Obicei și reformă în spațiul românesc

Cosmin-Ionuț Lazăr (născut în 2000) este un tânăr pasionat de lectură, de limbi străine și de istorie. În prezent, studiază la Facultatea de Istorie din București și învață ceea ce și-a dorit dintotdeauna: să scrie despre ceea ce îi place. 

Servitutea personală a țăranilor în spațiul românesc: obicei și reformă în secolul al XVIII-lea

Introducere

Această lucrare investighează parcursul servituții personale a țăranilor în secolul al XVIII-lea. Argumentez că servitutea a evoluat de la un obicei împământenit în practica legislativo-juridică la desființarea sau redefinirea acesteia, în funcție de țară. Schimbarea a fost posibilă ca urmare a intervenției centralizatoare a statului ce avea ca scop ameliorarea statutului țăranilor dependenți.  

Mărturia lui Johann Peter von Preiss[1]

Conform analizei lui Johann Peter von Preiss, publicată în Descrierea Transilvaniei, situația iobagilor (țăranii aserviți) din Transilvania era îngrijorătoare. Relevant pentru modul în care servitutea personală a țăranilor era percepută de contemporani, textul elaborat de generalul-comandant al trupelor imperiale din Transilvania, la cererea Consiliului Aulic de Război, are în vedere conturarea unei imagini despre societatea transilvăneană din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea[2]. Potrivit generalului, situația iobagilor români din Transilvania era dramatică, deoarece aceștia nu aveau aparent niciun drept, erau exploatați de proprietarii de pământ, pe scurt, nu se diferențiau cu nimic de niște sclavi. Deși capabili, iobăgia ereditară le împiedica progresul ca popor, ba chiar îi determina să ia calea pribegiei în Țara Românească sau Moldova. Opțiunea unor țărani transilvăneni de a traversa Carpații se explica prin faptul că în principatele vecine șerbia fusese abolită, obligațiile țăranilor erau moderate, iar autoritățile cumpătate, ceea ce le asigura oamenilor de rând un trai prosper și lipsit de griji, implicit aceștia nu aveau niciun motiv să emigreze.

Desigur, perspectiva lui von Preiss trebuie privită cu scepticism, deoarece, prin natura funcției sale, autorul era un reprezentant al Curții imperiale, deci, împărtășea o poziție critică la adresa nobilimii maghiare, nu neapărat în favoarea iobagilor români. În epoca despotismului luminat, statul a întreprins demersuri pentru a-și întări autoritatea și pentru a beneficia la maximum de resursele și potențialul pe care i-l ofereau diversele provincii componente. Vechea orânduire feudală devenise în ochii săi caducă și, totodată, un impediment, întrucât rezultatele muncii țăranilor erau valorificate cu precădere de nobilii proprietari, și așa înzestrați cu privilegii, în defavoarea statului. Exacerbarea situației țăranilor avea scopul de a releva critica ,,iobăgiei ereditare” și de a disimula interesele reale ale Casei de Habsburg în spatele unei preocupări ce se voia sinceră pentru soarta iobagilor.

Instabilitatea masei contribuabililor, determinată de obiceiul iobagilor de a emigra în principatele române extracarpatice, oferea prilejul pentru a menționa condiția țăranilor din Țara Românească și Moldova. Desființarea șerbiei de către Constantin Mavrocordat în 1746, respectiv 1749, a fost privită drept soluția pentru ameliorarea situației țăranilor, pentru încetarea abuzurilor din partea proprietarilor și pentru o bunăstare generală, motiv pentru care se deducea că reprezenta un model de urmat. Acestor motive li se adauga, fără a fi exprimată fățiș, asigurarea controlului mai mare al statului asupra muncii țăranilor. Bineînțeles că descrierea țărănimii eliberate din șerbie a fost idealizată, tot pentru a sublinia necesitatea unor reforme similare în Transilvania. În realitate, după cum sublinia Bogdan Murgescu, ,,eliberarea formal juridică din dependența personală și măsurile luate uneori de domnie în vederea limitării obligațiilor feudale nu au îmbunătățit semnificativ și durabil situația țăranilor și nici nu i-a eliberat pe aceștia din dependența economică”[3].

Rumânie, vecinie, iobăgie

În spațiul extracarpatic, numărul țăranilor dependenți (șerbi), numiți ,,rumâni” în Țara Românească și ,,vecini” în Moldova, a crescut semnificativ până la jumătatea secolului al XVIII-lea. Instaurarea regimului dominației otomane în secolul al XVI-lea a determinat o sporire semnificativă a obligațiilor materiale ale Țărilor Române față de Poartă, iar fiscalitatea accentuată a condus la sărăcirea țărănimii, astfel încât mulți țărani liberi și proprietari de pământ s-au văzut nevoiți să-și vândă tot ce aveau (inclusiv libertatea) din pricina incapacității lor de plată a contribuțiilor față de stat. Situația s-a perpetuat într-o oarecare măsură până în secolul al XVIII-lea, veac în care se constata ,,asimilarea țăranilor români [șerbi, n.n.] cu robii”[4], șerbilor adăugându-li-se așa-zișii țărani ,,cu învoială”, arendași pe proprietatea nobiliară, obligați la dijmă. Împreună alcătuiau ,,o singură categorie, aceea a birnicilor”[5].

Țăranii șerbi locuiau pe proprietățile boierilor sau ale mănăstirilor, nu aveau drept de strămutare sau de posesiune asupra niciunui lucru. Erau obligați să dea ascultare boierilor sau egumenilor cărora, în schimbul pământului dat spre cultivare, trebuiau să le plătească dijma și să le presteze robota sau claca. Dincolo de Carpați, situația se prezenta oarecum similar. Țărănimea dependentă era alcătuită, în primul rând, dintr-un număr mare de iobagi, lipsiți de proprietate și de libertate personală, respectiv din jeleri care dispuneau doar de libertate, dar fiind tot dependenți economic și social de stăpânii de domenii. Mai mult decât atât, stăpânii aveau drept de judecată asupra lor și, practic, puteau să le exploateze munca și să-i trateze așa cum își doreau. Totuși, fără a reitera interpretarea marxistă ce accentuează lupta de clasă și raporturile dintre exploatatori și exploatați, se poate ca mulți seniori să fi profitat de poziția inferioară a șerbilor, dar cei care îi tratau rău o făceau cu riscul de a-și pierde forța de muncă. În ultimă instanță, fuga țăranilor de pe domeniu constituia teama cea mai mare a proprietarilor, mai ales în contextul agro-demografic al epocii ce făcea ca forța de muncă să valoreze mai mult decât pământul. 

Un aspect important referitor la statutul țăranilor în general, al șerbilor în particular, îl reprezentau măsurilor fiscale excesive la care erau supuși. În condițiile în care marii boieri și clericii, înzestrați cu proprietăți, aveau privilegii și scutiri de taxe și impozite, greul revenea tot țărănimii. Plățile tot mai numeroase către Poartă, laolaltă cu nevoile financiare ale aparatului de stat și cu abuzurile unor reprezentanți ai autorităților nu făceau decât să pună presiune asupra contribualilor, de unde și tendința unora de a recurge la măsuri extreme (fuga de pe domeniu, din satul de reședință). Nu trebuie uitat obiceiul responsabilității colective a comunităților sătești care agrava situația unei părți a țărănimii, dar și lipsa unei evidențe clare a acestora de către stat, obiceiul unor boieri de a-i ascunde pe țărani pentru a-i scăpa de plata taxelor față de stat, nu și față de ei. Dumitrașcu Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu și Antioh Cantemir, mai apoi Nicolae Mavrocordat au întreprins măsuri de natură fiscală pentru a ușura și uniformiza sarcina contribuabililor (încercări de recensăminte, de impunere a unor ,,hârtii” și ,,pecetluitori domnești”, de generalizare a ruptorii – ,,nou sistem fiscal, bazat pe o singură dare, ce urma să fie achitată în patru termene”[6]), însă adesea se dovedeau incapabili ei înșiși să le respecte, în principal din cauza cheltuielilor neprevăzute și a plăților către Poartă. Către mijlocul veacului al XVIII-lea, tendințele reformiste s-au înmulțit, cele fiscale mergând mână în mână cu cele sociale și juridic-administrative.

Spre obliterarea instituției șerbiei în spațiul extracarpatic

În Oltenia, situația s-a îmbunătățit odată cu administrația habsburgică din perioada 1718-1739. Războiul austro-turc din 1716-1718 avusese drept consecință ocuparea Olteniei de către Imperiul Habsburgic, pierderea teritoriului de la vest de Olt fiind consfințită prin Pacea de la Passarowitz (1718). În cele două decenii de ocupație habsburgică, administrația imperială a constatat ineficiența și rentabilitatea redusă a obiceiului aservirii țăranilor – mulți dintre ei prin ,,acte de silnicie”[7] -, necesitatea de a-i înregistra pe țărani și reglementarea raporturilor țărani-proprietari prin intervenția statului. Cum abolirea oficială a șerbiei nu ar fi fost niciodată acceptată de boierime, autoritățile austriece au apelat la un tertip pentru a contesta legalitatea ,,rumâniei”, cerându-le boierilor în 1721 și în 1729 să prezinte acte care să dovedească stăpânirea lor asupra țăranilor, nu fără a acuza practica aservirii ca fiind necreștinească. În plus, statul s-a interpus între boieri și ,,rumâni” prin anularea dreptului boierilor de a-și judeca țăranii (1719) pentru ca, în cele din urmă, rumânii să fie asimilați categoriei țăranilor cu ,,învoiala” și să treacă ,,din categoria obiectelor de proprietate în aceea a oamenilor juridic liberi”[8], puși să efectueze o zi de clacă pe săptămână și să renunțe la dijmă. Reformele din Oltenia au reprezentat o sursă de inspirație pentru reformele ulterioare din Țara Românească și Moldova.

Inspirat de aceste reforme, Constantin Mavrocordat, domnitorul Țării Românești începând cu 1739, a decis să acționeze în favoarea ,,rumânilor” și, mai ales, în interesul statului prin o mai bună reglementare fiscală. În urma războiului ruso-austro-turc (1735-1739) și a Păcii de la Belgrad, Țara Românească s-a reîntregit prin alipirea Olteniei, prilej cu care, inspirat de modelul implementat aici de habsburgi și în contextul problemelor agro-demografice și economice cu care se confrunta țara, a fost adoptată reforma din 1740. Aceasta a fost consacrată prin marele hrisov din 1741 ce a generalizat sistemul impunerii pe cap de familie, a comprimat toate cotizațiile într-o singură dare, a eliminat răspunderea colectivă a comunității sătești și a încercat să extindă baza fiscală prin reducerea numărului celor scutiți de la plata taxelor, dar și prin ținerea unei evidențe sistematice a contribualilor. Pe plan juridic, s-au introdus ispravnicii de județ sau ținut ca reprezentanți ai statului la nivel local, iar, în privința ,,rumânilor”, obligațiile acestora au fost uniformizate și limitate, fapt în care s-au întrevăzut ,,germenii a ceea ce avea să devină de-a lungul anilor următori marea politică agrară a domnului”[9].

De-a lungul mai multor domnii în Țara Românească și Moldova, Constantin Mavrocordat a întreprins acțiuni în vederea desființării șerbiei, însă dacă în Țara Românească a avut succes, în Moldova nu a reușit întru totul din pricina rezistenței boierilor. Mutat la sfârșitul anului 1741 în Moldova, Constantin Mavrocordat a impus măsuri asemănătoare celor din Țara Românească. Ulterior, a reglementat claca țăranilor cu învoială la douăsprezece zile pe an, însă obligațiile ,,vecinilor” au rămas ,,după obicei”. Așezământul moldovean s-a aplicat în 1744 și în Țara Românească, tot sub Constantin Mavrocordat. Ulterior, s-a adaugat posibilitatea convertirii clăcii în bani (cu acordul stăpânului) și a fost încurajată ,,răscumpărarea și eliberarea rumânilor din starea de șerbie”[10]. Treptat, nu doar domnia, ci și elemente ale boierimii au conștientizat faptul că șerbia ca instituție nu își mai îndeplinea rolul inițial și că abolirea sa se dovedea a fi cea mai bună soluție. În 1745, țăranii pribegi au fost invitați să revină în Țara Românească, să se așeze pe ce moșie voiau, fie ei ,,rumâni” sau clăcași, astfel încât șerbii erau eliberați și asimilați celor ,,cu învoială”. În anul următor, șerbia a fost obliterată oficial, iar foștilor ,,rumâni” li se impuneau aceleași obligații ca cele ale țăranilor ,,cu învoială”, și anume 12 zile de clacă pe an, dijmă ș.a.m.d. Aceste acțiuni erau justificate de nevoia de a aduce înapoi țăranii fugiți, căreia i se adaugau bineînțeles interesele fiscale ale statului, nu fără a se invoca și morala creștinească potrivit căreia niște creștini nu puteau fi tratați ca niște robi de către alți creștini. În schimb, în  Moldova, unde Constantin Mavrocordat a revenit la conducere în 1748, rezistența boierimii a determinat nu abolirea, ci redefinirea șerbiei: ,,vecinii robi nu sunt”[11] și nu aveau dreptul de a se strămută pe altă moșie. Totuși, au fost condamnate abuzurile din partea stăpânilor și s-au stabilit 24 de zile de clacă pe an pentru vecini, dublu față de oamenii ,,cu învoială”.

Printre urmările reformelor lui Constantin Mavrocordat s-au numărat reglementarea raporturilor dintre țăranii dependenți și boierii proprietari de domenii, intervenția statului în defavoarea deciziei unilaterale a boierilor, implicit, reconfigurarea unor structuri socio-economice feudale care nu mai țineau pasul cu noile vremuri și cerințe. De asemenea, s-a extins masa contribualilor, s-a intensificat procesul de centralizare a Țărilor Române, erau evitate, cel puțin teoretic, eventualele abuzuri din partea stăpânilor de moșii, se reduceau tendințele țăranilor dependenți de a lua calea pribegiei, se extindea practica plății contravalorii în bani a zilelor de clacă. Pentru a rezuma, măsurile luate pe plan social, laolaltă cu cele administrativ-juridice și fiscale, au creat un nou cadru care s-a păstrat, cu mici modificări, până în momentul adoptării Regulamentelor Organice.

Iozefinismul și iobăgia

În Transilvania, aservirea țăranilor s-a practicat până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, orice tentativă de reformă fiind întâmpinată de nobilimea transilvăneană cu dezaprobare și scepticism. Această atitudine cuprindea pe lângă justificări de ordin socio-economic și o componentă xenofobă, șovină. Chiar și așa, situația se prezenta ca fiind tot mai delicată, deoarece iobagii, care alcătuiau cea mai mare parte a țărănimii și deci cel mai mare procent din masa contribuabililor, aveau obligații deopotrivă față de seniorul feudal și stat, obligații care nu încetau să crească. Autoritățile austriece au conștientizat că era nevoie de o mai bună reglementare a relațiilor dintre proprietari și țăranii dependenți, pentru ca munca acestora din urmă să fie fructificată la maximum și, desigur, pentru a limita pe cât posibil abuzurile, ce aveau drept consecință emigrarea iobagilor români în Moldova sau Țara Românească, unde situația se îmbunătățise.

Procesul de reformare a cunoscut mai multe etape, culminând cu desființarea iobagiei de către împăratul Iosif al II-lea în 1785. Negocierile Vienei cu Stările din Transilvania s-au sfârșit în 1769 cu decretul ,,Certa puncta” ce reitera doar niște vechi reglementări privind claca țăranilor dependenți, dovadă a intransigenței de care dădeau dovadă clasele privilegiate. Prevederile legale nu îi împiedicau pe stăpânii de moșii să-i exploateze pe iobagii lor, ceea ce făcea ca un sentiment de nemulțumire generală să ia naștere în rândul țăranilor. În 1783, Iosif al II-lea a decis abolirea iobăgiei, însă din nou s-a confruntat cu opoziția Stărilor. Hotărârea s-a pus în practică abia în 1785, după răscoala lui Horea, când iobagii români și maghiari s-au revoltat împotriva proprietarilor de moșii și aparatului funcționăresc, bizuindu-se pe sprijinul pe care ,,bunul împărat” li-l acordă. Așadar, iobagii au dobândit o serie de drepturi (de a se căsători, de a învăța o meserie și de a o practica, de a dispune liber de averea sa, de a nu fi obligat la robotă). Totuși, după cum susținea și Angelika Schaser, ,,neatingerea pretențiilor proprietarilor de pământ și desființarea clăcii presupunea transformarea robotei în plată cu bani peșin, lucru imposibil de realizat în condițiile unei circulații reduse a banilor și din cauza situației economice a supușilor, încât s-a păstrat mai departe prestarea muncii individuale”[12]. Reforma iozefină nu oferea pentru moment decât o schimbare de statut, ba chiar genera o serie de tensiuni sociale, atât în rândul țăranilor care nu doreau să mai muncească pentru stăpânii feudali, cât și între autoritățile imperiale și clasele privilegiate (maghiari, sași, secui).

Concluzie

Pentru a conchide, în secolul al XVIII-lea, în Țările Române și în Transilvania sub dominație habsburgică, servitutea personală a țăranilor a evoluat de la o asimilare cu robii la o relație reglementată juridic. În cele din urmă, șerbia a fost desființată (în Țara Românească, în Transilvania) sau redefinită (Moldova), această schimbare marcând o intervenție crescândă a statului în raporturile dintre clasele privilegiate și țărani.

Bibliografie

Bernath, Mathias, Habsburgii și începuturile formării națiunii romane, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994.

Constantiniu, Florin, Constantin Mavrocordat: Reformatorul, ed. a II-a, București, Editura Enciclopedică, 2015.

Dobrincu, Dorin, Modificări în modul de impunere și percepere a dărilor în Moldova epocii fanariote în Carpica, vol. XXVII, 1998, pp. 148–169.

Murgescu, Bogdan, Istorie românească – Istorie universală (600-1800), ed. a II-a, București, Editura Teora, 1999.

Murgescu, Bogdan, România și Europa. Acumularea decalajelor (1500-2010), București, Editura Polirom, 2010.

Papacostea, Șerban, Marele hrisov al lui Constantin Mavrocordat din 1741 și reformele din Țara Românească și Moldova în Studii de istorie românească. Economie și societate (Secolele XIII-XVIII), Brăila, Editura Istros, 2009, p. 311-322.

Papacostea, Șerban, Oltenia sub stăpânirea austriacă 1718-1739, București, Editura Enciclopedică, 1998.

Schaser, Angelika, Reformele iozefine în Transilvania și urmările lor în viața socială: importanța edictului de concivilitate pentru orașul Sibiu, Sibiu, Editura Hora, 2000, p. 100-107.

[1] „[…] De fapt supusul transilvănean sau iobagul este, în ce privește starea sa, cel mai nenorocit țăran ce poate fi găsit pe lume. În afară de viața sa, pe care și-o ține cu sudoare și în cea mai neagră mizerie, nu are nimic ce să-i aparțină personal. El poate fi privit ca un adevărat sclav al domnului său pământesc. În afară de robotele nesfârșite, pe care trebuie să le presteze cu vitele sau cu palmele săptămâni de a rândul, trebuie să facă și alte servicii fără cea mai mică retribuție, ba uneori fără nicio hrană. Dacă domnul său lipsește, stă în capitală sau altundeva, trebuie să-i strângă victualii [provizii] pe șase, opt sau mai multe zile, să-și ruineze vitele, carul, să-și neglijeze mica sa economie de acasă, să lase totul baltă. La cea mai mică abatere este aruncat de domnul său în așa-numita temniță, care nu e decât o scobitură sub pământ, de unde nu mai vede lumina zilei până la eliberarea sa, care se întâmplă foarte târziu. Pus în libertate, nu-și duce viața mai bine decât o vită. Cu un cuvânt, necazurile și poverile impuse supușilor de domnii lor pământești sunt fără sfârșit, iar excesele la care sunt supuși pur și simplu de necrezut. […] [Din români] va putea fi strunit un popor brav, iscusit și admirabil. […] Acestei schimbări îi stă în cale iobăgia ereditară. […] O probă foarte convingătoare o oferă românii din Țara Românească și Moldova. Se observă din păcate emigrarea în fiecare an a unui mare număr de români transilvăneni în Țara Românească și Moldova. Dar foarte rar să emigreze de acolo mulți români în Transilvania. Cauza poate fi găsită foarte ușor, dacă se ia în considerare faptul că fostul principe român Constantin Mavrocordat a desființat solemniter [în chip solemn] șerbia, în așa fel încât în Țara Românească și Moldova numai țiganii mai sunt șerbi. Românii în schimb prestează domnilor lor numai robote foarte moderate și sunt obligați la plata unei taxe anuale iarăși moderată. Urmarea este că aceste două țări vecine, în măsura în care nu sunt pustiite de război și invazii dușmane, duc un trai foarte bun, natura darnică dă, prin cultivarea harnică și nu istovitoare a câmpurilor, arăturilor, viilor etc. produse bogate și binecuvântate, țăranul este mulțumit și bine dispus, și pentru că știe că lucrează pentru binele și folosul lui devine gospodar, deci e departe de el gândul de a emigra” (Johann Peter von Preiss în Descrierea Transilvaniei, 1775& 1781).

[2] Mathias Bernath, Habsburgii și începuturile formării națiunii romane, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p. 209.

[3] Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor (1500-2010), București, Editura Polirom, 2010, p. 62.

[4] Șerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă 1718-1739, București, Editura Enciclopedică, 1998, p. 188.

[5] Ibidem, p. 183.

[6] Dorin Dobrincu, Modificări în modul de impunere și percepere a dărilor în Moldova epocii fanariote în Carpica, vol. XXVII, 1998, pp. 148–169.

[7] Șerban Papacostea, op.cit., p. 191.

[8] Ibidem, p. 193.

[9] Șerban Papacostea, Marele hrisov al lui Constantin Mavrocordat din 1741 și reformele din Țara Românească și Moldova în Studii de istorie românească. Economie și societate (Secolele XIII-XVIII), Brăila, Editura Istros, 2009, p. 320.

[10] Florin Constantiniu, Constantin Mavrocordat: Reformatorul, ed. a II-a, București, Editura Enciclopedică, 2015, p. 110.

[11] Ibidem, p. 114.

[12] Angelika Schaser, Reformele iozefine în Transilvania și urmările lor în viața socială: importanța edictului de concivilitate pentru orașul Sibiu, Sibiu, Editura Hora, 2000, p. 104.