Selectează o Pagină

de Dănuț Ungureanu

 

 

„Brumărel 12, anul 2025.

Aparent, în haosul și nebunia generală pâlpâie speranța că lucrurile ar putea reveni, într-un viitor vag, la ceva cât de cât mai aproape de ceea ce acum vreo doi ani, numeam «normalitate».

Ieri, Națiunile Unite, instituția care agonizează în fază terminală, amintire vagă a ceea ce era înaintea molimei, au făcut aluzie la o eventuală resuscitare a Organizației Mondiale a Sănătății. Firește, într-o cu totul altă formă, cu un alt nume și o conducere incomparabil mai… sănătoasă mintal.

Și probabil mult mai curajoasă. Nu cred că această intervenție timidă va avea susținători, având în vedere felul în care au sfârșit liderii precedenți, cei mai norocoși abia reușind să-și schimbe identitatea și să se refugieze prin pădurea amazoniană. Imaginea directorului general al OMS, Terdom Ardanos, ars pe rug în Place de Neuve, la Geneva, de o mulțime ieșită din minți, va dăinui însă decenii, poate chiar secole în conștiința publică.

Bruma de tupeu a ONU urmează declarației surprinzătoare a marelui stat major chinez potrivit căreia autointitulata Chină Mondială își limitează pentru moment revendicările teritoriale și înaintarea în Uniunea Rusiei Centrale și Europa Răsăriteană.

«Popoarele caucaziene nu trebuie să se simtă constrânse a îmbrățișa, altfel decât dintr-o revelație a dragostei, cultura și modul de viață al milenarei civilizații chineze», a spus cu un zâmbet părintesc, pentru trei miliarde de telespectatori și internauți, Li Yuanping, deținătorul tradiționalei triplete de funcții supreme în imperiu.

E o declarație pe care populația lumii, în copleșitoarea ei majoritate, o va sorbi din toate izvoarele media ca pe ambrozie. Mai puțin miliardul de morți pe care l-a făcut în ultimii doi ani teribilul copilaș de laborator FFY (Fujian fei yan). Ăia sunt deja duși și așteaptă nerăbdători un număr măcar pe jumătate de semeni să-i urmeze.

Aparenta milostenie chinezească poate fi și una din explicațiile altor surprize internaționale, precum retragerea unor regimente turcești din Gărcia și Bolgaria, sau invitația vagă adresată Canadei din partea Argentinei reunite de a participa la administrarea comună a Americii de Miazănoapte.

Cam atât despre activitățile recreative la nivelul șefilor de state, concepte aflate, ele însele, în plin proces de redefinire, dinamică și imprevizibilă, săptămână după săptămână, dacă nu chiar de la o zi pe alta.

Plouă cu schimbări și asta nu mai mișcă pe nimeni. Omenirea pare un muribund care, după ce-a trecut prin fazele de negare, furie și autocompătimire, s-a resemnat cu totul, așteptând un sfârșit izbăvitor.

La nivelul populației însă, polarizarea a atins vârfuri inimaginabile odinioară (să ne lămurim, acest «odinioară» nu depășește trei, patru ani, dar își merită rezonanța, datorită diferenței copleșitoare dintre «înainte» și «acum»).

A început, ca de obicei, cu străinii. Toți cei care nu făceau parte din comunități, de la cele mai mici, până la marile orașe, au fost priviți ca aducători, ca purtători criminali ai acestei nenorociri. Au fost izolați, bătuți, alungați, linșați.

A urmat reacția celor încă sănătoși împotriva celor infestați, fie ei asimptomatici, ori victime ale unui banal guturai, fie bolnavi pe paturi de spitale, sau în terapie intensivă. «Eu am fost responsabil, iar ăluia nu i-a păsat»; «Și-a făcut-o cu mâna lui»; «Câțiva trebuie sacrificați pentru binele celor mulți». Au fost sloganurile cele mai puternice.

Acum însă, problema cea mai mare este acutizarea conflictului dintre purtătorii de mască, asimilați autorității opresive și rebelii care refuză adoptarea acestui accesoriu ce a depășit de mult limitele unui obiect banal, devenind un simbol profund, cu implicații majore, periculos.

Forțele aflate de-o parte și de cealaltă a baricadei sunt relativ egale, iar confruntările din ce în ce mai sângeroase, cu tot mai mult victime. Numai săptămâna trecută, un raid al mascaților prin sistemul de transport în comun berlinez s-a soldat cu executarea pe loc a optezeci și doi de martiri, care – chiar surprinși asupra faptului, au refuzat demn să-și aplice masca pe față, ori să și-o tragă mai sus, peste nas. Acum vreo lună, în schimb, treizeci și trei de mascați fuseseră surprinși, pe una din străduțele parisiene, din apropierea bisericii Madelaine, într-o ambuscadă cu dispozitive artizanale afgane, care s-a transformat în măcel. Niciun supraviețuitor, niciun rănit dus la spital.

În toată această încrâncenare, femeile aparținând etniilor musulmane au ajuns să joace rolul neutralității absolute, avantajate de specificul tradițional-religios, care le impune să poarte voalul islamic peste chip. Evident că, în acest caz, nimeni nu poate spune dacă o doamnă, o domnișoară, sau o copilă e de partea mascaților ori a nemascaților. Chiar Sanctitatea sa Papa Paul al VII-lea a apreciat pilda oferită de islam în aceste vremuri grele.

Ne-am temut cu toții de o foamete mondială, dar, într-un mod cu totul extraordinar, aceasta nu a venit. Trebuie spus că marile lanțuri de supermarketuri s-au comportat exemplar. Chiar dacă pe alocuri au procedat la majorări rezonabile de prețuri, îndeosebi la sortimentele alimentelor de bază, aprovizionarea s-a desfășurat fără cusur, ritmic și îndestulător. Astfel încât, asalturile cumpărătorilor, motivați mai ales de psihozele asociate pandemiei, de spaima că peste noapte ar putea rămâne cu cămările goale, fără  mijloace de subzistență, nu au provocat colapsuri, crize de panică colectivă, ori revolte. Funcționarea zilnică, protejată de detașamentele paramilitare bine înarmate, proprii fiecărui magazin, a fost în general impecabilă.

Și, la urma urmei, cui îi mai arde de excursii, spectacole și petreceri, într-un an dominat de transmiterea comunitară a bolii, în mod exponențial, cu zeci de mii de cazuri noi de la o zi la alta? Cine mai e procupat de forma fizică, de sporturile în echipă, ori maratoanele tradiționale și parade, când în orașul lui se raportează sute de morți zilnic?

Iar spitalele (ca și bisericile, din păcate, ele fiind  până la un moment dat unele din ultimele sanctuare ale agregării sociale, în ciuda violențelor izbucnite uneori pe treptele catedralelor) s-au transformat în fortărețe cu porțile ferecate, nemaiputând primi nici măcar un om în plus. Se mai gândește vreunul din locuitorii marilor aglomerări urbane la altceva decât la a mânca, a bea, a dormi, a supraviețui?

Din punctul ăsta de vedere, singurul de fapt care contează pentru omenire, lanțurile de hipermarketuri au răspuns prompt, și au satisfăcut pe deplin cererea popoarelor greu încercate. Toate celelalte, lux și capricii deșarte, se transformă treptat în amintiri inutile, ca praful care se depune încet, dar temeinic și durabil, pe pianul Steinway al filarmonicii. A mânca, a bea, a dormi, a supraviețui.

Am tot vorbit despre situația la nivel mondial, care, paradoxal sau nu, se transformă, de la o lună la alta într-o rutină planetară. Viața sub amenințarea morții oferite fiecăruia dintre noi de către prieteni, ori necunoscuți, de un om care a călătorit mii de kilometri ca să pună mâna pe un obiect pe care degetele tale îl vor atinge două zile mai târziu, sau de o nepoțică drăgălașă, un părinte, bunicii, iubita, e deja o banalitate, obișnuință, blazare. Acest mod de viață va fi moștenirea pentru cei ce urmează? Cel mai probabil, peste vreo două generații va fi greu de crezut că viața a fost și altfel.

N-am spus nimic despre noi, cei din casa asta, familia noastră, cei cinci care ne-am izolat de aproape un an, încercând să supraviețuim cât mai mult, până când se va întâmpla CEVA. Asta poate însemna descoperirea, după atâtea și atâtea amăgiri, a unui leac ori vaccin miraculos, sau pur și simplu sleirea, epuizarea acestei molime.

Până atunci, am descoperit cu evlavie și umilință bucuria de a lucra pământul grădinii, o curte odinioară împânzită de arbuști și arbori ornamentali, delicați, trufași, absolut inutili. Am cerut pământului roade și el ni le-a dat. Legume, bostani, fructe, rădăcinoase, boabe de toate soiurile. Un troc cinstit și prosper s-a dezvoltat firesc cu vecinii de pe strada noastră, ori de pe altele, mai îndepărtate. Uneori, câte un temerar dintr-un alt cartier, care a ieșit pentru câteva zile de sub incidența Legii Marțiale a Carantinei, se încumetă până la bariera străzii, cu păsări domestice, ori conserve. Totul este dezinfectat riguros, cu gelurile și sprayurile pe care autoritățile le parașutează periodic pe maidanele înconjurătoare.

Serile sunt superb de liniștite, în lipsa zgomotelor triviale pe care le făceau până acum o jumătate de an televizoarele și internetul. Urmând exemplul atâtor alte familii, am interzis orice discuție, orice aluzie la molimă, la restricții, la viitor, la moarte.

Când se ia lumina, părinții soției mele (ai mei ne-au părăsit în primul val de contaminări) aprind o lampă și încep să le povestească băiatului și fetei, amintiri amuzante de prin secolul douăzeci. Micuții ar fi trebuit să înceapă anul ăsta clasa întâi. Nevastă-mea cârpește ceva, ajutându-se cu lanterna solară, care a stat la încărcat toată ziua. Iar eu recapitulez lucrurile ce trebuie descurcate a doua zi și-n zilele ce urmează. Fără fleacuri, fără mofturi, fără inutilități. Doar strictul necesar pentru supraviețuire.

«Bunicule, îi  aud pe copiii noștri mirându-se, ce înseamnă aceea recreație? Dar Estuarul Dunav? Dar biclicetă?»

Eu nu mai aștept răspunsurile, deși mi-ar plăcea și mie să le ascult. Ies în curte, să trag trei fumuri dintr-un trabuc pe care mi l-am făcut singur, cu diverse ierburi de pe lângă gard. La vreo treizeci de metri, în întuneric, sticlește jarul țigării lui Lin Lin (Lică îi zicem noi), soldatul chinez care ne-a fost repartizat. E deosebit de respectuos și sfios. Dimineață va ieși din cortul lui, tremurând de răcoare și mă va îmbia la vorbă.

«Buna la tine, la dinineața? La munca buna este? Poate mâine sau dupa mâine vaccin cionguen la voi!»

E pozitiv, optimist și asta într-un fel ne bucură. Căci după ce vor amuți guvernele și politicienii și toți palavragiii lumii, singurii care vor mai avea ceva de spus vor rămâne ei, soldații. La urma urmei, dânșii au armele și toate celelalte mijloace de a se face ascultați cu atenție.”