Selectează o Pagină

de Șerban Gabrea

……Să te fi uitat oare de tot, pe tine, „pe cel rămas acasă”, să-mi fi devenit oare necunoscut, ascuns undeva, în acel spațiu și în acel timp din care am plecat, și atunci poate ești tu, cel rămas acasă, eroul?

Nu este oare curios că pe noi, străini la pășirea pe noi meleaguri, pare să ne adune mai degrabă laolaltă celebrarea necunoscutului decât acel ceva dătător de încredere ce îl conțin faptele și gândurile noastre într-o lume nouă?

Înseamnă oare acest nou fel de „a fi laolaltă” începutul unui proces de înstrăinare?

Înseamnă oare identificarea cu noi, sau cu numai bănuite topoi pierderea Eului într-un șir de anonimități, fie ele chiar și expresia unei așa-numite „conștiințe culturale colective”?

Mă tem că șirul întrebărilor, pe care le voi pune în cele ce urmează, este mult mai bogat decât acela al unor posibile, neșovăitoare răspunsuri: vântul iuțește, dar poate să și stingă focul, sau, iată, apa devine gheață la aceeași temperatură la care gheața se transformă, la rândul ei, în apă, și totuși, cele două, apă și gheață, nu sunt identice, nici măcar nu par a fi una contradicția celeilalte.

Să încerc câteva ipoteze:

  1. 1. Dacă exercițiul vieții noastre pare a fi călătoria, atunci să luăm seama: mersul încet, măsurat, chiar și șovăitor pe drumul mare ne poate duce mai repede la țintă decât pasul iuțit pe un drum lăturalnic.

Și pentru că totul pare a fi o întrebare asupra timpului, să ne gândim că în coroana unui copac nu crește niciodată ramura puternică pe cea subțire, totdeauna însă cea subțire, mlădioasă, devine cu timpul puternică, pentru a putea purta, la rândul ei, noile ramuri.

Dar mai există și brațul mort al unui râu, care ascunde forme de existență sau de supraviețuire, pe care râul cel mare le-ar putea pentru totdeauna seca indiferent în graba lui spre locul de vărsare!

  1. 2. Dacă exercițiul vieții noastre este „un act de arheologie” („gândirea este în acelasi timp recunoastere, este un act al refacerii din memorie, si memoria este întotdeauna sărbătorirea celor ce au fost sä fie”(Krishnamurti:„Alles Denken ist ein Ge-denken, ein Sicherinnern, und Erinnerung ist immer etwas Gestriges”), să lăsăm să răsune în pașii noștri ecoul intuiției noastre.

Istoria pare a fi acea poveste a cărei precizie se măsoară în aceea că este incapabilă să ne vorbească despre „ceea ce ar fi fost să fie”. (Despre câteva feluri de a fi – în timp ne vorbește filozoful Noica ascultând rostirea românească.)

Cu toate acestea, dacă romanii ar fi putut înțelege zâmbetul misterios al acelui popor care pășea parcă desprinzându-se de pământ, deci dacă ar fi putut să se bucure mai mult la vederea acelor Kuros decât la descoperirea Discobolului sau a Doryphorului, ar sta oare, peste veacuri, acel Gattamelata tot atât de „pământesc conștient de sine” în șaua calului său?

Sau, iată cum, la descoperirea acelei „frumuseți fără brațe”, am descoperit în noi, și acceptat, poate fatal, fascinația fragmentului!

Că toate acestea au ceva din misterul nașterii și devenirii, ne-a învățat acel filozof, care știa că adevărul se lasă „moșit”.

De aceea îmi spun că, pentru a afla ceva din misterul lucrurilor, este bine să întrebăm părinții părinților noștri, și nu numai părinții noștri.

  1. 3. Dacă drumul vieții noastre este „utopia”, să mergem atunci după soare, căci iată, spre soare-apune s-au urnit, peste veacuri, popoarele în migrațiunea lor.

Nu migrează oare și păsările călătoare în căutarea „veșniciei” soarelui?

Ucidem, oare, în noi, pe „fratele Abel” în programul mental al peregrinărilor noastre? Sunt, astfel, peregrinările noastre „fapte de sânge”?

Pentru elenismul arhaic, visul și fapta se aflau, deopotrivă, în „câmpul totalității”.

Pentru noi, cei de mai târziu, între vis și faptă nu mai este un raport de unitate de plan, ci acela, poate mult mai echivoc, dintre cauză și efect.

Spațiul de manifestare a acestora nu mai este omogen, ci de o configurație nouă, în care își află mai curând manifestarea „segmentul” și nu „totalitatea întregului”, „umbra”, și nu „arhetipul”.

El este astfel un „spațiu al aproximării”.

Gândirea noastră se consumă acum într-un sistem având la bază un „mecanism al variantelor”, care, în ultimă analiză, pare a fi produsul unei „judecăți de tipul îndoielii”.

Ideea „armoniei absolute” este astfel înlocuită de nostalgia ei.

Descoperim aici un topos al antropologiei culturale europene: poetul eremit și poetul pelerin.

Poetul eremit vede lucrurile lumii ca pe un sistem de simboluri, sistem lingvistic închis în care semnele nu se reprezintă pe ele însele în primul rând, ci sunt expresia „unei alte realităti”(„eines ganz Anderen”…).

Spiritul său se află sub semnul lui a crede = a ști, în timp ce acela al poetului pelerin se află sub încercarea lui a-și imagina / a căuta.

Pentru poetul pelerin, lucrurile lumii devin semne ce și-au pierdut înțelesul inițial.

Atitudinea lui este aceea de a încerca să refacă, din  fragmente disparate, acel unic sistem de simboluri care conferea lumii poetului eremit unitatea perceperii și coerență desăvârșită.

Utopia pare a fi modelul mental al poetului pelerin, iar în nebunul catalan, erou model ce ar trebui urmat în el, în poetul pelerin, se strecoară îndoiala, precum și năzuința de a-și lua pe proprie răspundere, ca un exercițiu existențial individual, sarcina de a readuce la lumină acel sistem de simboluri pierdut în negura neînțelesului.

Eremitul află în singularitate plăcerea lui a fi laolaltă, pe când poetul pelerin trăiește tragismul singurătății din a fi împreună.

În timp ce gramatica poetului eremit stă sub semnul Numelui, cea de natură individuală a pelerinului se află sub semnul Verbului („Subiectul moare înainte de a ajunge la verb”, S. Beckett).

„Să nu te îndepărtezi de casa ta atât de mult încât să-ți trebuiască mai mult de o zi și o noapte pentru a te întoarce acasă” – se pare că ar fi spus cândva Brâncuși.

Dacă pași de pelerin în căutarea celor noi în ale culturii te-ar purta către acel loc din Paris unde se înalță, tentacular, clădirea de un baroc zgomotos a Centrului Pompidou, în fața căreia viermuiesc carnavalesc muzicanți, jongleri și clovni – clovnul, un alt topos al antropologiei culturale europene –, ai putea descoperi, retrasă ca în reculegere, clădirea-chivot al atelierului său.

Caută cheia atelierului și vei afla poate și o bună intrare în marea bibliotecă ce se ascunde în pântecele acestei noi catedrale a culturii.

 *

Răsfoiesc un număr al revistei de cultură „Secolul 20” închinat Europei: „Europa, dimensiuni morale și permanente”: „Europa nu e un lucru, ci un  echilibru… Europa este într-adevăr un roi, mai multe albine și un singur stup”

Sau: „Conviețuirea europeană este anterioară celor naționale, e mai veche decât formarea acestora, ele s-au format treptat înlăuntrul ei, ca niște cheaguri mai dense”…

Sau: Această necontenită dinamică între unitate și pluralitate constituie adevărata optică, sub a cărei perspectivă trebuie să definim destinele oricărei națiuni europene”…

„Fiecare dintre popoarele europene, ajungând la deplina lui integrare în ceasul dezvoltării lui maxime, a făcut aceeași surprinzătoare și uriașă experiență: că celelalte popoare europene erau tot el, sau, invers spus, că el aparținea imensei societăți, unită de destin, care este Europa”, mărturisea Ortega y Gasset când se afla „provocat” de dilema europenizarea Spaniei sau hispanizarea (?) Europei.

 „Răsărit și apus? Problema e incandescentă nu pentru că ar conține cuvintele răsărit sau apus, ci pentru că, prin aceste cuvinte, am trădat pe neașteptate misterul nostru, taina noastră cumplită, am mărturisit că totul a murit, s-a prăbușit, a putrezit în sufletul nostru, așa că puterile ni le sorbim din exterior, și nu le mai aflăm în noi… Reprezentările noastre esențiale despre cultură, moravuri, idei au fost azvârlite, printr-o mișcare cosmică, din interiorul nostru spre exterior, spre răsărit și spre apus… Răsărit și apus sunt mumiile sufletului nostru… Răsărit și apus, noțiuni cu caracter simbolic de ritual, înțelese material… Apusul este mijloc; conștiința noastră este că, de fapt, apusul nu este apus și răsăritul nu este răsărit. De fapt, răsăritul se întinde spre răsărit și spre apus, în relație cu propriul nostru apus. De fapt, e jos și sus în raport cu pragul.”

Toate acestea le simțea tragic și le exprima într-un patetism rusesc Andrei Belâi în 1916, în preajma cataclismului revoluției.

Suntem oare, în timpuri de răscruce, mai puțin pregătiți să privim Europa (estul și vestul din noi) în seninătate, fără sentimentul tragic al înstrăinării?

Este astfel, în ceasuri de restriște, Europa mai degrabă o întrebare a sufletului decât una a spiritului?

Dacă este așa, să ne întrebăm acum, după cataclismul de dimensiuni necunoscute până acum al celui de al doilea război mondial care a împărțit Europa – pentru a câta oară în istoria ei? – în două imperii, să ne întrebăm deci, încă o dată, despre acest nou răsărit și acest nou apus!

Sunt ele, acest nou răsărit și acest nou apus, oare, identice cu acelea pe care le purtăm mereu în noi?

Sunt ele, oare, apusul și răsăritul nostru, pe care le recunoaștem în noi atât de bine în ceasurile de odihnă ale sufletului și cugetului nostru?

Nu, iată, Europa nu este un echilibru, cum o credea Ortega y Gasset, ea este un proces.

*

În istoria ei, de altfel nu atât de veche pe cât ne place nouă să credem când spunem, plini de nostalgie, bătrâna Europă, ea a cunoscut, nu o dată, experiența unor formațiuni politice, imperii eterogene etnic și cultural, a căror întrebare existențială era păstrarea integrității granițelor în ciuda conflictelor permanente între centru și provincii.

Creștinismul însuși apare la marginea unui astfel de imperiu măcinat de contradicții.

 

Nu au fost oare, atât războaiele napoleoniene, cât și dezastruosul război hitlerist, printre altele, războaie de liniștire (cinic cuvânt!) a provinciilor unui astfel de imperiu, fie el și numai model de gândire?

Și, în măsura în care Rusia stalinistă a participat la cel de-Al Doilea Război Mondial, nu a fost acesta expresia năzuinței provinciilor de a cuceri centrul unui același ipotetic imperiu european?

*

O încăpățânată căutare de asimilare a provinciei, precum și o adesea prea antiseptică apărare față de o eventual prea intensivă influență a centrului formează peste veacuri un nou topos cultural european, ce poate lua uneori forma complexului de inferioritate a provincialismului cultural. Astfel trăiește Spania începutului de veac, prin Unamuno, dilema necesității europenizării Spaniei sau a hispanizării Europei, în timp ce România cunoaște mai târziu, în deceniile al șaselea și al șaptelea, o mult prea febrilă, mai degrabă dăunătoare, activitate spirituală în problema așa-zisului protocronism,  de altfel expresie disimulată a unui naționalism agresiv de nuanță dictatorial comunistă.    

*

Dacă Europa se manifesta peste veacuri într-un spațiu cultural bipolar – pe de o parte sudul mediteraneean, sub semnul diurn al soarelui, pe de alta acel nord ce stă mai curând sub semn lunar –, ea cunoaște acum, sub aceeași obsesie arhetipală a unității, azi poate mai mult ca oricând model

utopic de gândire, un soi nou de polarizare a provinciilor ei în imperiul de est și imperiul de vest.

Aceste „mumii ale sufletului nostru” – de fapt mult mai concrete decât și le putea imagina Andrei Belâi în 1916 – stau de peste patruzeci de ani față în față, împietrite ca o caricatură a unei figuri din acele lupte marțiale ale Extremului Orient în care unul dintre luptători, cu sabia ridicată deasupra capului, se pregătește să dea lovitura finală concurentului său, grotescă grimasă ce a mutilat sufletul și spiritul a milioane de oameni.  

Nu, să nu ne amăgim, acești peste cincizeci de ani de împietrire au fost tot atât de puțin anii unui război rece, pe cât au fost ani de pace pentru milioane și milioane de oameni luați ostatici în propriile lor țări de regimuri totalitare, așa cum le place să creadă unora dintre politicienii Apusului.

Moartea câtorva zeci de mii în Ungaria anului 1956, flăcările în care se autoardea pe rug tânărul

Jan Pallak în anul „primăverii pragheze”, uciderea preotului Popieluszko de către organele de Securitate poloneză (când scriam aceste rânduri nu cunoșteam cazurile similare din România, ca de exemplu cazul Gheorghe Ursu sau cel al tânărului care și-a dat foc pe pârtia de schi de la Bușteni!), casele de nebuni din Rusia sovietică sau de altundeva în Estul comunist în care sunt închiși „uzurpatori” ai acestor regimuri tiranice (vom afla vreodată adevărul acestor întâmplări care ne-au zguduit ființa națională?) sunt, alături de alte zeci, sute, mii de exemple, mărturie fierbinte a unui război ce nu și-a aflat încă sfârșitul!

Scriu aceste rânduri în ceasuri de nerăbdătoare speranță: milioanele de estonieni și lituanieni, letoni, români și basarabeni, armeni și azerbaidjeni, unguri și polonezi, cehi și slovaci, precum și toți aceia ce vor să vină, vor reuși ei, oare, să reașeze „apusul și răsăritul” din sufletul și spiritul nostru, într-o ordine cardinală firească?

„În timpurile moderne nicio putere, niciun imperiu din Europa nu și-a putut menține supremația, nu și-a putut comanda supușii și nici măcar nu și-a putut păstra cuceririle mai mult de patruzeci de ani”, își dezvăluise premoniția de poet Paul Valery în 1938!

*

„Apus și răsărit”, mumii ale sufletului Europei de azi, par a evoca, traumatizant, în cugetul ei

dilema „apus sau răsărit”!

Nu încercarea de a defini, cultural, estul sau vestul european, ci absolutizarea unuia sau altuia

dintre răspunsurile posibile la întrebarea asupra aportului acestora la închegarea unui spațiu cultural european îmi pare expresia unui soi de provincialism cultural.

Unui spirit analitic atent nu îi poate scăpa din vedere observația neliniștitoare că, în decursul celor peste patruzeci de ani de existență a celor două imperii europene „moderne”, estul a știut, fortuit, să întrebe cu mai multă intensitate, deschidere și poate suveranitate culturală vestul despre ideile și ipotezele sale de lucru, decât a înțeles acesta din urmă să o facă atunci când a fost vorba să afle despre cele ale culturii în vecinătatea lui estică.

*

Spiritul european pare a fi fost, peste veacuri, chiar și în tentația unei globalizări, prizonierul unui sistem de judecăți de valoare ce propune termenul evoluției ca axiomă, evoluție ce îi pare un fenomen liniar asemănător celui formării unui lanț prin articularea inelelor sale unul într-altul. Un astfel de sistem de înlănțuire oferă, așa cum ne putem ușor imagina, doar penultimului și ultimului inel șansa de a conduce întregul sistem spre un loc de răscruce, spre acel loc al schimbării sensului dinamicii lui de înlănțuire, și aceasta cu toate că și celelalte elemente, anterioare acestora, contribuie esențial la formarea întregului. Un astfel de model de analiză stă mai cu seamă sub semnul timpului fragmentar, consecință nedorită a înțelegerii timpului și eternității oferite de revoluția creștină.

Același spirit european pare a fi, pe deasupra, și victima narcisistă a unei supraevaluări a așa-numitei avangarde contemporane, avangardă înțeleasă, fără doar și poate, ca ultimă verigă logică, și deci hotărâtoare, a acestei evoluții.

Un astfel de „pat al lui Procust” în ale culturii reușește cu greu să-și ascundă efectele negative, chiar și în spatele unor abile modele teoretice ca acela al postmodernismului sau, cel de ultimă oră, al transavangardei.

În contextul unei epoci hrănite, se pare, cu îndestulare cu un tip global de informație, ne-am putea imagina și un alt fel de model de gândire analitică, al cărui termen să fie articulația „timp-spațiu” înțeleasă ca loc.

Să ne ajutăm aici de un topos al spiritualității românești arhaice, care ne vorbește despre loc bun-loc rău, și astfel despre o posibilă dimensiune calitativă a interdependenței timp-spațiu, luând mai puțin în seamă, ca singură, dimensiunea timpului, ce pare a fi, mai cu seamă, dimensiune cantitativă.

Pentru a lămuri mai bine cele de mai sus, să ne închipuim imaginea unei falii tăiate în scoarța pământului, care ar scoate astfel la iveală, într-un act al arheologiei, tabloul „stratificării temporale” a acesteia.

 Deci:     6      =====================   

               5    =====================

               4   ====================  

               3     =======================

               2   ========================

               1  ========================           

Supusă unor forțe  „(de)formatoare”, această falie poate să ia forma unei denivelări, în care  straturile inferioare – în expresia timpului, anterioare – pot deveni contemporane cu cele ulterioare, aflându-se cu acestea într-un soi de concomitență: (====)

                          3===                         =3

                     3==         ==3             ===   =3

                  3 =                   ======3           ==3

  =========== 2 === ================ ==3==aici elemente din stratul 2 sunt „contemporane”                                                                                                                         

                          2 ==     ======2                        ==3           cu elemente din stratul 3)

                     2===              1=         == 2                       ====r3

 

======= 2 =  ========1======1 ========= ==2 ==========3====(aici  elemente din stratul

                     1======              1==                         ====2             sunt „contemporane” cu cele din 1 și 3)

Descoperim astfel locuri ale culturii, fie ele epoci, curente sau personalități, ce nu mai par a fi întârziate, ci numai în așteptarea unui soi de contemporanizare.

Evocate aici metaforic pentru a ilustra mai bine acest tip de analiză, putem să ne imaginăm că aceste formațiuni geologice, pentru a rămâne mai departe în termenii de comparație anunțați, nu apar  întotdeauna ca expresie a unui spațiu cultural de liniște și stabilitate, ci depun adesea mărturie despre  cataclisme seismice (aici revoluții culturale, înțelese atât în sens negativ, cât și în sens pozitiv), cataclisme ce scot astfel la iveală, în mișcarea lor tumultuoasă, locuri traumatizate ale culturii, precum pot deveni, în egală măsură, în violența lor, și factori de potențare a acesteia.

O analiză atentă descoperă astfel de locuri traumatizate ale culturii atât în Estul european postbelic – „realismul socialist” și unele reacții de apărare împotriva acestuia, cum au fost deja menționatele teze ale unui „protocronism benefic” sau teza, cu funcție terapeutică, dar cu un paradoxal efect de autoînșelare, a așa-zisei „supraviețuiri prin cultură” –, cât și în Vestul Europei, în Germania nazistă, în cenușa focului în care au fost arse cărțile nedorite de dictatura hitleristă.

Aflându-se în câmpul acestor mișcări seismice, pe care le intuiește printr-un soi de premoniție, sau pe care le poate și invoca într-o așteptare încordată a acelui moment de concordanță (însemnul naturii sale creatoare), omul de cultură de elită este supus în același timp și unui exercițiu spiritual în ordinea moralei, care îl obligă să le amendeze în fața istoriei.

Numai astfel poate deveni el un bun conducător de cultură între polii celor mai diferite locuri ale acesteia

*

18 noiembrie

Întrerup aici reluarea textului. În ultimul timp a fost la mine F. și am stat de vorbă despre multe, și mai ales despre situația din România, care ne preocupă, ca și înainte, foarte mult pe amândoi.

Amândoi sceptici și, în același timp, lucizi, neiertători, mai cu seamă în ce privește elita culturalä a României. Exemplu: replica dură a lui Gabriel Liiceanu atunci când Andrei Pleșu este judecat „în stil urban” în legătură cu cărțile lui („Despre îngeri”, criticată de Marino) în admirația lui fără măsură.

Să fie numai ăsta motivul? Mă îndoiesc uneori de multe dintre datele pe care ni le-a oferit cu prea mare sinceritate propaganda comunistă a epocii.

*

De remarcat ușurința cu care chiar intelectual de renume Ion Vianu preia clișeul la modă al înstrăinării de țară, nepomenind nimic despre acea cu adevărat apăsătoare înstrăinare de ființă, de demnitatea ei, ca produs al infantilizării acesteia în comunismul românesc!

Fără să mai vorbim despre necesara distanțare, desigur greu de realizat chiar și de un psihiatru de valoarea lui față de tatăl său, ale cărui poziții au fost nu de puține ori la începutul instaurării comunismului cel puțin duplicitare, marcând un contrast izbitor, în parte de neînțeles, între intelectualul rafinat, retras în lumea bibliotecii și cărților sale, acea lume a culturii elitare, și actorul” social ce activa cu sârguință în domeniul politicii culturale oficiale, deci, implicit, acela al „marii politici” (vezi jurnalul lui Sebastian).

(Când scriam aceste rânduri, nu cunoșteam detaliile acestei complexe, dar și, pe alocuri, abil „ascunderi” a unor realități în spatele unei experiențe individuale de viață de excepție, pe care mi le-a oferit mai târziu cartea „Amintiri în dialog”).

La citirea ei am trăit acea senzație ciudată cu care un spectator oarecare, obișnuit cu imaginea unui actor oferită de acesta pe scenă în timpul desfășurării spectacolului, se va confrunta descoperind adevărul la o eventuală vizită în „cabina de machiaj”.

Despre reala valoare de document mărturisitor, de analiză fără ascunderi a unor momente din istoria comunismului românesc – ce au traversat timp de 50 de ani, în mod diferit, dar sub semnul aceleiași gândiri dogmatice și intransigente, epoci de violență și agresivitate social-politică, uitate uneori de cei manipulați de așa-numitele destinderi – voi vorbi poate mai târziu, atunci când emoția care mi-a fost provocată de intima „vecinătate” virtuală a acestor intelectuali de elită își va pierde din intensitatea benefică, dar poate și orbitoare.

Traducerea în germană a cărții autorilor englezi Jung Chang și Jon Halliday „Mao”, un portret refăcut al marelui tiran comunist: 70 de milioane de victime, la executarea multora dintre ei participa el însuși cu plăcere sadică filmând scenele! Și corupția, precum și comportamentul lui sexual! De ce se știe atât de puțin despre acest tiran? Pentru că Imperiul chinez se află undeva, acolo, departe de noi, sau pentru că aceste date ar îngroșa dosarul procesului comunismului, de care puțini vor să audă?

În afară de asta, victimele nu au știut, și nu știu să ridice vocea și să înceapă acest proces, așa cum au știut și știu victimele „soluției finale” să o facă!

De aceea comunismul este spălat și poate participa, în multe țări încă nestingherit, nerepudiat, la viața politică, sau bântuie fantomatic încă în cugetul multora (chiar prietenul D.N. votează în Franța cu socialiștii, știind că aceștia s-au coalizat cu comuniștii!).

Exemplar, în acest context, este cazul Austriei, care a fost timp îndelungat izolată politic în UE, pentru că la putere a fost ales (democratic!) un partid de extremă dreaptă, atenție, nu fascist, în timp ce în Germania, Franța, Italia, noii / vechii comuniști participă activ la viața politică în stilul bine cunoscut.

*

Recitit jurnalul lui Vasi Zamfirescu, și el un elev al lui Noica, marginalizat de elita celor aleși, acum autor al mai multor studii despre Freud și despre psihanaliză. (Nu puteau ceilalți ucenici în învățăturile nicassiene să îl accepte, întrucât magistrul însuși nu era excesiv de îngăduitor față de preocupări culturale care i se păreau minore: nici intelectualul de excepție Sorin Vieru nu era în ochii atenți ai pedagogului națiunii decât logician!).

Aflu amănunte interesante despre Noica și întregul context văzute din unghiul de vedere al unuia ce nu era / este cel ce a avut de câștigat în vreun fel din experimentul Păltiniș!

Anul acesta a fost sărbătorită cea de a XIV-a întâlnire culturală pe tema „Fenomenul Păltiniș”. Au trecut mai bine de douăzeci și cinci de ani, și eroii acestui experiment, demn de o discuție și o analiză mai corectä. (Mă gândesc la cazul Heidegger: decenii după stingerea vocii lui, literatura analitică pro și contra depășește cu mult dimensiunea operei, păcătuind adesea cu un soi de mercenariat ideologic. Trebuie adăugat faptul că filozoful a lăsat testamentar obligația tipăririi operei complete, incluzând acele mult discutate Caiete negre.)

Realitatea este că produsul acestui model paideic nicassian îmi pare, desigur în context politic, excepțional, dar cu o relativ inconsistentă capacitate formativă înțeleasă ca program de viitor: Andrei Pleșu, jurnalist angajat și autor al câtorva cărți-eseu, se bucură de o erudiție de excepție, de la care noi ceilalți așteptăm nerăbdători o cheie înțeleasă ca un semnal pre-sistemic, el rămânând prizonierul unui exercițiu hermeneutic accentuat interpretativ, căruia nu îi oferă, ca „joc secund”, o temă personală (confuzia programului paideic nicassian între informatie si culturä (Bildung și Kultur!).

De altfel însuși magistrul le cerea ucenicilor săi să graviteze cultural și spiritual în jurul unei teme proprii.

Acest lucru nu trebuie însă să-l (ne) dezamăgească prea tare, întrucât, în acest fel, Noica se găsește în proximitatea altor voci de cărturari moderni precum Hanna Arendt, Sloterdijk sau Finkielkraut, de partea cealaltă situându-se nu mai puțin importanții gânditori de sistem în jurul acelei teme care îi oferă consistență: Emmanuel Levinas (ontologie și morală?) sau George Steiner (poate gnoseologie și morală?) și desigur Heidegger însuși, profesorul lor.

Odată prins în acest sistem fără sistem, mentalul este pândit de pericolul fermecătoarelor jocuri de cuvinte (jocuri de idei!) speculative.

Un exemplu: într-o conferință ținută în Elveția în fața unui public de muzicieni, Pleșu își prezintă cartea Despre îngeri” și, pentru a-și cuceri auditoriul, își închipuie cum îngerii (lui), „purtători și iubitori de muzică”, „cântă în prezența lui Dumnezeu din cantatele lui Bach, pentru ca apoi, retrași în chiliile lor, numai între ei, să glăsuiască (să dea glas pe mai multe voci) arii de Mozart”!

Tot așa de bine ne putem noi închipui cum unii dintre ei, mai puțin disciplinați și mai puțin doritori să urmeze protocolul curții, își vor acorda instrumentele și vor interpreta quartetul lui Haydn „Cele șapte cuvinte ale lui Isus pe cruce”, sau alții, poate vizionari ai unei alte escatologii decât cea înscrisă în Carte, chiar acel modern „Quator pour la fin du temps” a lui Olivier Messiaen.

La întâlnirea cu acest mandarin ne aflăm adesea la porțile unei uriașe biblioteci, trăgând cu urechea: cărți în cele mai diferite limbi și dialecte, incunabile sau manuscrise bogat ilustrate cu miniaturi comunică unele cu altele pe orizontală, pe verticală sau în diagonală, se ceartă în retorici dialogale rafinate sau se intersectează polemic datorită unui preaplin informațional.

Iar noi, pășind în acest asurzitor spațiu polifonic („er-fahren”, numește limba germană acest de-mers), care ne poate părea uneori chiar haotic, nereușind să discernem o temă a acestor nesfârșite confruntări, vom fi ușor dezamăgiți simțindu-ne invitați la exersarea cu precădere a unei ușor frivole gândiri speculative.

Cândva același Andrei Pleșu ne răsfăța cu analize „competente” de istorie și critică de artă, fără să poată dovedi o autentică înțelegere (simțire) a artei plastice, iar astăzi glosează tot atât de „competent” pe tema religiei și religiozității, a credinței, fără a se întreba, fără a ne îngădui nouă, celorlalți, să ne întrebăm despre „autenticitatea credinței” sale: fără îndoială că erudiția, cunoașterea istoriei evenimentului reprezintă o primă condiție, dar și cea mai palidă înțelegere a lui, căci el, evenimentul, este mult mai mult decât istoria lui, de cele mai multe ori el anunțând un viitor, este pre-istorie.

Celălalt ucenic, Gabriel Liiceanu, astăzi spiritul viu al unei edituri de prestigiu de nivel european, după o încercare timidă de a marca hotarele unui teritoriu (mai puțin cunoscut nouă), în dorința identificării criteriilor unui sistem gnoseologic în cheie personală („Tragicul, o fenomenologie a limitei și a depășirii”, „încercată” deja în 1975 și reluată în 1994 în volumul „Despre limită”, sau Încercare în politropia omului și a culturii”, în 1981), va provoca, într-un târziu, probabil dezamăgit, o „ceartă” de despărțire de filozofie.

De excepție rămân însă cărțile lui, scrise cu un surprinzător talent, unde de multe ori se arată extrem de atent și responsabil față de realitățile stupefiante ale noii Românii („Apel către lichele”). Desigur, și munca lui de editor înseamnă mult pentru cultura română, a cărei dimensiune, sugrumată în cele câteva decenii de aur, este încă fără prea mare însemnătate europeană.

Însă nu ar trebui să las neamintită eminența gestului său de o fundamentală însemnătate, și nu numai raportat la această maladie a culturii din România, gest care l-a înscris în rândul elitarelor voci europene: „Sein und Zeit” – „Ființă și timp”, traducerea din original a acestui studiu de referință nu numai pentru actualizarea uneia dintre cele mai cutezătoare și insolite voci ale Europei de azi, dar și a „următorului secol” (Steiner), ci și pentru înaltele standarde de calitate oferite de el prin această  cutezătoare întreprindere, cadou de neprețuit pe care îl face culturii și limbii române, pe care o învață să gândească și altfel (prefață, note explicative, un dicționar bilingv oferit unei limbi care pare nepricepută pentru a înțelege geometria boreală a discursului heideggerian), o operă de traducător, și nu numai, care o va face să devină act cultural de referință cel putin în România säräcitä de astfel de acte culturale.

Tot în jurnalul lui Zamfirescu aflăm analiza pertinentă freudiană a procesului infantilizării ființei în regimul totalitar comunist!

Închei pentru azi aici, pentru a relua textul scrisorii!

Deci, mai departe, scrisoarea către „un ami lointain

Întrebări asupra unui concret al istoriei sau despre experiența unui limbaj vizual specific Estului sau Vestului european, sau, din contră, cele asupra a ceea ce am putea numi internaționalismul semnului lingvistic vizual, o periodizare a istoriei artei a acestui secol ce nu ar suferi de crisparea intelectuală produsă de efortul de înțelegere a ipotezelor de lucru de ultimă oră ca factori de respingere a momentelor anterioare – instaurarea, deci, a unei dictaturi a cronologiei –, întrebări asupra rolului culturilor naționale în cadrul spectrului european, precum și alte probleme ce țin mai cu seamă de analiza șansei limbajului vizual în procesul comunicării în epoca post-Gutenberg-iană, toate acestea sunt locuri geometrice ale spiritului european de azi, ce se lovește în demersul său analitic de o mulțime de forțe centrifugale în acțiune, al căror efect de necontestat este reașezarea continuă în noi parametri ai ordinii calitative a analizei semiotice și semantice a semnului lingvistic vizual.

Acest demers analitic pare a fi îngreunat și de scăparea din vedere a unui soi de analiză etimologică a semnului vizual, ce ar avea ca urmare dezechilibrarea balanței tradiție / modernitate-avangardă, tot mai mult în favoarea ultimelor două, dar, pe de altă parte, și de tendința semnului vizual de ascundere a valorii sale semantice în spatele celei de auto-reprezentare, fenomen mai cu seamă vizibil în modernitate. (Kandinski, Rothko, Richard Serra sau Chillida, teatrul absurdului sau poezia unui Oskar Pastior sunt concrete argumente pentru această afirmație.)

Asistăm astfel la un fenomen paradoxal: cu cât funcția de auto-reprezentare, auto-revelare  (Selbstdarstellung) a semnului vizual este mai dezvoltată, cu atât se reduce, uneori chiar până la anihilare, acea tradițională funcție vitală de reprezentare (Darstellung).

Deci, cu cât retorica formei este mai complexă, cu atât mai mult pare să se dezvolte, până la abuz, acea tendință de auto-reprezentare, semnul vizual devenind astfel, din ce în ce mai evident, indiferent față de funcția lui semantică inițială (clasică).

Astfel, semiotică și semantică par să-și fi estompat valoarea specifică cu riscul unei anumite slăbiri a apetenței dialogale în actul comunicării.

Și asta la capătul unui lung drum de secularizare a semnului vizual, drum ce a însemnat o slăbire metafizică treptată a raportului complex dintre textul și contextul semnului vizual!

Căci, la începutul acestui drum, cândva, credeam că știm că, „de vrea cineva să vadă starea minții sale, să se păzească pe sine de toate gândurile, și atunci mintea se va vedea pe sine asemenea culorii cerești a safirului” (Evraghie, în „Sentințe despre rugăciune”).

Multitudinea de semne de întrebare provocate de demersul analitic comparativ ce ni l-am propus îmi pare a fi produsul a două categorii de dificultăți, fără a căror depășire încercările noastre se condamnă de la sine la un fel neproductiv de segmentare a problematicii.

De câtva timp am pierdut, în „rătăcirile” noastre, tot mai mult, sentimentul de a fi acasă, de a locui în limba noastră: de multă vreme se pare că vorbim tot mai puțin „din ea”, din limba noastră, ci numai „cu ea”, căci, să nu ne amăgim, criza noastră spirituală nu este numai aceea a alternativei apus-răsărit, ci mai cu seamă aceea a înstrăinării ființei noastre de ființa limbii noastre, semn al apusului din noi.

Un soi de acedia, de care pare să fi fost cuprinși, este astfel rezultatul precar al unui demers combinatoriu sub imperiul cantitativului și sub presiunea continuă a descoperirii de noi și noi forme, metalimbaje ale unor deja inventate metalimbaje, limbaje de graniță ce-și pierd granițele specifice, toate laolaltă factori de erodare a instrumentelor noastre de ascultare a esenței originare a limbii.

Și, pentru că limbajul vizual pare să fi suferit și el de pe urma acestui proces, să încercăm acum, când acest secol se apropie de sfârșit, și o privire de reevaluare critică a tot ce am acceptat, poate cu o prea grăbită frivolitate spirituală.

Pe deasupra, sufletul și cugetul nostru, al celor ai estului, par a fi traumatizate și de o realitate politică brutală, una ce trezește în noi teama paralizantă de a nu ne fi pierdut pe noi înșine ca fii ai Europei.

Ex-cursul nostru, aici în adevăratul sens al cuvântului, de peste patru decenii, nu pare a fi acela al eremitului – posibilă prezență de excepție în rezervația naturală a peisajului eterogen al Europei, dar nici pelerinaj în recuperarea unei ordini cardinale cunoscute. Nu, el ne apare, provocând în noi o criză ontologică, o călătorie înspre trecutul nostru resimțită nu ca pe un act de arheologie, ci, mai degrabă, sub amenințarea ieșirii din timp.

Acum, în aceste zile, când semne ale unei posibile noi rânduieli se arată la orizont, să ne lăsăm totuși în voia unei fertile negrăbiri ce ne îngăduie, la revenirea din adâncurile în care ne-am simțit peste decenii azvârliți, să readucem la suprafață mărturiile supraviețuirii noastre autentice, atâtea câte au fost, dar desigur una superioară supraviețuirii biologice.

Acest apel, fără o posibilă invitație la dialog, rămas undeva într-un sertar amestecat printre alte proiecte începute și neterminate, a fost scris în august/septembrie 1989; unele aserțiuni și formulări le-aș modifica astăzi, la altele aș renunța chiar, dar le las așa cum au fost ele gândite la vremea aceea!