Twain și discipolii lui Satan

Groapa cu lei, Numărul 4 / octombrie 2020 | 0 comentarii

de Magnus C Christian

Străinul misterios e o nuvelă scurtă, publicată pentru prima dată la șase ani de la moartea lui Twain de către executorul său literar, Albert Bigelow Paine. În 1923, Paine publică o nouă ediție incluzând un presupus capitol final ce reprezenta sfârșitul nuvelei lui Twain. Criticii vor stabili totuși mai tîrziu faptul că autorul american a avut, în ultimele două decenii din viața sa, mai multe încercări de a scrie o poveste despre un tânăr vizitat de o ființă supranaturală sinistră. Dar acele variante nu erau parte din munca integrală a lui Twain, ci creații editoriale proprii lui Paine. La moartea sa, Twain a lăsat, pe lângă lucrările sale și 3 manuscrise neterminate, fiecare reprezentând o variantă diferită pentru povestea străinului. Paine a combinat porțiuni din acele manuscrise, formând o continuă narațiune, din acest motiv criticii vor distinge între artefactul literar numit Străinul misterios și manuscrisele care devin texte-sursă pentru editor.

Este general acceptat faptul că toate lucrările lui Twain erau deja publicate la momentul în care Străinul misterios era scos în lumina publicării postum. În fapt, se consideră că lucrarea era neterminată la moartea lui Twain în 1910. Prezintă un interes deosebit întrucât există mai multe versiuni ale acesteia și nu poate fi nimeni sigur cum ar fi intenționat autorul să adopte un final pentru poveste. În fiecare din manuscrise, Twain plasează acțiunea în diferite locuri și timpuri, chiar și în Europa secolului 18 sau America secolului 19. Versiunea folosită de Paine ca bază pentru al său Străin misterios are loc în 1590 într-un sat austriac, unde Philip Traum, care susține că e nepotul lui Satan se împrietenește cu 3 băieți adolescenți: Theodor, Seppi și Nikolaus.

La moartea lui Paine în 1937, manuscrisele au intrat în posesia lui Bernard DeVoto, care le-a și făcut publice. În anii ’60, criticii au studiat variantele originale și au concluzionat că finalul ales de Paine pentru Străinul misterios adoptase personajele preluate din altă versiune, No. 44, the Mysterious Stranger, înlocuindu-l evident pe 44 cu Satan, dar și alte personaje cu scrisul de mână ce va demasca ulterior falsul. Un exemplu este adăugarea astrologului, considerat responsabil pentru suferința părintelui Adolf.

Reprezentant al realismului american, celebrul autor pe care mulți dintre noi îl asociem cu copilăria dezvoltă subiectul unui straniu personaj venit din altă lume, în lucrări diferite. Cele trei povești diferă ca lungime: The Chronicle of Young Satan are aproximativ 55,000 de cuvinte, Schoolhouse Hill 15,300 de cuvinte și No. 44, the Mysterious Stranger cu 65,000 de cuvinte.

Mark Twain a scris St. Petersburg Fragment în septembrie 1897, setat în orașul fictiv St. Petersburg, nume folosit des de autor pentru localitatea Hannibal, Missouri. Versiunea a fost ulterior revizuită, fiind îndepărtate referirile la St. Petersburg iar textul urma să fie utilizat pentru The Chronicle of Young Satan. Titlul din urmă, prima versiune substanțială, numită și versiunea Eseldorf relatează aventurile lui Satan, nepotul fără păcat al biblicului personaj, în satul austriac din anul 1702. Povestea era scrisă între noiembrie 1897 și septembrie 1900. O altă încercare importantă este versiunea cunoscută sub titlul Schoolhouse Hill sau versiunea Hannibal. Acțiunea, plasată în SUA implică familiarele personaje Huckleberry Finn și Tom Sawyer precum și aventurile lor cu Satan, cel la care se fac referiri folosindu-se  numele „No. 44, New Series 864962”. Twain începuse să lucreze la această variantă în noiembrie 1898, la fel plasată în fictivul St. Petersburg.

Al treilea text, No. 44, the Mysterious Stranger, cunoscut și ca versiunea „Print Shop”, explorează cel mai clar realitățile individuale proprii lui Twain, apropiindu-se cel mai mult de Străinul misterios marca Paine. Textul se întoarce în Austria, în 1490, nu cu mult după inventarea tiparului și aduce în prim plan cereștile puteri ale lui 44 prin intermediul cărora expune futilitatea existenței umane. Această versiune introduce o idee cu care Twain jongla spre sfârșitul vieții, implicând dualitatea eului, compus din eul trezit și unul care visează. Deși este singura variantă care presupune un final, încă există dezbateri pe tema defectelor prezente de-a lungul său, punându-se sub imperiul îndoielii faptul că ar fi o lucrare terminată.

Remarcabilul novelist aduce la lumină probleme destul de actuale din societate și propune o extravagantă incursiune în lumea plină de slăbiciuni și păcate ’’aparținând’’ oamenilor, totul privit prin ochii lui Satan, nepotul diavolului. Se cere o reevaluare pentru simțul moral, adevăr dar și norme sociale, trimițând cititorilor mesaje mai mult decât clare asupra conceptului de moralitate.

Printre temele majore ale nuvelei regăsim neobositele încercări ale lui Traum/Satan de a-l convinge pe Theodor că viața e lipsită de însemnătate. Apoi revine în forță cu apelul către ideea unui dumnezeu inexistent sau nepăsător la suferința umană. Personajul continuă să neliniștească mintea băiatului insistând asupra nivelului de ignoranță și ipocrizie centrată pe sine ca principii ce guvernează viețile oamenilor, condamnați prin acestea să-și acopere trăirile violente, mizere. Satan, entitate provenită dintr-o familie respectată în ceruri, nepot al celui decăzut între îngeri, apare în anul 1590 în așezământul numit Eseldorf, semănând trădare, înșelăciune, crimă. El influențează în mod crud suferințele cetățenilor. Totuși autorul atrage atenția că nimic nu e cea ce pare, având în vedere aliasul folosit de Satan în contactul cu Eseldorf. Acolo el este Philip Traum, iar Twain, prin naturalețea metaforică asupra căreia criticii vor reveni mai târziu, insistă că personajul-vis este cel mult o convenție fictivă, reiterând ceea ce mulți înaintea lui doar au avut curajul să gândească: toate greșelile și suferințele pe care le legăm strict de alți semeni sunt personificate în construirea celebrului Satan, superstiții convenabile care n-ar fi decât vise. În cazul celor ce aparțin universului Eseldorf, ideea unui vis colectiv capătă substanță. Concluzia dramei este că viața, cu ambițiile ei inutile, poate fi efemeră și înșelătoare ca și visul. «Omul nu este predestinat », ci, din contră, are libertatea opțiunii și acțiunii, iar ghidat de rațiune, el își poate domina instinctele și își poate găsi drumul spre adevăr. Personajele sunt interiorizate, sunt aduse în prim plan reflecţii asupra efemerității existenţei umane. Avem o adevărată confuzie între lumea reală şi cea onirică. De fapt, care este realitatea palpabilă: viaţa sau visul?

Traum/ visul lui Theodor capătă consistenţa realităţii, iar realitatea are caracter  oniric. Discursul oniric desfiinţează logica obişnuită şi face posibilă reversibilitatea timpului şi spaţiului. Întrucât viaţa poate fi efemeră şi înşelătoare ca şi visul, noi oamenii, avem datoria ca prin manifestările noastre să-i dăm substanţă şi statornicie. Mesajul piesei este un mesaj de optimism şi eliberare.

Motivul vieţii ca vis este unul foarte vechi în literatură şi a generat capodopere însemnate de-a lungul secolelor. Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, sau cea mai strălucită figură a barocului spaniol, Pedro Calderon de la Barca în opera Viaţa e vis.

Visul devine în lucrarea lui Twain provocarea supremă, latura pură constrânsă doar de ideea noastră despre libertate și chiar de teama de a descoperi ce e dincolo e noi. Lumea e reprezentarea mentală aparținând copiilor, martori ai lui Satan. Ei au însă nevoie de voință, cum spune și filosoful german Schopenhauer, pentru ca reprezentarea visului comun să devină realitatea lumii lor. Își construiesc propriul vis, înțelegând puțin sau deloc faptul că sunt capabili de acest lucru. Visul e locul în care imaginația copiilor nu are limite, unde nu sesizează că acela este un vis. Mark Twain uzitează până la adicție termenul de vis, prin acest aspect cufundând mintea cititorului într-un vast și complex teritoriu psihologic, cumva înșelător, delicat. Concluzia lui, suprapusă inteligenței cosmice reprezentate prin Satan e următoarea: ’’dream other dreams, and better’’.

Cum spunea Calderon: ’’Dar până ce-ai să-l vezi,/ dormind  te vei întoarce-n turn, să crezi/ că tot ce-ai fost şi-ai zis,/ deşi aievea, s-a-ntâmplat în vis.’’

O altă temă care cuprinde universul simbiotic Twain-Paine este exegeza propusă pentru disecarea egoului, așa cum Satan îl înțelege sau percepe. Autorul aprofundează pe un tărâm în mod excesiv exploatat, dilema existenței unui Satan ca rădăcină a răului în lume, așa cum se manifestă în universul sau bula de realitate specifice religiosului. Propune varianta mentală a existenței unei asemenea entități, subliniind faptul că Satan e real, dar nu acela pe care ni-l imaginăm prin extravaganta viziune a credinței, diavol zburând în jurul lumii cu o furcă. Nu este acela Satan, Traducerea imediată a acestuia este Adversarul sau Acuzatorul. Este forța opusă ce se regăsește în fiecare din noi. O unealtă creată de Lumină pentru a ajuta omenirea să crească, să se dezvolte, să se autodepășească, să strălucească. Mai mult de-atât, o forță dispusă la a ajuta sufletul lumii să devină nelimitat. Una din manifestările acestei forțe numite Satan este egoul. Dar nu este acesta cel mai important, fiind alăturat fiecărei dorințe care ne aparține, tulpini ale aceleiași forțe opuse. Numele-cod pentru acea dorință egoistă este Satan. Nu este un element fizic, ci se regăsește la interior, ca o inteligență a sufletului, energie pură a dăruirii, încrederii, o extensie electrică a ceea  ce în mod general numim Creator. Dispunem de acea inteligență în noi, creată de asemenea din Lumină, sursă a emoției reactive, comportamentul egotic, gelozia, tristețea sau depresia, conștiința victimă sau conștiința vinei. Este de asemenea partea din noi care se simte nedreptățită de fiecare dată când o anumită situație nu se desfășoară așa cum ne dorim. Baudelaire consideră că Satan este stăpânul materiei pervertite. După cum afirmă acesta, ’’Diavolul, sunt obligat să cred în el, căci îl simt în mine’’, apoi ’’Cea mai mare artă a diavolului este să ne convingă că nu există’’, expresie întărită mai târziu de Rav Berg. În opinia sa, dacă omul s-ar interioriza și ar simți apoi ar înțelege ce anume se întâmplă în adâncurile ființei sale, nu ar mai exista îndoieli cu privire la natura răului care se regăsește în el însuși. Ca și marchizul de Sade, Baudelaire îl descrie pe om ca fiind rău prin natura sa. Legătura cu divinitatea dispare iar omului nu-i mai rămâne decât să accepte prezența răului și după posibilități, să-l privească de la distanță. Părintele modernității poetice europene îl preamărește pe Satan ca pe un dumnezeu decăzut în Florile răului, în care-i dedică o litanie lirică.

Traum dispare în cele din urmă, spunând copiilor că nu există dumnezeu, nici univers, rai sau iad. Totul e doar imaginție inutilă, un vis grotesc. Nu există nimic cu excepția omenirii care plutește într-o eternitate goală. Sfatul lui este găsirea altui vis.

Povestea este o examinare a solipsismului, dar întrece acest tip de filozofie cu câțiva pași. Statuează ideea că singurul lucru care poate fi cunoscut cu certitudine este sinele, baza fiind chiar experiențelel proprii. Ceea ce aduce Twain ca noutate este îngăduirea ca personajul său să realizeze iluzia sinelui pe care ar pretinde că-l cunoaște. Nu există ceva dincolo de el sau prin el. Sinele nu există.

Cercetătorii lingviști spun că numele Theodor ar proveni de la forma de origine grecească Theodoros. În componența acestui nume, aceiași specialiști au identificat elementul ’’theos”, ce înseamnă ’’Dumnezeu’’. Mai mult decât atât, în componența numelui regăsim și substantivul comun ’’doron”, cu sensul de „dar”, ceea ce ne determină să afirmăm că semnificația numelui Theodor este ’’dar al lui Dumnezeu”. Legătura cu divinitatea, pe care numele Theodor o exprimă prin etimologia sa, este aparentă și în construcția numerică. Aici regăsim cifrele 1 și 4 din numărul extins 419. Cifrele 1 și 4 sunt cifre fundamentale, unde 1 este primul număr, iar 4 este numărul care încheie ciclul creației materiale (1, 2, 3, 4), tetrada cosmică. Mai apoi, 9 este cifra care încheie ciclul cosmic, după care se revine din nou la 1 (prin 10=1+0=1), la principiul original. Configurația numărului 419 este încărcată cu numeroase conotații spirituale și indică o apetență naturală către spiritualitate și profunzime sufletească pentru personajul care poartă acest nume. Nu întâmplător Satan îl alege pe Theodor Fischer pentru aparițiile sale rare, scurte dar intense. Băiatul este expresia sublimă a materiei, ceea ce descrie în tărâmul trăsăturilor de personalitate caracteristici precum: practicalitatea, echilibrul, disciplina, perspicacitatea, ca atribute ale personajului tânăr, al cărui tată era ’’organistul bisericii, era șeful muzicanților din sat, profesor de vioară, compozitor și paracliser. Strângea și dările către biserică. ’’

Revenind la Theodor, numele descrie în consecință o personalitate armonioasă, echilibrată, justă, care tinde spre cunoaștere de sine și auto-perfectare sau dezvoltare de sine. Demonstrează prin contactul cu Satan, prietenii, membrii familiei și cu mulți alți indivizi din sat că e un spirit practic și încearcă mereu să înțeleagă lucrurile nu doar din perspectiva teoretică. Vrea mereu să vadă clar cum s-ar putea transpune aceasta în ceva vizibil, ceva care să ofere o imagine clară și nu doar niște idei care să rămână înrădăcinate în minte. E o persoană calculată care gândește mereu pe mai multe planuri, pentru a se asigura că nu-i scapă ceva. Putem spune că năzuința interioară a lui Theodor este cunoașterea de sine care conduce la stăpânirea de sine, și în cele din urmă la stăpânirea lumii materiale din imediata sa apropiere. Chiar și atunci când vine vorba de grupul de prieteni sau anturajul cu care își petrece o mare parte din timp, purtătorul numelui Theodor este mereu atent la oamenii care fac parte din acestea. Nu caută persoane de pe urma cărora să profite, nici vorbă de așa ceva, ci caută să găsească genul de persoane alături de care ar putea ’’crește”, alături de care știe că are de câștigat din punct de vedere al posibilităților de dezvoltare personală  de care s-ar putea bucura. Dacă vede că cineva se apropie de el doar pentru a putea obține un lucru pe care și-l dorește, se va asigura că legătura dintre el și acesta nu va rămâne una ’’strânsă” și va încerca să ocolească genul acesta de persoane.

Legat tot de construcția sa numerică și aprofundând trăsăturile de personalitate, Theodor reprezintă ezitarea și incertitudinea. Este una dintre persoanele care ezită atunci când sunt puse în fața adoptării unei decizii; acest lucru se întâmplă deoarece vrea să fie sigur că ia una dintre cele mai bune hotărâri, chiar dacă trebuie să întoarcă problema pe toate părțile, cu toate că în privința unei alegeri ce implică viața altei persoane, egoul își scoate colții, laolaltă cu hotărârile majorității. Cu toate acestea, odată ce reușește să găsească o cale de acțiune, va căpăta încredere în forțele proprii și va păși înainte hotărât.

Străinul misterios adună și portretizează elemente satirice de genul ironiei dramatice, absurdului sau fanteziei, pentru a batjocori ignoranta și insignifianta rasă umană. Mai departe, pentru a atrage atenția și a face mai clare defectele umane. O descriere mai mult decât pertinentă găsim în lucrarea Kybalion, monstrul sacru al legilor cosmice, pe care nu le poate ocoli individul: ’’Marea majoritate a oamenilor se lasă conduși ca o piatră care se rostogolește pe munte, ascultând de anturajul lor, de influențele exterioare și de stările de spirit intime sau de dorințele lor intime, pentrua nu mai vorbi de dorințele și voințele indivizilor mai puternici decât ei, de ereditate, de sugestiile pe care ei le întâlnesc la fiecare pas, ducându-se fără cea mai mică rezistență și fără cea mai mică opoziție a voinței. Mișcați, plimbați ca pionii pe eșichierul vieții, ei își joacă rolul și sunt puși la o parte atunci când partida s-a sfârșit.’’

Povestea, mai exact varianta editată de Paine, vine cu un sfârșit tip sugestie pe partea răscumpărării sau salvării omului prin imaginarea de către acesta a unei căi mai bune pentru propria viață. Însă criticii ridică întrebarea care se referă strict la congruența valorilor tematice exprimate de autor în alte părți ale nuvelei cu această concluzie exprimată de un optimism larg și aflat deasupra realității prin percepție.

Conform editorului W. M. Gibson, lucrarea lui Paine este o fraudă literară rămasă nedetectată timp de 40 de ani. Totuși, fragmentarea, tăieturile și adăugirile proprii editorului care pare străpuns de influența propriului personaj Satan, satisfac estetic și-l mișcă pe cel ce se abate asupra textului, în ciuda defectelor sale pline de fals.