Selectează o Pagină

Ádám Bodor – spațiul carceral și relația cu Puterea

Groapa cu lei, Numărul 5 / ianuarie 2021 | 0 comentarii

de Cristi Vicol

La o cercetare mai atentă a istoriei literaturii est-europene, a doua jumătate a secolului trecut a consemnat activitatea câtorva scriitori excepționali, preocupați să demaște – majoritatea publicați în exil – „utopia” orwelliană (o sintagmă lesne de înțeles) în care se afundase estul continentului. Cei care nu reușiseră să fugă, înfricoșați de represiunea aparatului ideologic, cenzurați și împiedicați să publice, au așteaptat căderea regimului pentru a trimite la tipar manuscrisele ținute până atunci sub cheie – faimoasa „literatură de sertar”. În acest canon al dizidenților, apar, alături de scriitori importanți (Kundera, Koestler, etc.) și câțiva scriitori mai puțin cunoscuți, dar la fel de remarcabili – deși influența lor nu depășește granițele țării în care s-au născut și au scris. Spațiul cultural românesc beneficiază de câteva nume importante: Ion D. Sîrbu (cu Adio, Europa!, publicat postum), Bujor Nedelcovici (cu Al doilea mesager), A.E. Baconsky (cu Biserica Neagră) și Ádám Bodor (cu Zona Sinistra). Temele pe care le abordează sunt comune spațiului carceral sovietic – zone ale detenției fizice și psihice, exprimate prin relațiile ambigue dintre personaje, sentimentele de claustrare, o stilistică a incoerenței temporale și narative, ori prin butaforia exceselor climatice – în special cea a iernii.

Printre ei, Ádám Bodor iese în evidență prin timpul petrecut în detenție, fiind condamnat, după terminarea studiilor liceale, la doi ani de închisoare pentru complot împotriva statului, ca membru fondator al IKESZ – o organizația anticomunistă, evident ilegală. A început să publice în anul 1965, marcat de experiența carcerală de la Cluj și Gherla, realitate pe care o reconstruiește literar, într-o cheie suprarealistă în Zona Sinistra (1992) și Vizita Arhiepiscopului (1999).

Roman cu o miză amplă, Zona Sinistra reprezintă mărturia vieții cotidiene în România comunistă și a sentimentului de izolare, un univers în care personajele sunt puternic afectate de claustrația lumilor închise, unde orânduirile strâmbe ale absurdului totalitar sunt internalizate și reglate punctual și sistematic după reguli și legi proprii. Indivizii și-au pierdut orice calitate umană și au devenit elemente într-un angrenaj mai larg, puse în mișcare de o stilistică fragmentată, cu fraze scurte și adresare directă, în care descrierile viscerale ale anormalității totalitare reproduc atmosfera gulagului.

 Zona Sinistra este o regiune montană, aflată la granița cu Ucraina, insuficient delimitată, unde viața de zi cu zi se desfășoară după o organizare proprie în funcție de anotimp, de vreme, de migrația păsărilor-frig, de boala care sosește iarna – guturaiul tunguz. Andrej Bodor, protagonistul, sosește aici pentru a-și căuta fiul adoptiv, și este întâmpinat de o lume absurdă, a cărei logică se fragmentează treptat până la dizolvarea completă. Orașul și împrejurimile sunt populate de personaje bidimensionale, hașurate, contopite în peisajul cețos, hibernal, martori tăcuți a puterii care guvernează din exterior acest univers, detalii care trasează câteva paralele invizibile cu Picnic la marginea drumului, de Boris și Arkadi Strugațki.

Uniformitatea grotescului cât și misterioasa gripă tunguză ce amenință permanent viața locuitorilor oferă textului atmosfera apocaliptică a unui timp în afara timpului, unde civilizația a decăzut și își trăiește zilele de pe urmă. Alcătuit în parte, la o primă vedere, ca un mediu distopic, Sinistra are câteva elemente în comun cu 1984, de exemplu, sentimentul că cineva privește întotdeauna – de data aceasta sunt ochi ce pândesc din desișul pădurii. În schimb, autoritatea care gestionează Dobrin City (orașul în care se petrece acțiunea) este personificată de o femeie-comandant – colonelul Izolda „Coca” Mavrodin, care „scrie literele S și N de-a-ndoaselea” – o meteahnă deprinsă probabil din alfabetul chirilic.

Însă, mai apropiat de stilul literar al lui Bodor se află, cred eu, heterotopia – o lume enclavizată, un spațiu al transformării și al existenței intense, incompatibile, înfiorătoare – un concept care îi aparține lui Michel Foucault, ce susține că spre deosebire de utopii, adică locuri în afara timpului și a spațiului, heterotopiile (ale criziei, ale deviației, etc) sunt spații care se manifestă în afara realității și în chip diferit de la individ la individ.[1] Astfel, Sinistra este un spațiu intern al suferinței, care este echivalat în realitatea imediată a personajelor printr-un concept tot foucaltian: Panopticonul – sârma înghimpată care înconjoară Zona, turnurile de pază care o veghează constant, vehiculele militare, singurele ce pot circula legal, toate compun un univers alternativ, în afara realității, unde individul trebuie să primească aprobare pentru a se plimba liber, dar și o nouă identitate, pentru că cea veche nu poate supraviețui concomitent în cele cele două ipostaze – cea veche, a lumii libere și cea nouă: a gulagului. 

Titlul conferă romanului un surplus alegoric, dar adaugă tezei heterotopiei, deoarece sugerează o ambiguitate geografică, o zonă sinistră, devastată, un regim celular, care ar putea exista atât în trecut, cât și în prezent, dar care are, în același timp, și o componentă transcendentală, a proiecției viitoare într-un plan psihologic: locuitorii nu pot scăpa din acest coșmar totalitar, dovadă fiind faptul că nimeni nu este dispus să îl ajute pe Andrej să evadeze, din contră, toate personajele și-au pierdut din intensitatea emoțiilor, s-au tocit iremediabil și sunt mulțumite să își contempleze destinul – victime și agresori în același timp.

Aceste procese intime sunt examinate și redate prin folosirea deasă a unor imagini și descrieri puternice, reprezentând funcții corporale: fecalele, urina, flegmele, voma, sângele și alte umori, totodată și o identificarea alegorică a regiunii în care se petrece acțiunea: Europa de Est este o zonă sălbatică, neplăcută, o regiune a viscerelor și a emanațiilor trupului, care semnifică despărțirea de civilizație (cea occidentală) și localizarea ei în geografia apropiată nevoilor instictiuale și a supraviețuirii fizice.

Taxonomia de mai sus, a registrului moral primitiv sau a „dispoziției letargice” ca cercetare ontologică este determinată și de intenția literară declarată a lui Bodor de a nu reduce literatura doar la un manifest politic, ci de a păstra componenta fundamentală a intervenției artistice, care depășește intenția mundană și se preocupă de estetică și morală, iar astfel, Europa de Est devine o simplă temă a acestui roman – geografia este doar un elementul discursiv în construcția unui univers concentrațional care nu este atât politic, ci, mai degrabă, metafizic.

Romanul este compus din cincisprezece capitole, titlurile fiind construcții genitivale care susțin ideea de posesie – fiecare personaj are sau este asociat cu câte un obiect („Umbrela colonelului Borcan”, „Numele Cocăi Mavrodin”, „Camionul lui Mustafa Mukkerman” iar acest artificiu narativ le conferă indivizilor din Sinistra o personalitate superficială, exclusivă obiectului posedat, deci niciodată una proprie, umană, fapt ce ar putea sugera lipsa de însemnătate a vieții în Zonă, loc unde indivizii nu pot exista independent de aceste atribute conferite prin posesie. Ei reprezintă doar suma lucrurilor care îi evidențează caricatural, avataruri în spatele cărora nu se ascunde nimic. De exemplu, colonelul Borcan are la el întotdeauna o umbrelă, iar când dispare, pentru a sublinia în tușe groase caracterul straniul al acestui univers, moartea sa este confirmată de zborul umbrelei, care apare ca un liliac pe deasupra orașului.

Demontarea totalitarismului se face tot prin intermediul personajelor. Bodor investește puțin efort în arhitectura lor personală, și, ulterior, le răpește șansa unei reabilitări. caricaturizându-i, deci oferindu-le atribute grotești. Astfel, urâțenia lor psihică și fizică este subscrisă degenerării societății. Ei sunt produsele sistemului, trăind după chipul și asemănarea unei lumi încartiruite coșmarului concentrațional. Câteva exemple:

Comandantul militar al Zonei este, cum ziceam, Coca Mavrodin. Mavrodin este un pseudonim, numele ei real fiind Izolda Mahmudia. Ea reprezintă guvernul și puterea politică din regiune. Trebuie să presupunem că Bodor, deși a lucrat în cheie alegorică, s-a inspirat totuși din structurile de putere ale comunismului est-european și a încercat să caricaturizeze o parte din personajele cheie ale acestuai. Astfel, Izolda Mahmudia este construită prin apropierea acestor două particularități specifice primilor ani ai comunismului românesc: personalitatea Anei Pauker, (probabil cel mai la îndemână exemplu) și un amestec de trăsături specific elitei comuniste trimisă de Moscova pentru sovietizarea României, elită care și-a românizat numele pentru a-și legitima intervenția.

Al doilea element constituent o reprezintă una din caracteristicile cele mai izbitoare ale acestor adepți comuniști (apostoli ai comunismului) proveniți din păturile sărace ale societății dovadă fiind analfabetismul și incultura Izoldei Mavrodin care comite erori lingvistice ușor sesizabile. Arogantă și infatuată, „era subțirică și străvezie ca o libelulă, iar în jurul ei exista tot timpul un miros acru amărui de gândaci.”[2]  Primul lucru pe care îl face când ajunge în Dobrin City este să înființeze o organizație de săteni, numiți „gânsacii fumurii”, a căror scop este acel de a „iscodi”. Toți au „gâtul lung”, „capul mic”, și sunt „insipizi” – semne ale indiscreției, prostiei și a lipesei de împotrivire. Destinul Izoldei Mavrodin este tragic. Ea îngheață în pădure, fiind descoperită abia primăvara. Din corpul ei mai rămân doar câteva cârpe și epoleții de colonel: eterni, concreți, singura substanță a acestui personaj-oglindă – imaginea  unui sistem aberant.

Opus Izoldei Mavrodin-Mahmudia se află șoferul de tir de origine turcă, Mustafa Mukkerman – un comerciant cu un limbaj colorat, ce transportă oi congelate, despre care se zvonește că ar fi avut la un moment dat peste șase sute de kilograme. În economia alegoriei, el reprezintă, în tușe groase, compromisul economic, tolerat de comuniști, dar și un element al lumii de dincolo, a libertății și democrației. Apariția sa la granița cu Sinistra este consemnată întrucâtva poetic de autor: „Odată cu sosirea lui Mustafa Mukkerman s-a lăsat liniștea, vântul s-a domolit, fulgii de zăpadă au înțepenit în aer. Nu a mai rămas decât negura străpunsă acum nu de fulgere, ci de farurile camionului.” [3]

Este un moment cheie în construcția acestei heterotopii, fiind practic o ciocnire a cel puțin două planuri ale realității, care astfel se validează reciproc – exterior/interior, noi/ceilalți – întâlnire menită să pună presiune pe convențiile alternative din Zona Sinistra. Însă, universul romanului suferă o contracție defensivă al cărei scop este păstrarea status quo-ul, iar gardienii reacționează în concordanță cu idealurile pe care le reprezintă. „În clipa aceea gânsacii fumurii s-au năpustit la Mustafa Mukkerman, l-au luat la mijloc și l-au somat să se dezbrace chiar acolo unde era. Aceasta era dorința femeii-comandant […].” [4]

Un alt personaj interesant este Elvira Spiridon. Soțul ei este Severin Spiridon, un individ care a fost salvat de la moarte în tinerețe de către protagonist. Tânăra devine perechea lui sexuală într-un triunghi amoros, unde femeia este doar un obiect sexual, fiind împărțită de ce doi bărbați. Ea vine la Andrej la îndemnul Cocăi Mavrodin, care îl pune pe bărbat să își aleagă o femeie din zonă drept pereche. Soțule Elvirei nu pare să se împotrivească, dimpotrivă o pregătește pe femeie pentru a-i ține protagonistului companie: „Înainte de a pleca, soțul meu m-a spălat. M-a uns pe alocuri cu ulei de alune.” [5]

Atitudinea ei în fața lui Andrej este una supusă, ascultătoare, semn că rolul ei sexual este superior oricărei caracteristici umane, este un alt obiect care alcătuiește mecanismul heterotopiei. Limbajul erotic prezintă o stilistică naivă, stângace și grosolană în același timp, cu accente de dominație, deci de predare fizică, dar prin folosirea alternativă a unor cuvinte nepotrivite contextului, („a pupa” în loc de „a săruta”, de exemplu), Bodor oferă textului o componentă grotescă, a abuzului unei ființe aparent inocente:  „Mi s-a spus că domnul nu vorbește prea mult. Atunci am să tac din gură și eu. […] Domnul poate să mă pupe unde vrea.” [6]

Aceste personaje sunt completate de altele la fel, dacă nu chiar mai grotești, piticul frizer, doi gemeni pe nume Hamza Petrika, ce au fetișul de a se „trage în țeapă” anal, sau Connie Illafeld, descendentă a Ilarionilor (veche familie boierească bucovineană). Odinioară pictoriță, femeia fusese încarcerată brutal, traumă care o transformă într-o creatură păroasă și abrutizată, ce vorbește un dialect neinteligibil format din toate limbile Zonei – o trimitere consistentă la sfârșitul tragic al burgheziei intelectuale a Europei de Est și a României, dar și o pervertire ritualică a culturii și a artelor. 

Unul dintre cele mai importante personaje este chiar fiul lui Andrej Bodor, Béla Bundasian, al cărui rol, de altfel decorativ, este acela de a scoate în evidență calitatea umană și insolitul lui Andrej Bodor în Sinistra. Protagonistul sosește în Zonă cu un scop nobil, acela de a-și ajuta fiul vitreg să scape din vâltoarea unei vieți absurde. Demersul lui Andrej reprezintă o încercare de a găsi evidența binelui într-o regiune atât de coruptă moral precum este Sinistra, prin reconectarea la familie și recâștigarea, în fond, a sentimentului de apartenență, cât și prin alăturarea acestei realități alternative la valorile universale pe care le propune celula familială. Însă, cercetările sale provoacă o schimbare fundamentală în protagonist. Acesta este dispus să pactizeze cu universul concentraționar, să accepte compromisul și să devină complice sistemului. Când în sfârșit, după cinci ani Andrej îl descoperă pe Bundasian, acesta refuză să plece alături tatăl său, fiind deja perfect integrat în decorul Sinistrei, parte a butaforiei, element vital al alegoriei pe care o construiește Bodor. 

Concluzia experienței lui Andrej în Zona Sinistra nu este surprinzătoare și se conformează dezamăgirii, eșecului, neantizării tuturor speranțelor. Protagonistul este pus în fața unei perspective oribile: după atât vreme petrecută în Sinistra, timp în care a Andrej a  trăit după regulile comunității, acesta a devenit la rândul său, dintr-o perspectivă ontologică, o prelungire a acelorași legi care guvernează Zona. Singurul motiv pentru care a fost lăsat să traverseze granițele dintre cele două realități este pentru că Andrej a fost dispus să renunțe la orice principiu moral guvernant. Astfel, Béla îi transmite tatălui său sentința: „Cum de îți trece prin cap una ca asta? Acum și dumneata ești de-al lor. Altfel n-ai fi putut să vii aici.”[7]

Béla, se dovedește ulterior, este deja câștigat de forțele care guvernează Sinistra: își raportează tatăl autorităților și mai târziu cere ca Andrej să fie pedepsit pentru moartea lui Connie Illafeld. Inconștient, devine victimă a paradoxului totalitar: de îndată ce Andrej devine un element al angrenajului totalitar, calitatea sa morală este compromisă, iar rolul său în manifestarea puterii nu mai poate fi pusă la îndoială. Puterile care guvernează Sinistra refuză să îl incrimineze pe Andrej la cererea lui Bundasian, pe care deja îl consideră a fi integrat, iar Béla, pus în fața acestei contradicții pe care nu o poate internaliza, se sinucide, părăsit de sistemul pe care îl slujise până atunci.

Romanul se încheie cu reîntoarcerea lui Andrej Bodor în Zona Sinistra la mulți ani de la evenimentele descrise în capitolele anterioare. Deznodământul este ambiguu. Majoritatea persoanelor care trăiau odată aici au dispărut. Păsările reapar la orizont, dar de data aceasta sunt doar gâște sălbatice. Ne este dezvăluit că Andrej se face vinovat de crimă (participase la uciderea unor braconieri, zidind cu ciment intrarea unei peșteri), eveniment care îi subminează și mai mult latura morală. Urmele crimei sale vor rămâne întipărite pentru totdeauna în Sinistra, semn că niciun compromis nu poate fi recupera moral, iar Zona Sinistra (orice univers carceral și orice regim totalitar) își pervertește cetățenii și îi obligă să devină părtași la ororile sistemului. Individul rămâne un mecanism al angrenajului, iar existența lui este întipărită în universul concentrațional prin obiectele cu care se identifică, permise de putere: umbrelă, camion, etc. Astfel, mergând pe firul tezei lui Foucault, personajele din Sinistra, la fel ca Andrej, devin unelte ale puterii, pe care o servesc involuntar și lipsit de șansa unei reabilitări, iar identitatea lor, deja înfrântă, este realcătuită din elementele (aici obiectele) permise de putere.

Zona Sinistra reprezintă refuzul totalitarismului, dar acest discurs al refuzului se alătură, prin stilistica ambiguității narative și a onirismului, unei analize a naturii umane aflată moral și spiritual în spațiul periferic al civilizației, ba chiar în afara ei, dizlocat de realitate. Bodor își construiește romanul printr-o tehnică a fragmentării, similară cu felul în care ne realcătuim trecutul în funcție de amintiri, stilistică asemănătoare rememorării viselor – uneori psihopatologică, semi-disipată, alteori violentă, de cele mai multe ori confuză.

Personajele nu au însușiri fundamental umane. Ele sunt, în parte, abrutizate de lipsa valorilor morale și se mențin în această stare animalică din cauza absurdității unor relații dominate brutal de interacțiunea cu Puterea nevăzută, care guvernează din exterior această lume și care necesită, pentru a supraviețui, complicitatea tuturor celor pe care îi guvernează și, deci, lepădarea de orice etică umanistă și universală.

 

Bibliografie selectivă:

Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, București, 2014;

Bodor, Ádám, Zona Sinistra, Editura Humanitas, București, 2010;

Crețu, Bogdan, Utopia negativă în literatura română, Editura Cartea Românească, Iași 2008;

Foucault, Michel, Of Other Spaces, în Rethinking Architecture: A Reader în Cultural Theory, edited by Neil Leach, Routledge, New York City, 1997;

Végsõ, Roland, Hungarian Studies. A journal of the International Association of Hungarian Studies and Balassi Institute, nr. 22 din 2008;

 

[1] Michel Foucault, Of Other Spaces, în Rethinking Architecture: A Reader în Cultural Theory, edited by Neil Leach, Routledge, New York City, 1997, p. 335.

[2] Ádám Bodor, Zona Sinistra, București, Editura Humanitas, 2008, p. 45.

[3] Ibidem, p. 62.

[4] Ibidem, p. 65.

[5] Ibidem, p.78.

[6] Ibidem, p.79.

[7] Ibidem, p. 137