Selectează o Pagină

de H. P. Lovecraft

 

E adevărat, am tras şase gloanţe în capul celui mai bun prieten al meu şi totuşi sper să vă dovedesc prin această mărturisire că nu sunt ucigaşul lui. La început voi fi luat, ştiu, drept nebun – mai nebun chiar decât bărbatul pe care l-am împuşcat în azilul din Arkham. Mai târziu însă, unii dintre cititorii acestor rânduri vor cântări fiecare afirmaţie, legând-o de anumite fapte de netăgăduit şi vor sfârşi prin a se întreba cum puteam face altfel decât aşa cum am făcut, după ce am stat faţă în faţă cu lucrul acela – oroarea de pe trepte.

Până atunci, nici eu nu crezusem ciudata istorie în care m-am pomenit implicat. Chiar şi astăzi mă întreb uneori dacă doctorii n-au dreptate, dacă nu sunt, totuşi, nebun… Există însă şi alţii în afară de mine care ar putea relata lucruri stranii despre Edward şi Asenath Derby. Iar poliţiştii n-au izbutit nici până acum să afle ce sau cine îmi făcuse acea ultimă şi cumplită vizită. Au încercat s-o explice printr-o glumă sinistră, o răzbunare a celor trei servitori concediaţi. Însă până şi scepticii oameni ai legii şi-au dat seama că adevărul ar putea fi altul, teribil şi, poate, de neconceput.

Aşa cum v-am spus, nu eu l-am omorât pe Edward Derby. Mai degrabă l-am răzbunat, scăpând pământul de o creatură de coşmar care ar fi slobozit alţi monştri în lumea oamenilor. Da, căci asemenea făpturi ale Răului pândesc din bârlogurile lor de beznă aflate aproape, prea aproape, de cărările pe care păşim neştiutori. Uneori, câte una izbuteşte să treacă dincoace. Când se întâmplă asta, cel ce află de existenţa ei trebuie s-o distrugă, s-o trimită înapoi, oricare ar fi preţul.

 

I

Cu Edward Pikman Derby eram prieten de o viaţă. Mai tânăr decât mine, fusese atât de precoce încât, deşi atunci când ne-am cunoscut el avea opt ani şi eu şaisprezece, ne-am împrietenit imediat. Edward compunea poeme fantastice şi morbide, ce îi uluiau profesorii, la o vârstă la care alţii abia învăţau să scrie. Fiindcă avea o sănătate precară, părinţii – al căror unic fiu era – l-au ţinut mereu în preajma lor. N-avea voie să iasă din casă, nici să se joace cu alţi copii. N-a mers niciodată la o şcoală publică, iar izolarea în care a fost silit să trăiască a contribuit la precocitatea lui, modelându-i o fire interiorizată; căci singura lui libertate îngăduită era aceea de a visa.

Cunoştinţele deprinse de el în copilărie erau prodigioase şi, în acelaşi timp, bizare; iar poemele pe care le compunea mă captivau. În perioada aceea îmi descoperisem o înclinaţie pentru arta de inspiraţie grotescă şi găseam în Edward un spirit înrudit. Pasiunea noastră comună pentru miraculos se hrănea din însăşi atmosfera străvechii urbe în care ne născusem: Arkham, oraş plin de legende, blestemat de vrăjitoare, cu case ale căror ziduri cenuşii, acoperişuri dărăpănate şi balustrade gata să se prăbuşească emanau o vagă însă omniprezentă ameninţare.

Mai târziu am început să mă ocup de arhitectură, abandonând ilustraţiile la poemele demoniace ale lui Edward; dar prietenia dintre noi a rămas. Geniul precoce al tânărului Derby se dezvolta remarcabil: în al optsprezecelea an al vieţii sale i-a fost publicat şi a făcut senzaţie volumul „Azatoth şi Alte Orori“. În timp ce îl scria, Edward se afla în corespondenţă cu celebrul poet baudelairian Justin Geoffrey, acelaşi care compusese „Cei din Monolit“ şi murise urlând într-o casă de nebuni.

Cu tot succesul cărţii lui, în ceea ce privea încrederea în sine şi simţul practic, Derby rămăsese complexat din pricina izolării sale. Sănătatea îi era mai puţin precară, însă obiceiurile de dependenţă din copilărie continuau să îi fie întreţinute de părinţii exagerat de grijulii: nu călătorea neînsoţit, nu lua hotărâri de unul singur, nici nu-şi asuma vreo responsabilitate. Încă de atunci devenise limpede că nu avea să urmeze o carieră în afaceri – dar cum averea familiei era deja considerabilă, faptul n-a fost luat foarte în tragic.

Deşi anii treceau unul după altul, Edward păstrase un chip cu trăsături adolescentine: era blond, cu ochi albaştri şi obraji pe care eşuaseră lamentabil toate încercările de a-şi lăsa barbă sau mustaţă. Avea o voce plăcută, iar lipsa de exerciţiu fizic îi dădea o înfăţişare puţin efeminată. Era totuşi bine făcut şi atrăgător – însă nici nu îi trecea prin minte să se apropie de vreo femeie.

Părinţii lui îl luau în fiecare vară în străinătate şi Edward prinsese repede spiritul european în gândire şi creaţie. Talentul său, înrudit cu al lui Poe, se concentra tot mai mult spre arta decadentă, iar sensibilitatea lui exacerbată găsise noi moduri de exprimare. Purtam uneori controverse lungi şi pasionante pe teme de filosofie şi estetică… Eu îmi terminasem studiile la Harvard şi, după ce am lucrat o vreme în biroul unui arhitect din Boston, m-am întors să profesez în Arkham. Mă căsătorisem şi locuiam în casa familiei mele din Saltonstall Street – rămasă goală de când tata se mutase în Florida. Edward obişnuia să sune la uşă aproape în fiecare seară; avea un fel numai al lui de a apăsa pe sonerie, care a devenit curând un veritabil cod de recunoaştere. Întotdeauna după cină aşteptam cu nerăbdare cele trei apeluri scurte, urmate, după o pauză, de încă două. Câteodată îl vizitam la reşedinţa Derby, remarcând cu uimire noile volume din impresionanta sa bibliotecă de ştiinţe oculte.

Fiindcă ai lui nu l-au lăsat să studieze departe de casă, Edward a urmat Universitatea Miskatonică din Arkham. A intrat la şaisprezece ani şi a absolvit în trei, luându-şi diploma în literatura engleză şi franceză; a primit calificative excelente în toate domeniile în afara matematicii şi a ştiinţelor exacte. Nu a legat prietenii cu alţi studenţi, deşi îi invidia sincer pe „boemii“ al căror limbaj superficial, de o ironie fără ţintă, se străduia să îl imite, şi a căror conduită morală dubioasă ar fi vrut să cuteze s-o adopte.

În loc de asta, Edward a devenit un fanatic al magiei, devotat studierii străvechilor tomuri pentru care Biblioteca Miskatonică ajunsese faimoasă. Căutător dintotdeauna al fantasticului şi stranietăţii, s-a cufundat cu fervoare în rune şi incantaţii rămase dintr-un trecut înceţoşat. A citit volume ca înfricoşătoarea „Carte a lui Eibon“ – „Unaussprechlichen Kulten“ a germanului von Junzt şi interzisul „Necronomicon“ al arabului nebun Abdul Alhazred.

La 25 de ani, Derby era un tânăr cu o cultură prodigioasă şi un poet destul de cunoscut, deşi lipsa lui de contacte umane i-a încetinit dezvoltarea literară, făcând ca opera să îi fie considerată abstractă, desprinsă de realitate. Găseam în el o mină nesecată de teorii fascinante, iar Edward îmi cerea întotdeauna sfatul în toate problemele pe care nu voia să le împărtăşească părinţilor săi. Rămăsese necăsătorit, mai mult din timiditate şi inerţie decât din înclinaţie. Apărea în societate numai dacă era neapărată nevoie. Când a venit Marele Război, sănătatea lui şubredă şi protecţia tatălui său l-au ţinut departe de vâltoarea evenimentelor de pe Frontul de Vest.

Mama lui a murit când Edward avea treizeci şi patru de ani, eveniment care l-a afectat atât de profund încât a zăcut luni întregi de o ciudată maladie psihică. În convalescenţă, bătrânul domn Derby l-a luat într-o călătorie prin Europa şi acolo prietenul meu s-a refăcut, fără ca boala să lase urme vizibile. După aceea a părut să simtă un soi de euforie, ca şi cum ar fi scăpat dintr-o captivitate nevăzută. A început să frecventeze cercurile studenţeşti – în ciuda vârstei sale mijlocii – devenind membru al unor societăţi esoterice şi participând la şedinţe extrem de dubioase; într-una din ocazii a trebuit să dea o mită serioasă – cu bani împrumutaţi de la mine – pentru ca numele lui să nu apară în presă legat de o anumită afacere. Da, se povesteau multe despre societăţile studenţilor din Universitatea Miskatonică. Însă ceea ce se petrecea la întâlnirile lor nu putea purta decât un nume: magie neagră.

 

II

Edward împlinise treizeci şi opt de ani când a întâlnit-o pe Asenath Waite. Aceasta avea, cred, vreo douăzeci şi trei şi urma un curs de metafizică medievală. Fiica unui prieten de-al meu îi fusese colegă la Liceul Hall din Kingsport, dar se ţinuse departe de ea din cauza bizarei sale reputaţii. Asenath era brunetă, mignonă şi – dacă nu ar fi fost ochii cam bulbucaţi – foarte atrăgătoare. Exista însă ceva neliniştitor în înfăţişarea tinerei femei, iar oamenii o evitau din pricina originii şi mai ales a felului ei de a vorbi. Asenath venea din Innsmouth, un orăşel despre care legende sumbre se adunau de generaţii. Umblau, printre altele, zvonuri cu privire la nişte pacte oribile încheiate acolo prin 1850 şi la prezenţa unor trăsături stranii, „nu chiar omeneşti“, în vechile familii ale portului de pescari, acum aproape pustiu – zvonuri pe care puţini le credeau sau îndrăzneau să le repete.

Asenath era singura fiică a lui Ephraïm Waite – copilul bătrâneţilor sale, dăruit de o soţie misterioasă, care umbla întotdeauna cu faţa acoperită de un văl. Ephraïm locuise într-o casă veche, dărăpănată, de pe strada Washington. Cei care o văzuseră povesteau că ferestrele de la mansardă aveau obloanele veşnic trase şi tot felul de sunete răzbăteau dinăuntru după lăsarea serii… Bătrânul fusese un maestru în arta magiei, putând stârni sau potoli furtuni pe mare, după cum îi era voia. Îl văzusem o singură dată, când venise la Arkham să consulte nişte volume din biblioteca universităţii, şi îmi displăcuse chipul lui imobil, cu barba de un cenuşiu ca oţelul. A murit nebun – în nişte împrejurări mai degrabă suspecte – cu puţin timp înainte ca fiica lui să fie primită în Liceul Hall.

Discipolă fidelă a tatălui ei, Asenath se complăcuse la liceu în rolul de ucenic-vrăjitor. Se credea capabilă, ca şi Ephraïm, să stârnească uragane – însă ceea ce avea într-adevăr era darul previziunii. Uneori dovedea cunoştinţe miraculoase şi un limbaj singular, chiar şocant pentru o adolescentă. Iar când îşi înfricoşa colegele prin straniile ei talente, părea să guste situaţia cu ironică detaşare.

Cele mai neobişnuite rămâneau cazurile, atestate de martori, ale influenţei sale psihice asupra celor din jur. Asenath se dovedise, fără îndoială, o iscusită hipnotizatoare. Fixând mult timp pe cineva, îi dădea senzaţia distinctă de schimbare a personalităţii – ca şi cum subiectul s-ar fi pomenit brusc în trupul magicienei, uitându-se la propriul chip în ai cărui ochi ardea o privire străină… După asemenea experimente, Asenath făcea afirmaţii îndrăzneţe despre natura conştiinţei şi independenţa acesteia faţă de suportul fizic. O nemulţumea profund faptul că se născuse femeie. Mintea unui bărbat, susţinea cu aprindere discipola lui Ephraïm, poseda anumite puteri, unice. Dacă ar fi avut un astfel de creier, şi-ar fi putut depăşi cu siguranţă tatăl.

Edward a cunoscut-o la una dintre adunările studenţeşti. A doua zi, când a venit la mine, mi-a povestit cu entuziasm că, în sfârşit, întâlnise o tânără interesată de subiectele care îl pasionau; în plus, fusese subjugat de farmecul ei. Pe atunci, n-o văzusem încă pe Asenath, dar ştiam cine este… N-am spus însă nimic – înţelegeam atracţia unei firi timide faţă de o personalitate puternică.

În următoarele săptămâni, prietenul meu nu mi-a mai vorbit decât despre Asenath. Şi alţii începuseră să remarce curtea tomnatică pe care i-o făcea – deşi Edward nu părea un însoţitor nepotrivit pentru bizara lui zeiţă. Dacă el nu se îngrăşase, în ciuda zilelor petrecute doar în fotoliu şi nu îşi arăta deloc vârsta, în schimb Asenath avea deja un păienjeniş de riduri la colţurile ochilor, urmare a deselor seri de hipnotism.

Când Edward a adus-o la mine acasă, am văzut din prima clipă că interesul lui nu rămăsese neîmpărtăşit: Asenath îl privea tot timpul cu fixitatea unei păsări de pradă, semn că intimitatea relaţiei lor devenise de nezdruncinat.

O săptămână mai târziu, am primit vizita bătrânului domn Derby – pe care l-am admirat şi respectat întotdeauna. Auzise zvonurile despre iubita fiului său şi îl făcuse în cele din urmă să îi mărturisească adevărul. Edward avea de gând să o ceară în căsătorie pe Asenath şi începuse chiar să caute o casă de închiriat. Cunoscând influenţa de care mă bucuram asupra lui, Derby-tatăl îmi cerea să îl ajut să pună capăt acelei istorii neplăcute. Mi-am exprimat cu regret, îndoiala: de data aceasta nu era vorba de voinţa slabă a lui Edward, ci de voinţa puternică a fiicei lui Ephraïm. Prietenul meu îşi transferase dependenţa faţă de părinţi într-una nouă şi mult mai înrobitoare: cea faţă de femeia iubită.

Nu mai rămăsese nimic de făcut.

Cununia s-a oficiat înaintea unui judecător de pace, aşa cum fusese dorinţa miresei. Ascultându-mi sfatul, domnul Derby nu s-a opus. În afara lui, doar eu, soţia şi fiul meu am fost prezenţi la sobra ceremonie. După căsătorie, Asenath a cumpărat vechiul conac Crowningshield, hotărând să se mute în el după o scurtă călătorie în Innsmouth, de unde trebuiau aduşi trei servitori, anumite mobile şi cărţi ce îi aparţinuseră lui Ephraïm. Asenath voia să se stabilească în Arkham nu din consideraţie pentru tatăl lui Edward, ci pentru a fi cât mai aproape de Universitatea şi de Biblioteca Miskatonică.

Când Edward s-a întors după luna de miere, arăta foarte schimbat. Asenath îl făcuse să renunţe la mustaţa lui ridicolă, de adolescent – şi nu era doar atât. Se maturizase, expresia de rebeliune infantilă fiind înlocuită de un aer gânditor, aproape posac. Era însă prea devreme pentru a spune dacă îmi plăcea sau nu schimbarea. Prietenul meu arăta mai normal, mai adult decât până atunci – asta nu aveam cum să neg. Cine ştie, căsătoria sa fusese, poate, un lucru bun… Edward a venit singur să mă vadă, căci Asenath se ocupa cu amenajarea casei din Crowningshield. Mutaseră acolo biblioteca tatălui ei şi tot felul de alte lucruri din Innsmouth; când a rostit numele oraşului, Edward a avut o înfiorare – ori mi se păruse?

Casa lui Ephraïm, mi-a mărturisit până la urmă, avea o sordiditate care îi repugna, dar cât timp locuise între zidurile ei învăţase lucruri surprinzătoare. Progresase mult în domeniul esoteric, mai ales de când Asenath îi ghida paşii. Unele experienţe fuseseră destul de riscante – Edward nu s-a simţit în stare să mi le descrie – dar avea încredere în puterile şi intenţiile soţiei sale. Servitorii erau cam bizari: un cuplu de bătrâni – care îl slujiseră cu credinţă pe Ephraïm şi o cunoscuseră pe soţia acestuia – şi o fată murdară, ce avea anomalii în trăsăturile feţei şi mirosea dezgustător a peşte.

 

III

În următorii doi ani l-am văzut tot mai rar pe tânărul Derby. Câteodată trecea pe la mine fără să se anunţe prin familiarul semnal la sonerie, însă când venea – sau, aşa cum se întâmpla uneori, îl vizitam eu – era prea puţin dispus să vorbim despre lucruri cu adevărat importante. Devenise secretos în privinţa studiilor oculte pe care odinioară obişnuia să mi le descrie atât de amănunţit şi prefera să nu vorbească despre soţia lui. Asenath îmbătrânise îngrozitor din ziua căsătoriei, încât acum ea părea cea mai în vârstă dintre ei doi. Chipul îi căpătase o expresie de ciudată încrâncenare, iar întreaga sa înfăţişare avea ceva respingător. Soţia şi fiul meu îmi împărtăşeau repulsia şi am încetat să o mai invităm. În loc să se supere – ne-a spus Edward, într-unul din momentele lui de copilărească lipsă de tact – Asenath a fost chiar nespus de recunoscătoare.

Trecuse abia un an de la căsătorie, când oamenii au început să vorbească despre „transformările“ lui Edward Derby. Întâi câte o remarcă, un cuvânt aruncat la întâmplare – căci schimbările nu erau încă atât de evidente –, care scoteau însă la iveală amănunte stranii. Edward fusese surprins în anumite momente făcând lucruri ce nu se potriveau cu firea lui obişnuită… Deşi până nu demult nu ştiuse să conducă, era văzut uneori pe drumul dinspre Crowningshield la volanul puternicului automobil Packard cumpărat de Asenath, şofând ca un maestru şi descurcându-se în orice situaţie cu un sânge rece şi o hotărâre străine naturii sale delăsătoare. În asemenea ocazii, părea abia întors dintr-o călătorie sau gata să plece într-una – ce fel de călătorie nimeni nu putea ghici, deşi cel mai adesea o lua pe şoseaua spre Innsmouth.

Ciudat, metamorfoza lui nu părea benefică. Unii spuneau că începuse să semene cu soţia lui, ba chiar cu bătrânul Ephraïm Waite când se afla în starea aceea de inexplicabilă energie – sau poate că momentele sale de activitate păreau nefireşti tocmai pentru că erau atât de rare… Uneori, la doar câteva ceasuri după ce plecase la volanul maşinii, se întorcea pe canapeaua din spate, iar un şofer în uniformă conducea automobilul. Înfăţişarea lui Edward în timpul altor contacte cu lumea rămăsese cea veche, nesiguranţa şi emotivitatea fiindu-i mai marcante decât înainte. Dacă Asenath îmbătrânea, chipul lui – în afara unor ocazii excepţionale – se relaxa într-un soi de pasivitate exagerată, întreruptă de momente în care o tristeţe de neînţeles îi altera trăsăturile… Era perioada când soţii Derby părăsiseră cercul studenţesc – nu din propria lor dorinţă, ci fiindcă experienţele pe care le făceau îi şocaseră până şi pe cei mai îndrăzneţi.

În al treilea an al căsătoriei lui, Edward a început să îşi dezvăluie faţă de mine o anume teamă şi îngrijorare. Făcea aluzii de genul „lucrurile au mers prea departe“ şi vorbea pe un ton sumbru despre nevoia „de a-şi recâştiga identitatea“. Întâi i-am ignorat remarcile, dar – amintindu-mi de influenţa hipnotică pe care Asenath o avea asupra celorlalte fete din liceu – i-am pus câteva întrebări prudente. Interesul meu a părut să îl impresioneze pe Edward; era în acelaşi timp alarmat şi recunoscător şi, o dată, a murmurat ceva despre dorinţa de a avea amândoi o discuţie serioasă.

A intervenit însă moartea bătrânului domn Derby. Edward a suferit mult, deşi în ultima vreme se văzuse surprinzător de rar cu părintele său. Asenath îl acaparase cu totul: se considera singura sa familie, iar acum chiar era. Edward ar fi vrut să se mute înapoi în reşedinţa Derby, însă soţia lui a insistat să rămână în Crowningshield, în casa cu care se obişnuise.

Nu mult după aceea, am auzit un zvon ciudat. Un prieten al celor doi – unul dintre puţinii care le rămăseseră – încercase să le facă o vizită. Intrând în curte, se ferise în ultima clipă din calea automobilului ce ţâşnea din garaj, gata să îl calce. Maşina trecuse pe lângă el fără să oprească şi l-a recunoscut la volan pe Edward, care zâmbea sfidător. Prietenul sunase la uşă, însă respingătoarea subretă i-a spus că Asenath nu era acasă. Ridicând din umeri, fusese gata să plece când, la una din ferestrele bibliotecii, a zărit pe cineva care se retrăsese repede – un chip a cărui expresie de durere, înfrângere şi melancolie lipsită de speranţă era dincolo de orice descriere. Acel „cineva“ fusese Asenath; şi, de parcă n-ar fi fost de-ajuns, martorul a jurat că, în acea frântură de clipă, ochii trişti ai lui Edward îl priviseră de pe chipul din fereastră.

Între timp, vizitele lui Derby la mine deveniseră ceva mai dese, iar aluziile ocazionale mai concrete. Lucrurile pe care le spunea nu puteau fi crezute nici măcar în străvechiul Arkham, însă Edward şi-a aruncat povara ce îi apăsa cugetul cu o convingere care m-a făcut să mă tem pentru sănătatea lui mintală. Vorbea despre întâlniri cutremurătoare în locuri singuratice, de ruine ciclopice în inima pădurilor din Maine, sub care vaste scări coborau spre abisuri incomensurabile, despre labirinturi nevăzute, ducând spre alte dimensiuni şi despre transferuri de personalitate pentru a explora tărâmuri interzise, din lumi diferite de a noastră.

Ca să îmi dovedească afirmaţiile lui nebuneşti, îmi arăta obiecte ce mă lăsau perplex – de o culoare nedefinită şi o textură care nu semăna cu nimic din ce văzusem până atunci – ale căror curbe şi suprafeţe sfidând logica umană serveau unor scopuri obscure şi urmau legile unor geometrii de neînţeles. Acele obiecte veneau „din afară“; soţia lui ştia cum să le ia. Uneori – în şoapte înfricoşate şi ambigue – Edward îl pomenea pe Ephraïm Waite. Referirile nu erau niciodată desluşite, dar păreau să se învârtă în jurul unei oribile îndoieli ce îi muncea cugetul: murise bătrânul vrăjitor cu adevărat?

Câteodată, Derby îşi înceta brusc dezvăluirile; rămânea încremenit, cu privirea în pământ şi mă întrebam dacă nu cumva Asenath îl putea face să amuţească de la distanţă, printr-un mesmerism telepatic… Bănuia probabil că îmi împărtăşise din secretele lor, fiindcă i-a interzis să îmi mai calce pragul. Edward izbutea doar cu mare dificultate să mă vadă; deşi atunci când venea la mine pretindea că se duce într-altă parte, imediat ce ajungea în stradă ceva îi înceţoşa gândurile, făcându-l să îşi uite destinaţia. Puteam să ne întâlnim liniştiţi numai dacă Asenath era departe – „plecată în propriul ei trup“, cum s-a exprimat o dată Edward. Asenath afla întotdeauna despre escapadă la întoarcere, de la credincioşii ei servitori – dar în mod evident nu a socotit necesar să ia măsuri mai drastice.

 

IV

În dimineaţa de august în care am primit o telegramă din Maine, trecuseră trei ani de la căsătoria lui Derby. Nu îl văzusem de mai multe luni şi auzisem că s-ar fi aflat într-o „călătorie de afaceri“. Asenath plecase cu el – cel puţin aşa se zvonise – dar atunci cine rămăsese în casa din Crowningshield, la etaj, în spatele perdelelor duble?… Şi iată că şeriful oraşului Chesuncook îmi telegrafia despre un bărbat ce ieşise într-o seară din pădure, despuiat, delirând şi strigând după ajutor. Lunaticul s-a dovedit a fi Edward – care, atunci când se mai calmase, dăduse numele şi adresa mea.

Chesuncook era cea mai întinsă şi mai de nepătruns pădure din Maine; chiar pe şoseaua ce o tăia la jumătate, mi-a luat o zi întreagă de condus pe sub coroanele întunecate ale arborilor pentru a ajunge în localitatea cu acelaşi nume. L-am găsit pe Derby într-o celulă din închisoarea oraşului, într-o stare de febrilitate care semăna cu groaza. M-a recunoscut imediat şi a început să reverse asupra mea un potop de vorbe incoerente.

– Dan… pentru Dumnezeu! Prăpastia Shaggoth-ilor! Şase mii de trepte în jos… Oroarea ororilor… N-aş fi lăsat-o să mă ducă, şi deodată m-am pomenit acolo… Iä! Shub-Niggurath! Silueta s-a ridicat de pe altar şi cei cinci sute au pornit să urle… Făptura-cu-Glugă behăia „Kamog! Kamog!“, numele de taină al bătrânului Ephraïm – eram de faţă, deşi ea a promis că nu o să mă ducă… Cu un minut înainte mă aflam închis în bibliotecă, apoi m-am trezit într-un loc al blasfemiei, un străfund necurat de unde începe tărâmul întunericului şi Păzitorul străjuieşte Poarta… Am văzut un Shaggoth care-şi schimbase forma… Nu pot să suport! O omor dacă mă mai trimite vreodată acolo, o să nimicesc fiinţa aceea… – ea, el, orice ar fi – o omor cu mâinile mele!“

Mi-a luat un ceas ca să îl liniştesc, însă în cele din urmă s-a potolit… A doua zi i-am cumpărat nişte haine şi am pornit amândoi spre Arkham. Furia şi isteria odată consumate, Edward căzuse într-o apatie sumbră, întreruptă doar când maşina a trecut prin Augusta – atunci a început să murmure ceva pentru sine, ca şi cum vederea oraşului i-ar fi trezit amintiri neplăcute. Era limpede că nu voia să se întoarcă acasă şi, într-un fel, îl înţelegeam. Judecând după nălucirile pe care le avea despre soţia lui – iscate cu siguranţă de un calvar telepatic real – ar fi fost mai bine să îl găzduiesc o vreme, indiferent ce neplăceri voi avea cu Asenath din pricina asta. Mai târziu, aveam să îl ajut să scape de căsătoria care îl ucidea, încetul cu încetul… Când am ajuns la câmpie, Derby a adormit şi l-am lăsat să moţăie pe scaunul din dreapta.

La asfinţit, în timp ce străbăteam Portland-ul, Edward a început să murmure din nou, mai distinct decât înainte, şi am înţeles că vorbea despre soţia lui. Halul de nervi în care îl adusese femeia aceea era evident, căci ţesuse o întreagă pânză de halucinaţii în juru ei. Nu era prima oară, susţinea prietenul meu, când ajungea într-o asemenea situaţie. Asenath punea stăpânire pe el; îi „împrumuta“ trupul şi se ducea în locuri ciudate, pentru ritualuri înfricoşătoare, lăsându-l în corpul ei şi încuindu-l la etaj. Câteodată însă nu îl mai putea controla şi Edward se pomenea brusc în propriu său trup, în cine ştie ce loc îndepărtat. Adesea era aşa cum l-am găsit – fără haine, fără bani, fără să aibă habar unde se află şi cum să găsească singur calea de întoarcere.

De fiecare dată, Asenath izbutea să îl ţină mai mult în puterea ei. Dintotdeauna fiica lui Ephraïm îşi dorise să fie bărbat – nici măcar nu a ascuns asta – însă avea nevoie de un corp. Într-o zi, se temea Edward, îl va fura pe al lui, lăsându-l în trupul acela de femeie, nici măcar întru totul omenesc. Da, ştia acum destule despre sângele amestecat al celor din Innsmouth, care încheiaseră cândva un pact dezgustător cu făpturi din adâncul mării… Ephraïm cunoştea secretul, iar când îmbătrânise făcuse un lucru oribil pentru a rămâne în viaţă – fiindcă voia să trăiască veşnic… Asenath va reuşi însă… iată, deja putea să…

Derby se adâncise iarăşi într-un şuvoi de vorbe fără şir; la răstimpuri, mă răsuceam să îl privesc cu luare-aminte. Se schimbase mult în lunile din urmă: părea mai zvelt, mai vânjos, fără acea moleşeală proprie firilor indolente. Arăta ca şi cum ar fi fost într-adevăr activ pentru prima dată în molcoma lui existenţă – teama de Asenath îl împingea, pare-se, la mişcare şi alertă. Numai că mintea îi ajunsese într-o stare de plâns; continua să murmure născociri incredibile despre bătrânul Ephraïm. Anumite dezvăluiri, repeta mereu, mi-ar fi spulberat îndoielile şi, într-adevăr, mă făcea să tresar cu câte o referire – rătăcită prin delirul său verbal – de o atât de convingătoare coerenţă încât, pentru o clipă, eram gata să îl cred. După un timp a amuţit, de parcă şi-ar fi adunat curajul pentru o ultimă şi teribilă mărturisire.

– Spune-mi Dan, nu ţi-l aminteşti? Ochii cenuşii ca oţelul, barba care nu încărunţea de loc… M-a aţintit o singură dată cu privirea, dar o să ţin minte până la moarte. Acum ea se uită aşa la mine. Şi ştiu de ce! Bătrânul găsise o formulă în „Necronomicon“… nu cutez să îţi spun pagina, însă, când o voi face, vei citi şi vei înţelege. O să afli atunci ce blestem m-a înghiţit… Ephraïm are de gând să trăiască veşnic… de la trup, la trup, la trup. Da, căci aura vieţii mai străluceşte o vreme, chiar după ce… Ascultă-mă, ştii de ce soţia mea se căzneşte atât să scrie cu mâna stângă? Ai văzut vreun manuscris al lui Ephraïm? Ştii de ce am început să tremur în ziua când am descoperit nişte notiţe pe care Asenath le aşternuse în grabă? Asenath… există oare cineva cu acest nume? Se zvoneşte că tatăl ei ar fi sfârşit otrăvit… Iar servitorii şoptesc despre felul cum ţipa, ca un copil înspăimântat, după ce a înnebunit şi Asenath l-a încuiat în odaia de la mansardă, acolo unde… Cine era închis de către cine? Înainte de a muri, bătrânul căutase luni întregi pe cineva cu un trup sănătos, o minte ascuţită, dar cu o voinţă slabă. Blestema mereu soarta care îi dăruise o fiică şi nu un fiu… Ce schimb diavolesc s-a săvârşit în Casa Groazei, unde acel monstru blasfemic o avea la bunul său plac pe copila lui încrezătoare, slabă de voinţă şi doar pe jumătate umană? Ephraïm a făcut apoi ca transferul să rămână permanent… aşa cum va face ea la sfârşit cu mine! Spune-mi, de ce făptura care-şi zice Asenath scrie câteodată astfel încât nu-i poţi deosebi scrisul de…

Şi atunci s-a întâmplat. La ultimele vorbe, glasul lui Derby se ridicase până la pragul isteriei, când brusc a amuţit. Mi-am adus aminte de celelalte momente în care mărturisirile lui încetaseră abrupt, făcându-mă să mă gândesc la un val telepatic pornit de la Asenath pentru a-l sili să tacă. Ceea ce se întâmpla în prezent era însă infinit mai teribil… Chipul lui Edward se contorsionase, devenind hidos, iar trupul i se cutremura, scuturat de convulsii, ca şi cum muşchii, oasele şi organele se reajustau la o persoană cu totul diferită.

Fără să ştiu de ce, am simţit o asemenea repulsie, o atât de intensă, de pietrificatoare senzaţie de anormalitate, încât strânsoarea mâinilor pe volan mi-a devenit nesigură. În cel de lângă mine nu îmi mai recunoşteam prietenul de-o viaţă; era un străin, un intrus monstruos, venit parcă din altă lume.

Şovăiala mea nu durase decât o clipă, însă înainte să îmi pot veni în fire Edward îmi luase volanul, silindu-mă să schimb locul cu el. Pe măsură ce luminile din Portland rămâneau în urmă, bezna devenea tot mai deasă şi nu puteam distinge trăsăturile celui de lângă mine. După strălucirea nefirească a ochilor lui, trebuia să se afle iarăşi în acea stare de bizară energie… Părea de necrezut ca timidul şi, până atunci, îngrozitul Edward, să îmi impună ce să fac în propria mea maşină – şi totuşi, exact asta se întâmplase.

În timp ce traversam orăşelul Biddeford m-am uitat la bărbatul de la volan: avea buzele strânse într-o linie fermă, profilul împietrit. Oamenii spuseseră adevărul – în asemenea momente semăna cu soţia lui şi cu bătrânul Ephraïm. Întreaga sa înfăţişare emana ceva respingător, sinistru, înfiorându-mă ca o suflare îngheţată.

Edward a păstrat tăcerea până ce am trecut de ultimele case. Când mi-a vorbit, nu i-am recunoscut vocea; devenise mai gravă, plină de o hotărâre pe care nu i-o ştiam. Accentul şi pronunţia erau şi ele schimbate – deşi vag, tulburător, îmi trezeau o amintire nedesluşită. Exista o undă de sarcasm în glasul acela, străin şi totuşi familiar. Nu umorul fără noimă al „sofisticaţilor“ pe care îi imita de obicei prietenul meu, ci o ironie ascuţită şi răuvoitoare.

– Sper că o să-mi ierţi criza dinainte, spunea. Nervii îmi sunt zdruncinaţi, ştii doar… Încearcă să treci cu vederea asemenea momente nefericite. Şi, fireşte, îţi sunt foarte recunoscător pentru tot ce ai făcut pentru mine… Am să te rog să uiţi lucrurile nebuneşti pe care le-am putut spune despre Asenath. Aşa se întâmplă când te extenuezi cu studiul într-un domeniu ca al meu. Mi-e capul plin de concepte bizare, iar o imaginaţie suprasaturată născoceşte destule inepţii… Va trebui să mă odihnesc câteva săptămâni – înseamnă că n-o să ne mai vedem o perioadă, însă nu-i cazul s-o învinovăţeşti pe soţia mea… Călătoria din care mă întorc, deşi pare cam ciudată, este totuşi simplu de explicat… În pădurile Nordului există anumite relicve indiene, stâlpi de piatră, morminte, pe care eu şi Asenath încercăm să le descoperim. Ultima căutare a fost extenuantă şi îmi este teamă că mi-am pierdut controlul… Când ajungem la Arkham o să trimit pe cineva după maşină… Da, o lună de repaus o să mă pună pe picioare.

Nu-mi amintesc contribuţia mea la conversaţie, fiindcă uluitoarea senzaţie de alienare pe care mi-o dădea bărbatul de pe scaunul de alături îmi stăpânea pe de-a-ntregul conştiinţa. Neliniştea îmi creştea cu fiecare clipă, transformându-se într-o spaimă fără noimă – încât nu-mi mai doream decât să ajungem la capătul călătoriei. Derby nu s-a oferit să mă lase la volan şi nici eu nu i-am cerut-o: iuţeala cu care trecusem prin Portsmouth şi Newburyport aproape că mă ameţise.

La răspântia de unde şoseaua principală o lua spre sud ca să ocolească Innsmouth-ul, m-am temut că Edward va alege drumul de coastă care trecea prin portul acela blestemat. Dar n-a făcut-o; lăsând în urmă Rowley şi Ipswich, automobilul a ajuns la Arkham cu puţin înainte de miezul nopţii.

Luminile de la Crowningshield erau încă aprinse când Derby a coborât din maşină, mi-a mulţumit din nou şi mi-a făcut un semn de rămas bun. Am pornit motorul, conducând până acasă cu o siguranţă pe care mi-o regăsisem odată cu un sentiment de nespusă uşurare.

Următoarele două luni au umblat o mulţime de zvonuri. Derby era văzut tot mai des în ipostaza plină de energie, iar Asenath stătea aproape tot timpul închisă în casă. În ce mă priveşte, am primit o singură vizită a lui Edward, venit în automobilul soţiei sale, să ia nişte cărţi pe care mi le împrumutase. S-a oprit doar cât să rostească nişte remarci evazive şi politicoase; era limpede că nu avea nimic de vorbit cu mine – nici măcar nu se ostenise să sune după vechiul semnal. Şi, la fel ca în seara aceea în maşină, am avut o senzaţie de vagă, dar infinită oroare, pe care nu mi-o puteam stăpâni ori explica.

Pe la jumătatea lui septembrie, Derby a lipsit o săptămână din Arkham – studenţii grupului „decadent“ spuneau că se dusese la întâlnirea cu Marele Preot al unui cult malefic care, expulzat din Anglia, se mutase la New York. Eu însumi nu îmi puteam scoate din cap călătoria aceea în Maine… Strania metamorfoză la care fusesem martor mă tulbura mai mult decât aş fi crezut cu putinţă; mă surprindeam, iarăşi şi iarăşi, încercând să găsesc o explicaţie pentru ea şi pentru groaza viscerală pe care mi-o inspirase.

Uneori auzeam pomenindu-se de suspinele ce răsunau în Crowningshield. Părea să plângă o femeie – unii pretindeau că ar fi fost Asenath. Vocea se auzea numai la anumite răstimpuri, apoi amuţea, parcă înăbuşită cu forţa… Zvonurile s-au stins însă în ziua în care Asenath şi-a făcut apariţia în stradă, stând de vorbă cu vioiciune cu mai mulţi cunoscuţi; şi-a cerut scuze pentru îndelungata absenţă, pomenind ca din întâmplare despre crizele de isterie ale unei mătuşi din Boston, pe care o găzduise. Dar nimeni nu o văzuse vreodată pe misterioasa mătuşă, iar cineva a complicat lucrurile afirmând că, de câteva ori, cel care suspinase în casă fusese un bărbat.

Într-o seară de octombrie am auzit pe neaşteptate familiarul semnal la sonerie. M-am dus să deschid şi l-am găsit pe Edward în prag: de la prima vedere am înţeles că avea vechea personalitate, pe care nu o mai observasem de la întoarcerea din Chesuncook. Chipul său exprima un amalgam de emoţii, dar teama şi triumful păreau să îşi dispute întâietatea; în timp ce închideam uşa după el, s-a uitat repede peste umăr.

M-a urmat până în birou unde mi-a cerut, cu voce tremurătoare, nişte whisky ca să îşi calmeze nervii. M-am abţinut să îl întreb ceva şi, după o vreme, a început singur să vorbească.

– Asenath a plecat, Dan. Noaptea trecută, când servitorii lipseau, am avut o discuţie lungă şi furtunoasă. Am făcut-o să îmi promită că mă va lăsa în pace. Fireşte, îmi luasem anumite… garanţii oculte, de care nu ţi-am vorbit până acum. A trebuit să cedeze, deşi asta a turbat-o. Pur şi simplu şi-a făcut bagajele, apoi s-a dus drept la gară ca să prindă trenul spre Boston… Nu trebuie să ştie nimeni că ne-am certat. O să spun că soţia mea se află într-o călătorie de studii… Sper că o să accepte divorţul. Oricum, a jurat să stea cât mai departe de mine. A fost cumplit… îmi fura trupul… devenisem un prizonier în casa aceea. M-am prefăcut docil, însă în taină, cu răbdare şi prudenţă, mi-am plănuit evadarea. Din fericire, nu îmi putea citi chiar fiecare gând. Tot ce desluşea era o pornire de rebeliune, dar mă credea neputincios. Nu s-a gândit vreodată că aş izbuti să o înving… însă cunoşteam nişte formule magice care au funcţionat.“

Aruncând din nou o privire peste umăr, şi-a mai turnat puţin whisky.

– Pe servitori i-am concediat chiar în dimineaţa asta. Nu le-a plăcut deloc şi mi-au pus o mulţime de întrebări, însă până la urmă au trebuit să plece. Erau din Innsmouth, credincioşi lui Asenath şi înţeleşi împotriva mea. Sper să nu îmi facă necazuri, deşi, în timp ce se îndepărtau au râs într-un fel ciudat, ameninţător… Îţi închipui poate, că sunt nebun? Istoria Arkham-ului este plină de lucruri care pot dovedi ce ţi-am spus… şi îţi voi mai spune. Ai văzut şi tu una dintre transformări: în ziua întoarcerii noastre din Maine, în maşină, după ce ţi-am povestit despre Asenath. Acela a fost momentul în care m-a alungat din trupul meu… chiar când încercam să te fac să înţelegi ce este acest demon îngrozitor. A pus stăpânire asupra mea şi m-am pomenit înapoi în casă, în biblioteca unde mă încuiaseră blestemaţii de servitori… în trupul femeii care îmi poartă numele. Cu ea ţi-ai terminat călătoria şi, pentru Dumnezeu, ai fi putut să îţi dai seama de diferenţă!

La ultimele vorbe m-am înfiorat fără voie. Sigur, simţisem diferenţa – dar cum să accept o explicaţie atât de nebunească? După ce şi-a adunat gândurile, Edward a continuat.

– Trebuia să mă smulg din puterea ei, Dan! Altfel punea definitiv stăpânire pe mine, de Ziua Tuturor Sfinţilor. Atunci se va ţine un sabat… acolo, în pădurile întunecate de lângă Chesuncook, iar un sacrificiu ar fi pecetluit schimbul. Ea ar fi devenit eu, iar eu aş fi devenit ea. Când trupul meu i-ar fi aparţinut pentru totdeauna, Asenath ar fi fost în sfârşit ceea ce îşi dorise: bărbat şi în întregime om. Nu mai trebuia apoi decât să scape de un martor nedorit, ucigându-şi vechiul trup cu mine înăuntru – fie blestemată! – aşa cum a mai făcut-o. Aşa cum ea, el, lucrul acela, a mai făcut-o o dată, înainte…

Chipul îi era răvăşit de groază şi oroare. S-a apropiat de mine, iar vocea i s-a preschimbat într-o şoaptă răguşită.

– Ţi-am dat de înţeles încă din maşină: cea care-şi spune Asenath este chiar bătrânul Ephraïm. Bănuiam asta de un an şi jumătate, iar acum ştiu. Când uită să fie atentă, scrisul o trădează. Găseam câte o notiţă cu aceleaşi caractere ca manuscrisele tatălui ei, literă cu literă. Alteori o auzeam spunând lucruri pe care numai un bătrân le-ar fi putut gândi. Ephraïm… Când a simţit că i se apropie moartea, a luat în stăpânire trupul fiicei lui, aşa cum a vrut să facă ea cu mine, apoi a otrăvit învelişul de carne în care o pusese… N-ai văzut spiritul batjocoritor al lui Ephraïm strălucind de-atâtea ori în ochii aceia de diavoliţă? Şi într-ai mei când îmi fura trupul?

Edward s-a oprit, încercând să îşi recapete suflarea. Eu tăceam; prietenul meu, mă gândeam cu amărăciune, era nebun de legat – dar n-o să fiu eu cel care să îl trimită la azil… Trecerea timpului şi eliberarea de influenţa nefastă a lui Asenath îl vor ajuta, poate, să scape de obsesiile morbide. Când a reînceput să vorbească, vocea îi părea aproape normală.

– Am să îţi spun mai multe… mai târziu, după ce mă odihnesc puţin. O să îţi povestesc despre ororile la care m-a dus, despre spectre ce hibernează de mii de ani în străfunduri uitate de lume, unde câţiva preoţi blasfemici le ţin în viaţă. Unii muritori cunosc lucruri pe care nimeni nu ar trebui să le ştie şi pot face lucruri pe care nimeni nu ar trebui să le facă. Am fost amestecat până peste cap în ocultism, dar mi-a ajuns. Dacă aş fi bibliotecar la Universitatea Miskatonică, aş arde chiar astăzi „Necronomicon“-ul şi toate celelalte tomuri de magie neagră… Din fericire, Asenath nu mai poate face nimic împotriva mea. O să plec din casa aceea blestemată, da, cât mai curând, o să mă mut înapoi în conacul tatei. Tu, prietene, mă vei ajuta, ştiu… Spune-mi, ce să fac când oamenii vor deveni curioşi, când or să mă întrebe despre soţia mea?… Mai există şi nişte culte care ar putea înţelege greşit ruptura noastră… iar unele au idei şi metode damnabile. Sunt sigur că nu o să mă părăseşti la nevoie, chiar dacă o să-ţi dezvălui fapte care o să te şocheze!

Edward a dormit într-una dintre camerele de oaspeţi. În zori, când a plecat, arăta calm şi stăpân pe sine. Nu m-a căutat a doua zi, însă în următoarele săptămâni l-am văzut destul de des. Ne-am ferit amândoi să mai pomenim de lucruri stranii şi neplăcute, discutând în schimb despre renovarea casei Derby şi călătoria în Europa, pe care Edward promisese să o facă împreună cu mine şi cu fiul meu.

Despre Asenath n-am rostit vreo vorbă, fiindcă subiectul îl tulbura peste măsură pe Edward. În oraş oamenii bârfeau, dar nu era prima dată când ciudatul menaj din Crowningshield trezea interesul vecinilor. Într-o seară, după ce băuse mai mult decât de obicei la Clubul Miskatonic, bancherul lui Derby a lăsat să îi scape o remarcă despre cecurile pe care le trimitea cu regularitate unor anume Moses şi Abigail Sargent şi unei Eunice Babson, toţi trei din Innsmouth. Se părea că servitorii aceia dubioşi extorcau un soi de tribut – totuşi, Edward nu îmi pomenise nimic despre asta.

Starea lui nu se ameliora aşa de repede cum sperasem. Ocazionalele accese de bună dispoziţie aveau o notă falsă, în timp ce crizele depresive se îndeseau. Reşedinţa Derby era pregătită de câteva săptămâni să îl primească, însă Edward amâna mereu momentul mutării. Detesta Crowningshield-ul şi totuşi… părea înrobit de casa unde fusese atâta vreme prizonier. Departe de a se hotărî să înceapă să împacheteze, găsea pretext după pretext pentru a mai rămâne acolo. Când l-am întrebat de ce o face, mi-a răspuns printr-o tăcere sumbră. Bătrânul majordom al tatălui său – aflat acum la Crowningshield împreună cu alţi vechi servitori reangajaţi – mi-a povestit că stăpânul lui rătăcea adesea fără rost prin încăperile casei şi cobora mereu în pivniţă. Mă întrebam dacă nu cumva Asenath îi trimitea scrisori care să îl tulbure sau să-l înspăimânte, însă majordomul nu găsise niciodată în corespondenţă vreun plic venind de la doamna Derby.

În Ajunul Crăciunului, Edward a avut prima criză de nebunie. Se înserase, iar afară ningea; aşezaţi înaintea căminului, plănuiam călătoriile verii când, pe neaşteptate, prietenul meu a scos un strigăt şi a sărit în picioare. Privirile rătăcite, tremurul buzelor trădau o panică incontrolabilă – cum numai căderea într-o prăpastie de coşmar ar fi putut aduce.

– Mintea mea! Mintea mea! Ajută-mă, Dan! Mă trage… mă agaţă cu ghearele… diavoliţa… da, chiar şi acum… Ephraïm! Kamog! Kamog!! Groapa Shaggoth-ilor… Iä! Shub-Niggurath! Ţapul-cu-O-Mie-de-Iezi!… Flacăra… flacăra… dincolo de trup, dincolo de viaţă… în pământ… Dumnezeule!…

L-am aşezat la loc în fotoliu, silindu-l să bea puţin coniac. Nu s-a împotrivit; agitaţia îl vlăguise, iar curând a căzut într-o totală apatie. Însă continua să îşi mişte buzele şi m-am aplecat pentru a-i prinde şoaptele slabe:

– Încearcă din nou… ar fi trebuit să-mi dau seama… nimic nu o poate opri: nici depărtarea, nici magia, nici moartea… ea vine tot timpul la mine, mai ales noaptea… nu izbutesc să plec din casa aceea… este oribil… Doamne, dacă ai şti cât de oribil…

Când, în sfârşit, a alunecat într-un soi de torpoare, i-am pus nişte perne sub cap şi l-am lăsat să doarmă. Nu am chemat nici un doctor, căci ştiam dinainte ce va spune. Edward s-a trezit pe la miezul nopţii şi l-am ajutat să se culce în camera de la etaj. Dimineaţa, când m-am sculat, plecase. Am telefonat imediat la Crowningshield şi majordomul mi-a spus că stăpânul său se întorsese şi se plimba neliniştit prin încăperi.

Declinul lui Edward a fost rapid. Nu mai ieşea din casă, iar de câte ori mă duceam să-l văd îl găseam în bibliotecă, uitându-se în gol şi părând să asculte ceva cu mare atenţie. Câteodată vorbea raţional, dar numai despre subiecte banale. Orice aluzie la boala lui, la planuri de viitor sau la Asenath îi declanşau o stare de febrilitate vecină cu nebunia. Uneori avea crize înfricoşătoare noaptea, în timpul cărora şi-ar fi putut face rău singur.

Am discutat îndelung cu doctorul, bancherul şi cu avocatul lui, hotărând în cele din urmă să chemăm doi psihiatri care să îl examineze. De la primele întrebări, Edward a început să tremure; trupul îi era scuturat de spasme, iar mintea pradă unui delir vrednic de milă. În aceeaşi seară, o maşină închisă l-a dus pe nefericitul meu prieten la azilul din Arkham.

Îl vizitam de două ori pe săptămână şi mă întorceam cu sufletul greu, după ce îi auzeam strigătele sălbatice, şoaptele înspăimântate sau frazele pe care le rostea obsedant:

– Trebuia s-o fac… trebuia… Până la urmă tot o să mă aibă… Acolo, jos, în întuneric… Mamă! Dan! Salvaţi-mă… Salvaţi-mă…

Nimeni nu putea spune care îi erau şansele de vindecare, dar încercam din răsputeri să fiu optimist. I-am mutat pe majordom şi pe ceilalţi servitori în reşedinţa Derby, căci Edward avea nevoie de o casă care să îl aştepte. Nu mă puteam însă hotărî ce era de făcut cu Crowningshield-ul, cu vasta-i bibliotecă şi colecţia de obiecte stranii; le-am lăsat pe toate aşa cum erau, cerându-i menajerei să se ducă acolo o dată pe săptămână şi să şteargă praful.

Coşmarul final a venit cu puţin înainte de ziua Întâmpinării Domnului – anunţat, printr-o crudă ironie, de o falsă licărire de speranţă. Într-o dimineaţă am primit un telefon: Edward îşi recăpătase judecata. Memoria lui, spuneau doctorii, avea anumite lacune, dar mintea îi era vindecată. Desigur, trebuia să mai rămână o vreme sub observaţie, însă dacă totul mergea bine, într-o săptămână se putea întoarce acasă.

Însufleţit de vestea cea bună, m-am grăbit spre azil. Am urcat scările, am străbătut coridorul în fugă şi, când o soră mi-a deschis uşa rezervei lui, am rămas încremenit… Bolnavul s-a apropiat de mine şi mi-a întins mâna cu un zâmbet politicos şi îngheţat. Chipul lui avea din nou expresia hotărâtă, atât de străină firii prietenului meu. Mă găseam în faţa personalităţii pline de energie şi competenţă despre care Edward jurase că era sufletul invadator al soţiei lui. Am recunoscut privirea pătrunzătoare, linia fermă a gurii, asprimea nefirească a trăsăturilor; iar când mi-a vorbit, am desluşit în glasul lui ironia unui spirit străvechi şi diavolesc. Era acelaşi care, cu cinci luni în urmă, îmi condusese maşina prin noapte, cel care uita întotdeauna familiarul semnal de sonerie şi care acum îmi trezea iarăşi panica şi oroarea.

Am discutat despre formalităţile de ieşire din spital – şi nu puteam decât să încuviinţez. Deşi, aşa cum mă preveniseră doctorii, nu îşi amintea ultimele evenimente, pacientul se comporta conştient şi stăpân pe sine. Cu toate astea, ceva părea anormal la el… Bărbatul care vorbea atât de lucid era într-adevăr Edward Derby? Iar dacă nu, cine sau ce era el – şi unde se afla prietenul meu? Omul dinaintea mea trebuia oare lăsat liber? Sau, poate, trebuia să dispară de pe faţa pământului?… Există o frântură de abis în toate, spunea privirea lui sardonică, făcând să mă treacă fiorii. Nu mă simţeam deloc în apele mele şi am răsuflat uşurat când am putut în sfârşit să plec.

Tot restul zilei m-am frământat zadarnic. Ce se întâmplase? Cine se ascundea în trupul lui Edward? Dimineaţa următoare am telefonat la azil: pacientul se afla în aceeaşi stare bună, a fost răspunsul de care mă temusem. Spre seară ajunsesem aproape de un colaps nervos; frământările, nesiguranţa, mă aduseseră la exasperare. Voiam să îl ajut pe Edward, să fac ceva – dar ce?!

Era noapte, a doua după „însănătoşirea“ lui Edward, când m-am pomenit cu un telefon. Cum nu mă culcasem încă, am ridicat receptorul aparatului din bibliotecă. N-am auzit însă pe nimeni la celălalt capăt al firului. Eram gata să închid, când mi s-a părut că disting un sunet slab, de parcă cineva încerca să vorbească şi nu putea.

– Cine este? am întrebat.

Singurul răspuns a fost un soi de bolboroseală:

– Glub…glub…glub…

Gândindu-mă că aparatul celuilalt era defect, am spus cât mai răspicat:

– Nu vă aud! Sunaţi la Centrala Oraşului.

Interlocutorul meu necunoscut a închis.

Toate astea s-au petrecut către miezul nopţii. Mai târziu, la anchetă, s-a stabilit că apelul venise din Crowningshield – unde nu ar fi trebuit să se afle nimeni… Nu pot decât să îmi închipui ce au descoperit oamenii legii în casa aceea: groapa dintr-unul din cotloanele pivniţei, şifonierul răscolit în grabă, amprentele ciudate de pe telefon, izul de putreziciune care stăruia pretutindeni. Poliţiştii, bieţi imbecili, încă mai cred că a fost vorba de o răzbunare a servitorilor concediaţi, şi încă îi mai caută, deşi cei trei s-au făcut nevăzuţi după ultimele evenimente.

Idioţii! Îşi închipuie că neciopliţii din Innsmouth ar fi putut să imite scrisul prietenului meu? Că ar fi putut aduce oroarea de pe trepte?! Eu cred tot ce mi-a povestit Edward Derby!!

La fruntariile vieţii există monştri mai cumpliţi decât orice coşmar, pe care, câteodată, ambiţia funestă a unor slujitori ai Răului îi slobozeşte printre noi. În Ephraïm este una din creaturile de dincolo de lume, pe care o chemare necugetată a făcut-o să se întrupeze. A înghiţit-o pe Asenath, apoi pe Edward, iar acum mă ameninţă pe mine.

Pot eu să mă simt în siguranţă? Anumite puteri supravieţuiesc morţii trupului… În ziua ce a urmat celei mai oribile nopţi din viaţa mea, când am putut să mă smulg din starea de prostaţie, să merg şi să vorbesc coerent, m-am dus la azilul de nebuni şi l-am împuşcat pe bărbatul care îşi spunea Edward. Am făcut-o pentru a salva lumea de blestem; dar nu pot fi sigur de nimic atâta vreme cât cadavrul nu este ars… Doctorii îl păstrează pentru o prostească şi inutilă autopsie – degeaba le spun să-l ducă la crematoriu! Trebuie incinerat… cel care nu era Edward Derby atunci când l-am ucis. Trebuie, altfel înnebunesc, căci voi fi, poate, următoarea victimă. Dar voinţa mea este puternică şi nu o să mă las copleşit de teroare… Ephraïm, Asenath, Edward – şi acum, cine? Nu vreau să fiu alungat din trupul meu. Nu vreau să mă trezesc în cadavrul găurit de gloanţe care zace la morga azilului!

Dar să încerc să fiu coerent… N-am pomenit încă nimic despre oroarea de pe trepte. N-am să vorbesc despre ceea ce poliţia ignoră cu persistenţă – mărturia unor măturători care, la ora două dimineaţa, s-au întâlnit pe High Street cu un pitic grotesc şi urât mirositor. Voi spune numai că, puţin mai târziu, m-a trezit soneria apăsată parcă de o mână nesigură sau fără vlagă, ce se chinuia să termine familiarul semnal al lui Edward.

Derby la uşă… amintindu-şi codul nostru! Devenise iarăşi el, cel adevărat… Dar ce căuta aici în toiul nopţii? I se dăduse drumul din azil sau evadase? Orice-ar fi fost – m-am gândit în timp ce îmi îmbrăcam în grabă halatul şi coboram scările câte două odată – cel care sunase era vechiul Edward, iar eu o să îi dau tot ajutorul de care avea nevoie.

Când am deschis uşa spre întunericul străjuit de ulmi, m-a izbit un iz fetid, ce mi-a tăiat răsuflarea. Am tuşit, gata să vomit şi, la început, aproape că nu am desluşit piticul ghebos de pe trepte. Unde dispăruse Edward? Doar îl auzisem sunând cu o secundă înainte…

Şi cine era acea oribilă parodie de om?

Vizitatorul purta unul dintre pardesiele prietenului meu, însă poalele atingeau pământul şi mânecile, deşi suflecate, îi acopereau cu totul mâinile. Avea pe cap o pălărie de fetru cu borurile lăsate, iar un fular negru îi ascundea faţa.

În vreme ce păşeam nesigur spre ea, creatura a scos un sunet semilichid, la fel cu cele pe care le auzisem la telefon, întinzându-mi o foaie înfiptă în vârful unui creion.

– Glub… glub… glub…

 Încă gata să vărs din pricina mirosului de putreziciune, am apucat hârtia acoperită cu un scris mărunt şi am încercat s-o citesc.

Era, fără îndoială, scrisul lui Edward.

Dar de ce să îmi trimită un mesaj când putea să telefoneze? Şi de ce erau literele trasate atât de stângaci, de tremurat? Neputând să descifrez nimic în semiobscuritatea de afară, m-am întors în vestibul, urmat de piticul care s-a oprit în prag. Straniul mesager răspândea o duhoare într-adevăr insuportabilă…

Apoi, în timp ce parcurgeam rândurile scrisorii, genunchii mi s-au muiat deodată şi mi s-a făcut negru în faţa ochilor. Când mi-am revenit în simţiri, eram întins pe jos, strângând încă foaia de hârtie cu degete crispate. Iată ce scria acolo:

 

„Dan, du-te la azil şi ucide-l pe cel care se află în camera mea. Ucide-l, căci nu mai este Edward Derby… Asenath a pus stăpânire pe mine. Asenath, care e moartă de trei luni şi jumătate!

Am minţit spunându-ţi că a plecat. Am ucis-o. Nu puteam să n-o fac… Când s-a întâmplat eram singuri în casă şi eu mă aflam în propriul meu trup. Am pus mâna pe un sfeşnic şi i-am zdrobit capul. Altfel m-ar fi avut pentru totdeauna de Ziua Tuturor Sfinţilor.

Am îngropat-o în cel mai ascuns ungher al pivniţei, punând deasupra nişte lăzi vechi şi am şters toate urmele. A doua zi, servitorii au bănuit ceva, dar au asemenea fărădelegi de ascuns, încât nu au cutezat să se ducă la poliţie. I-am concediat, deşi Dumnezeu ştie ce vor face ei sau ceilalţi membri ai cultului lor blasfemic…

Un timp am crezut că scăpasem, apoi am simţit o atingere în minte. Am ştiut ce era – ar fi trebuit să mă gândesc: un suflet ca al lui Ephraïm continua să trăiască chiar şi după moarte… iar acum, Asenath punea stăpânire pe mine, luându-mi trupul şi închizându-mă în cadavrul ei, îngropat în pivniţă.

Bănuiam ce va urma – de aceea mi-am pierdut controlul şi am fost dus la spital. Apoi s-a întâmplat… m-am pomenit sufocându-mă în beznă… în leşul putrezit al lui Asenath… în pivniţă, sub lăzile grele. Şi am înţeles că ea se afla în trupul meu, la azil… pentru totdeauna, căci era după Ziua Tuturor Sfinţilor, iar sacrificiul pecetluia schimbul, chiar dacă Asenath nu fusese de faţă la ceremonie. Eram disperat şi, în ciuda a tot şi toate, mi-am croit drum afară din mormânt.

Sunt mort de prea mult timp ca să mai pot vorbi – nu am izbutit să o fac la telefon – dar încă mai pot scrie. O să ajung cumva la tine ca să îţi aduc un ultim mesaj şi să te previn. Ucide acel demon, dacă ţii la lumea pe care o cunoşti. Ai grijă să fie incinerat. Dacă nu, va trăi veşnic, trecând dintr-un trup într-altul – iar răul pe care îl poate face este dincolo de orice închipuire. Fereşte-te de magia neagră, Dan, este instrumentul diavolului. Şi acum, adio, ai fost un prieten adevărat. Spune poliţiei orice crezi de cuviinţă – îmi pare rău că te-am băgat în asta… Curând îmi voi găsi pacea, căci leşul în care sunt închis nu mai rezistă mult. Sper că o să poţi citi scrisoarea… Omoară-l pe cel din azil. Omoară-l!

                                                                    Al tău, Edward“

Când am ajuns la sfârşitul celui de-al treilea paragraf, mi-am coborât o clipă privirea spre piticul care adusese scrisoarea. Zăcea întins lângă prag, de unde nu avea să se mai ridice vreodată. Vederea şi mai ales mirosul oribilei creaturi informe m-au făcut să-mi pierd din nou cunoştinţa.

Mi s-a povestit a doua zi că valetul meu, un bărbat cu nervi de oţel, nu a leşinat când a dat peste oroarea din vestibul. Păstrându-şi cumpătul, s-a dus să telefoneze la poliţie. Când au sosit cei doi detectivi, valetul mă trezise, ducându-mă în camera de primire. Mesagerul nocturn continua să zacă unde se prăbuşise.

Veşmintele lui Edward ascundeau o masă gelatinoasă, în curs de descompunere. În trupul acela neomenesc s-au găsit câteva oase, nişte vertebre şi un craniu zdrobit, care a putut fi identificat pe baza protezei dentare: îi aparţinuse, fără putinţă de tăgadă, lui Asenath.

 

 

                                                                       Traducere din limba engleză de Rodica Bretin