om la om, cu gheare și colți, Justiția și Armata au propus un armistițiu de o zi, urmat de o rundă de negocieri. Forțele, extenuate de confruntările intense, au acceptat propunerea.

Pe câmpul de bătaie se așternuse o liniște stranie. Taberele au purces să-și culeagă răniții, în vreme ce elicopterele Presei survolau scena, înregistrând detalii savuroase. Cele mai multe victime se aflau în interiorul Casei Albe a Congresului, dar nu puțini își dăduseră obștescul sfârșit pentru democrație în afara clădirii, pe gazonul înconjurător, ori la poalele colinei, ajunși din urmă de tirul precis cu rechizite. Aproape toate jirafele se prăbușiseră însângerate când haita de oițe flămânde năvălise afară, repezindu-se la gâturile lungi, și acum se lăsau devorate fără să opună rezistență.

*

La masa negocierilor s-au așezat față în față cei doi șefi de stat și cei mai solizi moderatori din partea Justiției, ori ai Apărării. Era prudent ca, în eventualitatea, foarte probabilă de altfel, că protagoniștii vor încerca să se ucidă unul pe altul chiar din primele secunde ale tratativelor, suficienți inși să-i poată despărți.

Încă de la început, ședința a luat o turnură neașteptată.

Atât Don Biden cât și Joe Trump au scos pe masă, cu gesturi spectaculoase, celebra valiză atomică, supranumită „mingea de fotbal”, gadgetul care-i îngăduie unui șef de stat respectabil să lanseze, în cel mai scurt timp, atacul cu torpile fotonice asupra adversarilor de pretutindeni.

Inițial fusese o singură „minge de fotbal” în debaraua Casei Albe a Congresului. Dar, după cum deja ne-a obișnuit Justiția, în efortul său nestăvilit pentru egalitate, încă un exemplar identic îi fusese comandat aceluiași fabricant, pentru cel de-al doilea câștigător al alegerilor. Tot „made in China”.

Au urmat, firește, momente de stupoare. Părea că negocierile au intrat deja într-un impas insurmontabil. Cu toate astea, niciunul dintre moderatori nu s-a emoționat, știut fiind (mai puțin probabil de către cei doi șefi) că temutele bagaje nu conțin în realitate decât kituri pentru petrecerea timpului liber după declanșarea Apocalipsei. O carte de bucate vegetariene, un joc de dame (denumire oarecum sexistă), o trusă de tricotat, alte câteva asemenea.

«Trădare!» a strigat șeful tradiționaliștilor, după ce a aruncat o privire în interiorul valizei sale. «Super-trădare!» a zbierat mai marele progresiștilor.

Atunci și-a făcut apariția în sala de negocieri personajul straniu care avea să fie consemnat în manualele de istorie ulterioare drept „Pacificatorul”. Era un ins mai degrabă mărunt, între două vârste, cu ochi migdalați și ten palid. Purta o tunică închisă până sub bărbie, de culoarea castanei și pantaloni asortați. Dar astea erau numai niște detalii pentru rubricile mondene ale Presei.

Venise agale, ocolind ori escaladând ruinele culoarelor și nimeni nu îndrăznise să-l oprească. Nimeni nu cutezase să atace fiara superbă pe care o călărea, giganticul urs bactrian, legendarul urs cu două cocoașe crescut în stepele îndepărtatei Asii de Nord. Cine știe ce primejdii ascundea blana stufoasă, care mătura pardoseaua de marmură a Casei.

Cât despre călăreț, odată ajuns lângă masa tratativelor, a sărit sprinten din șa, salutându-i pe cei prezenți cu o plecăciune adâncă. Au băgat de seamă atunci că purta el însuși un bagaj asemănător celor de față. Asemănător și nu chiar.

Când l-a deschis, ochii împăienjeniți ai democrației au putut vedea înăuntru o cutie de aur masiv, înnobilată cu ornamente sofisticate și filigrane. Cutia părea să nu aibă capac, ori sertare ascunse, ci numai un singur bumb mare, o singură nestemată, un buton care clipea des, ca un ochi roșu, diavolesc. Sub el, literele unei limbi necunoscute săpaseră în aurul vechi o propoziție, poate o povață, poate un descântec, poate o minciună sau un adevăr.

Stăpânul ursului uriaș a urmărit cu degetul acele slove și le-a repetat prin viu grai, din ce în ce mai sâcâit, mai mânios că ei continuă să-l privească tâmpi, fără reacție, fără să priceapă că el a venit să revendice ceea ce i se cuvenea în mod firesc, puterea.

Și a repetat la nesfârșit:

«Мы пойдем в рай… Мы пойдем в рай… Мы пойдем в рай…»