Orwell, socialistul sentimental

Groapa cu lei, Numărul 4 / octombrie 2020 | 0 comentarii

de Alexandru Maniu

Eric Arthur Blair, aka George Orwell, a avut o viață tumultoasă, trăită pe principiul atât de îndrăgit astăzi în lumea curcubeielor, YOLO. Doar că Orwell s-a dus mereu acolo unde viața pulsa cu sânge și mâzgă și durere și conflict, sau, ca să folosesc o analogie actuală, a fost asemenea unui smartphone cu WiFi – mereu în apropierea unui hotspot. A fost polițist în Burma (astăzi Myanmar), unde a observat îndeaproape nenumărate execuții, a fost librar ziua și scriitor noaptea, a participat ca voluntar în brigăzile anarhiste ce au luptat cu forțele lui Franco și ale aliaților săi în Războiul Civil din Spania, a vizitat Uniunea Sovietică (șase luni care au dus la scrierea romanului O mie nouă sute optzeci și patru), a fost supravegheat de Scotland Yard pentru posibile activități comuniste, a fost înjurat de majoritatea comuniștilor englezi pentru vederile sale „non-științifice” (într-o vreme în care marxismul încă mai păstra aura de „științific”). Orwell rămâne până astăzi un model de jurnalism de investigație, un model greu de urmat. Socialismul lui nu e de factură dialectică, inevitabil-istorică, ci umanistă. Asta l-a determinat nu doar să studieze, ci să trăiască viețile pe care le relata în articolele și cărțile sale.

În 1935, Orwell trecea printr-o fază de tranziție. Încă nu era un scriitor de succes și schimba joburile aproape anual. E momentul în care hotărăște să călătorească în nordul Angliei, pentru a trăi o perioadă în rândurile clasei de jos, printre muncitori, în mahalale imunde și cenușii, într-o ploaie eternă. În urma acestui periplu, avea să scrie The Road to Wigan Pier (Drumul spre Wigan Pier, apărut și în România, la Editura Polirom, 2019).

Nu era pentru prima oară când empatia și simțul acut al observației îl făceau să soarbă experiența nefericiților din jur, pe care o transforma ulterior în scrieri însuflețite, cu imagini foarte puternice și cu o înțelegere mult mai profundă asupra unor subiecte care, la acea dată, făceau adesea obiectul prejudecăților scriitorilor „de fotoliu”.

Dar Orwell era un tip care, cum spun englezii, „got down and dirty”. Și nu cade în capcana idealizării clasei muncitorești, pentru a crea o antiteză simplistă între vajnicul, modestul și sufletistul muncitor și leneșul, lacomul și nesuferitul exploatator (capitalist, burghez, moșier, ce-o fi). Unii sunt veseli, inteligenți sau plini de haz, alții ursuzi, cu carențe de igienă sau pur și simplu plicticoși. Închiriază un pat într-o casă plină de oaspeți, cu doi bătrâni proprietari. Unul dintre ei nu are nicio noțiune de igienă. Soția se plânge mereu. Un muncitor pensionat își petrece zilele citind ziarul și împroșcând cu prejudecăți. Un cuplu mai tânăr mănâncă doar pâine prăjită cu unt. Pe toți îi unește lipsa orizontului. Orwell îi tratează deopotrivă ca grup și ca indivizi. Identitatea lor individuală nu se estompează în spatele grupului din care fac parte, devenind o simplă masă amorfă, o categorie abstractă folosită în lupte politice. Una dintre cele mai impresionante descrieri este cea a unei femei care desfunda o țeavă de plumb în fața unei case dărăpănate, o femeie de douăzeci și cinci de ani care „arăta de patruzeci, pentru că a pierdut sarcini și pentru că muncește neîncetat. Avea (…) cea mai pustie și mai dezarmantă expresie pe care am văzut-o vreodată în viață”. Această apariție cenușie și fantomatică îl determină să revizuiască un vechi clișeu „burghez”, anume că oamenii din mahalale nu cunosc altceva în afara mahalalei și, deci, sunt împăcați cu existența lor mizeră. Dimpotrivă, Orwell vede în acei ochi conștientizarea destinului cumplit. Femeia este imaginea clasei muncitorești din Anglia deceniului al patrulea.

Dorința de a înțelege și a empatiza îl mână pe Orwell în adâncurile minelor de cărbune din Lancashire și Yorkshire, unde descrie operațiunile de tăiere, explozie și extragere cu lux de amănunte. În descrierile sale se resimte naturalismul lui Emile Zola din Germinal, care se petrece cu șaptezeci de ani în urmă, și putem constata cât de puțin s-a îmbunătățit condiția minerilor din Europa în acel interval. Drumul de câțiva kilometri prin galerii i se pare un calvar (pe deasupra, era și un tip înalt, iar înălțimea medie a galeriilor era de un metru și douăzeci) iar punctele de lucru sunt niște anticamere ale Infernului. Dar poate cea mai tulburătoare este descrierea vieții casnice a acestor muncitori. E greu să se spele de la brâu în jos, remarcă Orwell, când majoritatea trăiesc într-o singură încăpere strâmtă, în care, alături de mașina de gătit și de mobilă, „se mai află și o soție, câțiva copii și probabil un câine”.

Poate cea mai bună reprezentare a minerului „de secol XX” o găsim în serialul Chernobyl, unde un grup de bărbați vânjoși se sacrifică pentru a opri miezul topit al reactorului să facă o gaură în fundația de beton și să contamineze pânza freatică.

În mentalul colectiv al românilor, minerul este asociat de ceva ani încoace cu mineriadele și disponibilizările, însă în perioada interbelică (și mulți ani după), Europa trăia în „civilizația cărbunelui”, iar elogiul adus de Orwell acestei profesii e în egală măsură înălțător și tulburător: „În timp ce stai și privești (…) minerii trudesc de-și dau sufletul pentru ca ființele superioare să poată rămâne superioare”. Oare ultimul val feminist care cere reprezentare egală pe sexe în administrație și în industria filmului ar fi dispuse să impună prin lege o reprezentare egală și în mine? Din fericire, astăzi, mineritul se desfășoară în bună măsură la suprafață, iar tehnologia a evoluat astfel încât munca fizică abrutizantă din secolul trecut să fie, parțial cel puțin… istorie.

Însă adevărata tragedie a zonelor industrializate din nordul Angliei, una cu care ne confruntăm și astăzi în România, este cea a șomajului. Suntem la doar trei ani după „încheierea” Marii Crize Economice, dar efectele acesteia se resimt încă puternic în SUA și în Europa. Este un moment de cumpănă pentru Orwell, care trage tot mai puternic spre socialism în același timp în care îi repudiază pe socialiștii de salon ai Angliei. Vine dintr-o zonă liminală: nici din lower class, dar nici din burghezie/aristocrație. E un reprezentant al lower-middle-class-ului britanic, și astfel înțelege prejudecățile existente de ambele părți, fiind el însuși intoxicat cu ele în perioada copilăriei și a adolescenței. Recunoaște că pe la paisprezece ani era „un snob mic și odios”. Ulterior, ajunge prieten la cataramă cu mulți dintre „vagabonzii” pe care îi detestase cu atâta pasiune în copilărie. Odată ce cad prejudecățile, cad și barierele, și vine realizarea cruntă a unei realități simple și dureroase: că pentru o bună parte a cetățenilor britanici (și prin extensie, ai lumii), grija principală este aceea de a-și procura pâine pentru a doua zi. Că lumea este suficient de bogată încât, printr-o gestionare corectă și umană, nimănui să nu-i lipsească prânzul din farfurie. Dar Orwell nu s-a oprit la aceste constatări, ci a hotărât să trăiască pe propria piele experiența celor despre care alții vorbeau doar în statistici.

Iar concluzia tristă a lui Orwell despre socialiștii englezi „de salon” ai anilor ’30-’40 rămâne și astăzi o mărturie a incapacității noastre de a învăța anumite lecții: „ei nu din dragoste frățească (tovărășească, am putea spune) pentru confrații lor sunt socialiști, ci din ură față de bogați”. Portretul realizat de Orwell marxistului mânat de ură, nu de dragoste, e tulburător de actual, dacă ne gândim la „luptătorii pentru justiție” (SJW) de astăzi, la brigada Politically Correct, la adepții cancel culture, la cei care atacă furibund fundamentele culturii. Sunt îngâmfați și manifestă dispreț față de oamenii de rând, considerându-se cei mai în măsură să regândească lumea în termeni utopici, fără să țină cont de realitățile „din teren”. Asta l-a făcut antipatic majorității socialiștilor englezi, care l-au numit, cu dispreț, un socialist sentimental, și care oricum se antipatizau reciproc, fiecare făcând caz de puritatea în raport cu cauza. Totul la nivel teoretic și verbal, desigur. Sună cunoscut? În stilul satiric inconfundabil, Orwell afirma că uneori i se părea că întreaga mișcare socialistă nu e altceva decât o vânătoare de vrăjitoare animată, o vânzoleală frenetică de vraci care, în ritmul tobelor, psalmodiază: „Fee, fi, fo, fum, simt mirosul unui deviaționist de dreapta!”

După numai câțiva ani, Orwell avea să cunoască în mod direct efectele comunismului dictatorial în Uniunea Sovietică. Însă crimele stalinismului nu sunt în niciun caz o excepție de la regulă.Viziunea marxistă asupra lumii imaginează un conflict perpetuu între opresori și oprimați. Oricât de mult încearcă socialiștii de astăzi să apere fundamentele gândirii marxiste prin a spune că Lenin, Stalin, Mao, Kim Ir Sen, Ho Chi Min, sau Pol Pot nu au fost cu adevărat comuniști, sau socialiști, colectivizarea și prigoana „culacilor” (sau „chiaburilor”) au avut loc în toate țările cu regimuri comuniste/totalitare și s-au soldat cu zeci de milioane de victime.

E limpede că pentru Lenin&co., utopia comunistă nu putea fi înfăptuită fără eliminarea „din istorie” a tuturor celor aflați de partea nepotrivită a dihotomiei marxiste: că se numesc exploatatori, monarhiști, burghezo-moșieri, chiaburi, culaci, reacționari sau pur și simplu intelectuali (vezi Cambogia), ei trebuie lichidați pe considerente ideologice. Mulți intelectuali occidentali au ales să ignore această realitate înfiorătoare atunci când Alexandr Soljenițîn a publicat Arhipelagul Gulag în 1973, cu toate că despre teroarea regimului stalinist umblau povești încă din anii ’30. Refuzul unor intelectuali de stânga de a accepta crimele staliniste și ostilitatea cu care au întâmpinat opera lui Soljenițîn (pe care l-au acuzat printre altele de anti-semitism, fascism (??), propagandă anti-sovietică etc.) demonstrează cât se poate de limpede asocierea inevitabilă între doctrina marxistă și politicile URSS (și nu numai).

Același climat revanșard, resentimentar față de cei care se abat în discursul lor intelectual de la utopia socialistă sau de la formele ei moderne, ce au ca rădăcină politicile identitare, domină astăzi occidentul anglo-saxon. Aceeași vânătoare de vrăjitoare de care vorbea Orwell are loc în presă și în mediul online. Din toate lipsește însă înțelegerea, empatia și compasiunea față de cei cu adevărat năpăstuiți de soartă, și se observă doar ura nedisimulată pentru cei ce gândesc diferit, pentru „reacționarii” care nu se raliază la cauza identitar-neomarxistă. Ne putem ușor întreba: unde sunt miile de activiști SJW în clipa de față? Unde sunt campaniile de ajutorare a persoanelor de culoare aflate în dificultate? A punerii acestora pe harta intereselor guvernului? Unde sunt grupurile de suport pentru sprijinirea celor care doresc să se supună unei operații de schimbare a sexului sau au făcut-o deja? Unde sunt activiștii care acceptă că săracii sunt săraci pretutindeni, și culoarea pielii, genul, sexul sau alte aspecte ale identității nu schimbă cu nimic mizeria materială în care trăiesc? Ce s-a ales de visul lui Martin Luther King Jr.? Acel vis în care umanitatea coexistă pașnic în pofida diferențelor de culoare, gen, sex sau venit. Se pare că occidentul se depărtează tot mai mult de acel deziderat. Formele nocive de marxism par să aibă, momentan, câștig de cauză.

Orwell atrăgea atenția că în acea perioadă, extremismul de stânga duce aproape inevitabil la o reacție la fel de extremă a dreptei. Să sperăm că nu va fi cazul. În orice caz, operele lui Orwell ar trebui să fie lectură obligatorie astăzi, în 2020, pentru oricine dorește o educație cu adevărat umanistă, neîncărcată ideologic, centrată pe om, nu pe utopii ce, prea adesea, se preschimbă în distopii.

Bibliografie:

Alexandr Soljenițân; Arhipelagul Gulag, 1973 (2012)

Michael Sheldan: The World of George Orwell, 2010

George Orwell: Drumul spre Wigan Pier

Richard Pipes: Communism, a History, 1994 (2003)