O istorie secretă a metamodernismului

Alexandra Balm s-a născut la Cluj în 1974, unde a studiat la liceul de Ştiinţele Naturii (clasele 1-10) și la Liceul Gheorghe Şincai. A absolvit Literele în 1998, iar în 1999 a terminat un masterat de Studii Americane, lucrând cu renumitul anglicist Virgil Stanciu. În 2001 a propus conceptul de metamodernism în literatură, iar în 2014 a obţinut titlul de doctor de la Universitatea Otago cu o teză despre Metamodernitate în Literatură. A fost asistent universitar la Universitatea Babeș-Bolyai, lector la Universitatea Otago, NZ, și cercetătoare la Universitatea de Tehnologie din Auckland (Noua Zeelandă), unde a terminat un Masterat de Scriere Creativă. Acum predă engleză în Aucklandul de Sud, Noua Zeelandă.

Alexandra scrie poeme, eseuri, povestiri şi studii literare. A publicat în reviste din Noua Zeelandă, America, Australia şi Europa: Takahe, Tui Motu, Exquisite Corpse, Noise Medium, Double Dialogues, Inter-textes, Echinox, Tribuna şi Creier, Cognitie,  Comportament, precum şi în volume colective la Rodopi, Facts on File, Napoca Star, Monster Fish şi Pear Tree Press. În 2000 a tradus, împreună cu Ioana Nan, Românii şi România de Ioan Aurel Pop (Columbia UP). În volumul de memorii More Deaths than One, Gary Forrester a numit-o „mama metamodernismului”.

(prima parte)

Dragă Greg,

M-ai rugat să scriu câteva cuvinte despre textul Ralucăi Teohar intitulat „De ce nu țin un jurnal”. Nu există o cale ușoară de a face asta, așa că îți ofer în schimb opinia mea despre notițele ei.

Dar pentru început, o voi lăsa pe ea să vorbească, fiindcă sunt convinsă că ți-ar plăcea să-i asculți vocea iarăși. Ar fi ca și cum s-a întors la calculatorul ei cu un zâmbet conturat în colțul buzelor și-o încruntare uitată prin sprâncene, umbrindu-i ochii ei de ambră contopită cu iederă verde.

Ea insistă că „orice roman ori volum de poezii, orice formă a artei sau lucrare academică este un mod de a spune o poveste”. Ar adăuga că „povestea mea trebuie să fie silabisită câteodată; la alții, rămâne la dispoziția cititorului să deslușească particularitățile și implicațiile. Însă mulți dintre noi sunt grăbiți în zilele astea și nu au răbdare pentru descifrarea mesajelor, figura de pe covor, muzica din spatele cuvintelor. Din această cauză dar și pentru că așa sunt circumstanțele și natura textului, narațiunea s-ar putea să necesite o prefață mai complexă, ceva asemănător cu o exegeză.”

În cazul romanului Ralucăi, sunt de părere că este nevoie de o prefață, nu din cauza naturii compuse a lucrării ei, ci mai degrabă din cauza temei principale. Când a venit vorba de teorie, ea deja pregătise un răspuns pentru mai multe subiecte care m-au interesat, așa că iată gândurile ei pe această problemă, extrase din câteva dintre e-mailurile pe care mi le-a trimis și din niște notițe împrăștiate care au fost menționate într-una dintre întâlnirile noastre față-n față:

„Exegeza, dacă-mi aduc bine aminte, este un aparat teoretic care acompaniază un text sacru, cel mai des Biblia. Teoretic înseamnă hermeneutic, adică sensurile, contextele și temele sunt dezvăluite și analizate spre a expune sensul textulu (sacru).”

„Romanul meu nu este sacru, de aceea nu necesită un exercițiu elaborat de hermeneutică. E de-ajuns să spun că atunci când oamenii mă-ntreabă despre ce anume este romanul[1], încerc să rezist tentației de a spune că este un bildungsroman care povestește despre copilăria în România comunistă și călătoria spre o nouă viață-n Noua Zeelandă.

Și-atunci ai să-ntrebi, „de ce nu zic pur și simplu că este de fapt un bildungsroman?”

„Este un element într-un bildungsroman, mai ales atunci când este scris de către o femeie de vârstă mijlocie, care aduce aminte de o criză de viață mijlocie.”

„Nu mă-nțelege greșit, nu-i nimic în neregulă în a avea o asemenea criză. De multe ori ne oferă oportunitatea de a evalua ce contează cu adevărat și ce nu. Asta se datorează faptului că abia la mijlocul călătoriei noastre prin viață decidem să abandonăm scopurile nefolositoare și înșelătoare precum banii, puterea, faima și confortul material, în schimbul unei misiuni mult mai profunde.”

„Dar criza de viață a unei femei de vârstă mijlocie este deseori luată-n derâdere. Secolele, ba chiar mileniile de discriminare împotriva femeilor nu dispar în doar câteva decenii de feminism, fie acesta modernist ori postmodernist. Însă metamodernismul, dacă este conceput așa cum îmi imaginez eu, va introduce un aspect reînnoit al femininului. Condiția este ca femeile să renunțe la tentația atitudinilor agresive, de amazoane și să îmbrățișeze pozițiile înțelepciunii, empatiei și compasiunii.”

Mi-a citit această parte într-o conversație pe Skype, apoi s-a oprit și s-a uitat la ce-am putut presupune că era imaginea mea pe ecranul ei. Rămase tăcută preț de câteva secundă, cât timp căuta prin privirea mea, apoi a continuat:

„Visez la o nouă paradigmă în care femeile sunt cu adevărat prețuite, iar contribuția lor către societate și cunoaștere este apreciată. Un proverb indian ne spune că acolo unde femeile sunt respectate se vor afla și zeii. Dar pentru a atinge acest scop este necesară o transformare subtilă, dar radicală a sinelui, a mentalităților și practicilor sociale.”

„Așadar, De ce nu țin un jurnal este un roman despre copilăria în Transilvania (da, am fost vecină cu Dracula!) și călătoria spre Aotearoa, Noua Zeelandă. Mai bine spus ar fi emigrarea către Noua Zeelandă, de și detest acel cuvânt împreună cu toate conotațiile sale (străin, dinafara unui loc, cu mentalitate și experiență necuantificabilă, etc.). Mă identific mai mult cu ideea că sunt un om mai degrabă decât o femeie care s-a înnăscut într-un anumit loc și care se-ntâmplă să locuiască în altul. De asemenea ar trebui să zic se se stabilească în loc de să locuiască, dar cum putem judeca cât timp ne ia până când începem să prindem rădăcini într-un loc nou? Cât timp trece până cineva se identifică cu noua sa casă? Cât timp până sufletul atinge contururile spațiului pe care-l ocupăm, împreună cu epiderma spirituală a oamenilor de-acolo?”

„Aceste gânduri dezvăluie un aspect central al romanului meu (să cădem de acord asupra catalogării sale drept roman, deși m-aș mulțumi și cu monstru, iubire sau bebeluș – și astea într-o zi fericită), anume obsesia cu căutarea unui loc ori stare de spirit în care cineva se simte ca acasă. În aceste vremuri ale migrațiilor în masă și nomadizare, trebuie să redefinim semantica unui loc al nostru, în care să putem locui. Oamenii caută o casă doar pentru senzațiile materiale, unde se pot simți confortabili și-n siguranță? O casă pentru emoțiile cuiva – unde ne putem simți iubiți și de neatins? O casă în care mintea-și poate găsi și ea un loc și să se angajeze-n conversații cu alte minți apropiate? Ori o casă unde întregul sine se regăsește? Unde și ce înseamnă mai exact adevărata casă a unui om?”

„În timp ce scriu, ascult Home Is Where The Heart Is de Lynyrd Skynyrd, din albumul lor Twenty, înregistrat în 1997: ‚Acasă-i unde ți-e inima/ Iar inima mea-i acasă lângă tine’. Se poate ca muzica, arta și scrisul să ne ofere răspunsuri provizorii. Cu toții suntem aduși pe lumea aceasta, ‚ca o grădină deja săpată și semănată’, dar deseori nu ne descoperim talente și pasiunile naturale, ori le uităm întru-totul.”

„După clasele pregătitoare m-am oprit din pictat, iar oricât de mult aș iubi muzica, n-am avut niciodată un instrument muzical cât timp am crescut, așa că am să rămân la scris.”

„Scrisul și explorarea sinelui, împreună cu înțelegerea celor din jur pe care mi-l oferă constituie casa mea.”

În acest roman o vedem pe protagonistă, Raluca Cristina Teohar, într-o continuă și amețită căutare după un loc în care sinele se poate simți ca acasă. Ea caută un asemenea loc chiar și când se află la ea acasă, în orașul Napoca, în care râul Samus aduce valuri de răcoare-n vară și rupe moleșeala iernii prin mersul său neînghețat.

Ea se află-n căutarea rădăcinilor ei cu mult înainte să fie dezrădăcinată din locul natal, de cultura ei dar și de ea însăși. Privește dincolo de aparențe după cauza acestor lucruri – imuabilul, sinele ori reflexiile subconștientului colectiv, la care ne duce cu gândul Seamus Heaney în poemul său ‚Personal Helikon’, când spune ‚Rimez/ Pentru a mă descoperi, pentru a-ndemna întunericul la un ecou.’ În poemul lui Heaney, scrisul este un gest de reflectare asupra sinelui, o cale de a găsi sinele pe măsură ce acesta se reflectă în „întuneric”.

Pentru Raluca, scrisul reprezintă o cale prin care își clarifică sinele și prin care articulează răspunsurile la întrebările puse și nepuse, într-un fel asemănător cu personalitatea scriitoarei care se dezvoltă pe măsură ce scrie. Scrisul reprezintă un exercițiu epistemologic, dar și unul de conturare al sinelui. Și, pesemne, un exercițiu în conturarea celorlalți din jur.

Precum Flannery O’Connor în The Habit of Being,[2] în romanul discuției noastre, Raluca Teohar scrie „pentru a descoperi” ceea ce cunoaște. Acest procedeu continuă până când ea ajunge în Ōtepoti, unde va locui timp de șapte ani și unde își va propune sarcina de a scrie o teză analitică despre metamodernism. MM, cum este abreviat uneori, nu este un concept pe care-l cunoaște, mai degrabă ceva care este descoperit pe parcursul procedeului de scris.

Urmează o nouă fază, în care scrierea creativă – poeziile, povestirile scurte și chiar acest roman – devin o unealtă a supraviețuirii – ca pentru Marguerite Duras. În Writing, Duras vorbește despre „descoperirea sinelui într-o gaură, la fundul acestei gaure, într-o solitudine aproape deplină alături de revelația potrivit căreia doar scrisul de poate salva.” Cuvintele lui Duras poartă în spate un ritm urgent, care lipsește de altfel în ‚Personal Helikon’ al lui Heaney. Expedițiile Ralucăi în lumea scrisului sunt motivate de simțul unei astfel de presiuni aflate la confluența dintre polii lui Heaney și Duras. Efortul ei se plasează undeva la mijloc, iar stabilirea unui echilibru va deveni o obsesie întinsă pe toată viața.

După Ōtepoti, atunci când se mută la Orcland și încetează din a mai scrie eseuri și articole, Raluca începe să posteze poezii și comentarii sau fragmente de eseuri pe Facebook. Nu întreprinde asta doar în căutarea instantanee de recompense sub formă de „like-uri”, ci pentru că a crescut într-o gospodărie în care ‚nihil dies sine linea,’ ‚nicio zi fără a scrie un rând’ era prima inscripție deasupra intrării, urmată-ndeaproape de ‚publică sau dispari’, pe ușa dormitorului ei. Simte nevoia de a scrie pentru a putea supraviețui din punct de vedere intelectual, creativ și emoțional, dar și ca o ființă în carne și oase.

Cu toate acestea, este adevărat că apreciază într-un anume grad euforia recunoașterii (și a endorfinelor) derivată din „like-urile” Facebook-ului, odată cu un simț timid al validării ca scriitor și om. Precum Na’vi, oamenii de azur din Avatar al lui James Cameron, se simte privită și, prin urmare, simte că există. Episcopul George Berkeley ar fi de acord cu această epistemologie pe bază de percepție, chiar dacă intuiția lumii spirituale este abia sugerată în roman.

Raluca și-a imaginat cum poeții și povestitorii antici – acei oameni înțelepți ai tribului care se aflau în conversație cu animalele și copacii, cu îngerii naturii și zeii înalți – ar fi spus povești oamenilor adunați în jurul focului, despre lucrurile pe care le văzuseră sau pe care și le imaginaseră. Actul povestirii ar fi validat atât lumea empirică cât și cea a spiritului și-a imaginației.

După masa de seară și satisfacerea nevoilor imediate, își imagina că ar fi avut timp pentru a face schimb de povești și pentru a se minuna la isprăvile eroilor. Credea că acești eroi erau simpli oameni insuflați de curajul urmăririi unui vis. Fiecare dintre ei era un om posedat de-o poveste care trebuia spusă. Câteodată se vedea pe sine transpusă în poziția unui asfel de om, cineva care a dus până la capăt profeția lui William Blake care spunea că toți vor ajunge artiști și poeți de cum ating profunzimile calităților umane pe care le posedă.

Credea că imaginația și creativitatea erau la fel de importante precum inteligența emoțională, îndemânarea socială și cutumele muncii, pe care societatea le pune-n valoare deasupra multor altor lucruri. Ea…

*

Pentru unii, Raluca Teohar ar părea o persoană stranie, o nechibzuită iluminată asemănătoare acelor oameni atinși de nebunie din tradiția Sufi. Spre deosebire de oamenii raționali și intelectuali precum celălalt prieten al meu, AD, care scria despre explorarea lumii mari și înfricoșătoare, sau tatăl Ralucăi care a scris despre inteligența artificială și învățare automată, Raluca credea, asemenea vreunei tradiții gnostice pesemne, că substanța lumii este compusă din iubire. Credea că numeroasele soiuri de iubire pe care le experimentăm în calitate de oameni reflectă un alt soi, mult mai subtil și cuprinzător. Da, știu că iubirea este un substantiv abstract care denotă prea puțin și sugerează prea mult, ori vice-versa, dar credința ei era de neoprit.

Raluca a menționat de mai multe ori un clip de pe Facebook potrivit căruia dacă oamenii s-ar privi reciproc în ochi timp de vreo patru minute, ar începe să se iubească unii pe alții. „Nu-n felul ăla de îndrăgostire tipică, mai degrabă o iubire a umanității inerente în fiecare individ,” se grăbea ea să adauge. Poeziile și poveștile pe care obișnuia să le posteze pe Facebook sunt reflexiile de pe irisul ei, atunci când privea lumea și cititorii, cu speranța naivă că și ei vor întoarce privirea și, odată cu aceasta, o vor iubi și ei la rândul lor.

Theo, fratele Ralucăi, a fost primul care a identificat acest șir al încrederii naive în ea, spunându-i că era un „cățeluș prostuț” care se plimba de colo-colo „liberă de orice mască” și cu emoțiile expuse spre văzul tuturor. Dar rareori ne putem pune încrederea în frați.

Chiar și dac-aș vorbi despre un prieten drag, tot aș spune că nimeni întreg la minte nu cutreieră lumea zilelor noastre fără o mască, două, sau chiar trei. Nimeni nu-și expune pur și simplu inima în fața lumii. Măștile ascund dar și dezvăluie ceea ce purtătorul dorește să expună, însă semnificația lor aici se oprește. Precum machiajul pe care multe femei și-l pun înainte de-a merge la muncă, măștile sunt armurile care ne oferă forța și ne-ajută să ne detașăm.

Dar Raluca a refuzat să poarte măști. Ea credea în autenticitate și-n a fi sincer atât cu lumea cât și cu sinele. Iar prin sine, se referea la acel nucleu al bunătății și iubirii care credea că-l avem cu toții de la naștere – acea bunătate observată în copiii care n-au trecut prin abuz. Credea că suntem născuți prin dragoste și că-n același sentiment vom și muri. Îmi doresc să aibă dreptate-n această privință.

*

Probabil că motivul pentru care a decis să-și scrie romanul la persoana întâi, în urma experimentării cu narațiunile la persoana a doua și a treia, este tocmai această obsesie cu autenticitatea. Perspectiva aleasă de ea este cea mai directă, semnificativă și, se poate, cea mai înșelătoare. Sper că și poveștile ei scrise în celelalte perspective vor fi publicate în volume separate într-o bună zi, la fel ca poeziile ei.

*

În felul ei propriu, Raluca este inocentă. Dar simplitatea operei ei este misterioasă. Este vorba despre simplitatea cuiva care a simțit complexitatea vieții în mod personal și care a obosit de toată nebulozitatea ei nefolositoare. Exemplul principal în această privință este atitudinea ei către iubire. A vorbit despre iubirea Sufi, în care un anumit fel de afecțiune se întrepătrunde cu un altul, precum un telescop care se extinde. Poeziile ei aduc aminte de un „tu” care ar putea fi la fel de bine un prieten, un iubit, ori (un) Dumnezeu. Pronumele la persoana a doua le cuprinde pe toate în simplitatea celor două litere ale sale.

Unii oameni ar considera aceste ambiguități drept fiind predominant postmoderne. Dar însăși postmodernismul este un concept atât de larg și fluid încât Raluca l-a văzut drept indefinibil și a refuzat să-ncerce să-l înțeleagă. Cu toate acestea, aderă puternic la convențiile postmoderne și iubește să se joace cu ambiguitățile care oferă cititorului puterea de a completa și clarifica lucrurile pe cont propriu. Când mi-a trimis o poezie, a pus accent în emailul respectiv pe faptul că „pronumele tu nu se referă la tine.” Și totuși, m-am întrebat pe-alocuri dacă acel pronume nu mi-a împrumutat din garderobă. Uitați un exemplu:

Calea către tine

calea către tine

este-mpodobită de idoli

statuete mici din clei

veghează marginile drumului

ele cresc pe măsură ce m-apropi de tine

frumusețea lor – un caleidoscop al gloriei tale

dar încet, se prefac în ruine de cum le depășesc

praf iluminat mi se strecoară printre degete

prieteni neatașați, proiecții uitate

ar fi putut fi legături adevărate

lasă loc tăcerii

și mai mult loc pentru tine

spre final spațiul se deschide

rotund, imperfect, implauzibil

divinitate umană

un pătrat cu o prezență singulară

în centrul lui

recurent

ciclu

tu

și cu mine

Inocența ei și a poeziilor sale este inocența provenită din urma experiențelor, un concept care-și are originea în atașamentul ei de-o viață față de William Blake. Ea a observat, în textele acestuia, un tipar al evoluției din inocență spre experiență, urmat de o inocență superioară, precum cea a mielului care-și asumă rolul unui tigru și care apoi, prin mântuirea supremă, atinge imaginea Ierusalimului.

Într-un fel, întoarcerea Ralucăi la munca de cercetare după o tăcere de-un deceniu exemplifică un stadiu al inocenței superioare. De ce nu țin un jurnal detaliază drumul ei de la inocență la experiență, pe când întoarcerea ei la inocența superioară este semnalat în articolul Ce este Metamodernismul și de ce ne-am obosi cu el?

(Appendix). Articolul mai indică și sfârșitul unei meniri, întoarcerea ei acasă în urma multor călătorii înșelătoare.

Romanul ei este un fel de călătorie a eroinei, în tradiția lui Joseph Campbell. Eroina este atrasă din viața ei relativ confortabilă și închisă într-un cocon, spre a explora lumea mare și rea, iar momeala este întocmai ramura de aur a metamodernismului. A fost provocată de antagoniști, ale căror nume preferă să nu le menționeze, dar pe care-i sfidează în final prin scrierea acestui nou articol care, din păcate, deși nu știa la acel moment, avea să fie ultimul.

(va urma)

Traducere din limba engleză de Tudor Constantin

[1] L-am numit inițial Un roman în povești, apoi o nuvelă, când una din poveștile noastre căpătase dimensiuni mai mari prin episoade succesive de editări înspre ceva mai mare decât o poveste, dar probabil nu atât de important ca un roman. Dacă prin roman înțelegem o operă de dimensiunile, profunzimile și impacturile lui Război și Pace al lui Tolstoi, sau Crimă și Pedeapsă al lui Dostoievski, romanul meu nu este decât o schiță. Întrebarea este cât de relevante sunt elementele paratextuale precum roman, roman în povești, nuvelă care urmează deseori după titlu? Ce contează cel mai mult este ca povestea să fie bine-scrisă și atrăgătoare – o poveste care oferă cadre de frumusețe și ceva înțelepciune, dar care te și încurajează să continui pe drumul ales, atâta timp cât este unul pozitiv – a trăi, a scrie, a citi – ori să te oprească din drumul care-ți încetinește dezvoltarea – amânările, să ne lăsăm opriți de egourile mari peste care dăm ori chiar tentația de a verifica șapte rețele sociale diferite-n fiecare secundă. Eu nu mă bag decât pe Facebook și Twitter, mai de curând și emailuri, inițial către tatăl meu, iar apoi către Theo și Cellin. Mama mea a-nceput și ea să îmbrățișeze comunicarea electronică abia recent – un semn că oamenii în vârstă pot în continuare să-nvețe. Conversațiile noastre au devenit între timp o sursă aproape zilnică de bucurie.

[2] Citat în Joe Muscolino, ‘9 Flannery O’Connor Quotes for the Dogged Writer in Us All,’ în Signature, 24 Martie, 2014. Accesat 21 Decembrie 2016.

http://www.signature-reads.com/2014/03/9-flannery-oconnor-quotes-for-the-dogged-writer-in-all-of-us/