Ashley

De fiecare dată când mă gândesc la Mariana, îmi vine în minte mirosul acelei nopți, în Perez Velasco, și oboseala după fuga aceea, de parcă memoria mi-ar agita în mod direct pieptul și aș mai fugi și acum. Pentru că asta a fost cel mai important lucru pe care l-am făcut în noaptea descoperirii – fuga.

În ultima recreație din acea zi de vineri, la colegiu, Salomon ne-a zis, după ce ne-a povestit experiențele sale nocturne în centrul orașului:

– Curvele sunt cel mai rău și cel mai bun lucru pe care îl ai în viața asta.

Aveam nevoie să știm se însemnau acele cuvinte. Așa că ne-am dus acolo unde ne-a spus că vom găsi răspunsul la acel ceva care se mișca înăuntrul nostru și care voia să iasă cu tot dinadinsul afară.

Acum, noaptea nu mai miroase la fel în Perez Velazco. Poate pentru că în ziua de azi un pod luminat te duce de acolo până la Strada Comerțului peste niște grădini care împart bulevardul în două sensuri. Sau poate pentru că lucrul acesta care se învârte mereu în cerc și pare a fi aceeași noapte mereu, îmbătrânește totuși, iar întunericul, deși condamnat la a nu muri niciodată, începe treptat să putrezească.

Am urcat Bulevardul America până la Stația Centrală, unde acum oprește Telefericul. Acolo am privit cu coada ochiului prostituatele grase așezate pe pragurile magazinelor de cartier închise la acea oră târzie. Apoi am văzut și altele, slabe, cu părul vopsit în culori stridente, fumând și conversând.

Am tras la sorți și a căzut Mendoza să-și ia inima-n dinți și să întrebe. Oricum, nu era ce ne așteptam. Cineva a întins o mână cu unghii roșii, lungi ca niște gheare, și l-a prins de pulovăr pe Cesar. Am reușit să-l tragem de haine înapoi și am rupt-o la fugă cu toții, îngroziți, de parcă acei bărbați îmbrăcați în prostituate s-ar fi luat după noi și ne-ar fi vânat cu râsetele lor.

Cesar era palid la față, iar noi râdeam de frică. Deși știam că nimeni nu ne urmărea, continuam să fugim, poate fiindcă râsul nostru avea în seara aceea un gust diferit. Nu mai știu, nu-mi mai amintesc bine, e posibil să nici nu fi fost frică, ci doar ne prefăceam că ne e, ca să pară noaptea diferită.

– Acolo este Senor Mayo, a zis Sergio. Eu știu.

L-am urmat în tăcere. Senor Mayo este un edificiu de șase etaje ale cărui două nivele de jos sunt Galerii de Haine. Am urcat treptele cu grijă, nu mai voiam alte surprize. Am ajuns pe un coridor obscur, din ale cărui uși întredeschise ne chemau încet voci de femei. Atunci le-am văzut. Erau frumoase și tinere.

S-a tras din nou la sorți și a fost rândul meu să întreb. Am ciocănit la o ușă care rămăsese închisă. Mi-a deschis un tânăr de vârsta noastră, cincisprezece, poate șaisprezece ani. Ne-a întrebat dacă vrem fete. Am zis că da și atunci ne-a invitat să intrăm și să luăm loc pe o canapea.

– Șase domnișoare vă aduc imediat! a zis închizând ușa după noi, Apoi, cu glas schimbat, s-a răstit înspre cortina la care deja ne uitam toți: Prezentare!

Acolo, înăuntru, întunericul era altfel, pătat de lumina roșie și de fumul de țigară care se învârtea haotic în jur. Am văzut, totuși, șase femei doar în sutiene și fuste scurte. Lumina a crescut bursc, nu știu cum, și atunci am descoperit-o pe Mariana.

– …Iar ea este domnișoara Ashley! a încheiat tânărul prezentator.

Ea m-a văzut la rândul ei. Ne-a văzut pe toți. A deschis gura ca și cum ar fi fost pe punctul de a ne spune, mi-am imaginat, pe nume. M-am ridicat. Prietenii mei o recunoscuseră, de asemenea, doar eram cu toții la același colegiu. Dintr-o dată, am simțit frică și am ieșit fugind. Mă temeam că le va spune la ai mei că am fost în edificiul prostituatelor, mă gândeam să nu mă fac de rușine. Săream treptele de parcă Mariana sau Ashley, ar fi întins după mine brațul să mă prindă, fără ca ea să facă un pas.

Abia când am ajuns jos, în bulevard, am descoperit că nu fugisem doar eu, prietenii mei mă urmaseră. Din fericire, nimeni nu ne-a luat drept hoți, în ciuda hainelor ieftine și a culorii pe care pielea noastră o avea.

În clipele acelea, niciunul dintre noi n-a deschis gura să spună nimic. Și nici când ne-am urcat în microbuzul 42. Doar Sergio, la un moment dat, a zis un banc, dar nimeni nici n-a zâmbit măcar.

Câteva zile după aceea, într-o recreație, la colegiu, ne-am regăsit cu toții, în timp ce mâncam, ca de fiecare dată, carne de pui. Pe Mariana, care era într-un curs inferior cu un an, n-o mai văzuse niciunul dintre noi.

– E bună Mariana, a zis Salomon pe neașteptate. I-am tras-o de trei ori.

Știam că mințea. Nici el și niciunul dintre noi nu bănuise că Mariana lucra în Senor Mayo. Dar l-am lăsat să vorbească, el plătea Coca Cola.

La televizorul din fața noastră, realizatorul emisiunii prezenta golurile ligii. Ne-am oprit din mâncat să le vedem, cât mai atenți cu putință. Când s-a terminat rezumatul sportiv, Salomon a zis:

– Geme excitant.

Sergio n-avea chef să mai vorbim despre asta, așa că a schimbat subiectul și ne-a spus că aranjase un pariu, să jucăm împotriva celor de la colegiul Walter Strub, o partidă mare, de zece bolivianos pentru fiecare.

Eu continuam să privesc știrile. Într-un oraș din Spania, într-o maternitate, un tată își răpise propriul fiu nou-născut din brațele mamei, urcase pe acoperișul clădirii și sărise de acolo. Muriseră amândoi, tată și fiu. ”Tragedie”, spunea prezentatorul de pe canalul Unitel, ”o adevărată tragedie”. Iar eu îmi imaginam înălțimea, amețeala, vântul rece, viteza corpurilor în cădere, lovitura finală, sângele pe asfalt, spărturile în craniu, creierii împrăștiați.

– Data viitoare o întreb dacă face anal! a zis brusc Salomon, revenind la subiect.

Sergio și Rivera mâncau cu poftă, repede, paella fierbinte. I-am imitat. Am băut un pic de Cola, să sting gustul picant de llajua, apoi am întrebat:

– Ce oră o fi acum în Spania?

– Spania? a întrebat Rivera, cu gura plină.

– Nu știu, a zis Salomon. Asta nu știu.

*

– Dumneavoastră sunteți un părinte exemplar! îi spunea profesoara de filosofie lui don Daniel, tatăl Marianei, la cea mai importantă ședință cu părinții, aceea de sfârșit de an. Dumneavoastră, întotdeauna! zicea ea în fața tuturor, dând din cap ca o mascotă fericită care, în sfârșit, obține recompensa pentru că a făcut tumbele bine. Dumneavoastră, mereu!

Casa lui don Daniel era la două case de a mea. Umbla vorba că soția îl abandonase fără niciun motiv, însă eu știam adevărul.

Era Anul Nou, îmi amintesc bine, cred că pe la trei sau patru dimineața. Santa Fe era pustiu, casele abandonate ori cu copii singuri, fiindcă cei mari se aflau în saloanele din   Chasquipampa sau prin barurile din centru. Bunica se simțea rău în casa unchiului meu și avea nevoie urgentă de pastile, așa că a trebuit să mă întorc acasă. Am scurtat drumul pe o cărare care cobora dinspre munte spre râu. Mă cunoșteau toți câinii din zonă, așa că nu mă păștea niciun pericol. Atunci, am văzut câteva umbre care păreau că dansează stângaci pe nisip. Dintr-o dată, m-am gândit, fără să vreau, la fantome și mi s-a făcut frică. M-am oprit brusc, să iau de jos câteva pietre, deși nu-mi dădeam seama la ce mi-ar fi folosit. O clipă mai târziu i-am recunoscut, în lumina Lunii.

Am aruncat la loc pietrele  și zgomotul m-a dat de gol.

Don Daniel își înfipsese degetele ca niște gheare în părul donei Anita și o trăgea așa în timp ce o lovea peste picioare. Ea părea a-și fi concentrat toate forțele în a strânge din dinți ca să nu țipe. Am vrut să spun ceva, orice, nu știam ce.

– Ce e, rahatule? La ce te uiți? a zis don Daniel dându-i drumul și venind spre mine.

N-am răspuns absolut nimic, ba chiar m-am prefăcut că nu văzusem nimic și mi-am continuat drumul.

În timp ce lăsam râul în urmă, urcând cărarea spre casa mea, am privit înapoi. Don Daniel trecuse la altceva, poate inspirat de mine, arunca pietre, nu mari, în spatele donei Anita. Iar dinspre ea nu venea decât o tăcere dureroasă, efortul de a nu țipa.

Nu mult după acea întâlnire din noaptea de Anul Nou, pe când stam împreună în iarbă și ne uitam amândoi la nori, Mariana, care era prietena mea, mi-a spus că mama ei se aruncase în Riberalta pentru a scăpa de cancer și a muri în pace. Asta era câteva luni înainte de a o vedea pe Mariana aproape goală în edificiul Senor Mayo.

*

– Ce bine ar fi dacă toți tații ar fi ca don Daniel! continua să vorbească profesoara de filosofie, recunoscătoare pentru nu știu ce treabă făcuse acesta la tabloul electric al școlii. Atât de delicat, atât de solidar, atât de săritor, atât de atent, atât de creștin, atât…

*

În după-amiaza aceea în care stăteam cu spatele pe iarbă, Mariana mi-a zis că știa să citească în nori. Îi citea, îi deslușea, apoi îi picta. Iar după ce îi picta, îi putea citi încă o dată, mai bine.

– Sunt o artistă, îmi spunea ea. Uite acolo, ce vezi?

Eu vedeam un uriaș aluat de pâine care căzuse pe jos și începuse să se transforme în popcorn. 

– Este un elefant mâncând orez, hotăra ea mai înainte ca eu să pot răspunde. Și nu e prima oară când văd un elefant. Mai devreme, până să vii tu, am mai văzut unul. Acela mânca tăiței.

Am vorbit despre atâtea în ziua aceea. Am râs mult de elefanții ei, vedea elefanți în toate părțile, până și în zborul insectelor. Mi-a zis că tată ei ajunsese electrician, deși visul vieții lui fusese să devină inginer. Și că el voia ca ea și sora ei mai mare, Rosario, să devină ingineri, ca să se realizeze pe plan social. Mi-a spus despre cancerul mamei sale și despre Riberalta și atunci, ca să-mi distragă atenția, să nu văd că era gata să plângă, m-a întrebat:

– Vrei să vezi elefantul meu favorit? Așteaptă-mă! și a dispărut în fugă. 

S-a întors cu un dosar mare în care erau prinse toate desenele. Într-adevăr, peste muntele care domina Santa Fe, cu adevărat un nor-elefant-alb mânca tăiței din alt nor portocaliu. Mi s-a părut frumos. Am vrut s-o sărut atunci, dar n-am îndrăznit. Am luat-o de mână ușor, iar ea nu s-a opus.

– Nu-i așa că sunt o artistă? mi-a zis, iar ochii ei, mai limpezi ca niciodată, lăsau să curgă lacrimi ce-i spălau chipul precum picăturile de ploaie.

*

– Știți ce mă intrigă la prostituatele din Senor Mayo?

Salomon aproape că striga, tocmai îi bătusem pe cei de la Walter Strub cu trei la zero și ne așezasem pe iarba din Cota Cota.

– Cel mai mult mă enervează că nu se mișcă! a continuat el nervos. Sunt rigide, ca moarte! Înțeleg că nu vor să te sărute, dar ar trebui să se miște, nu? Puține se mișcă. Prea puține. Mariana geme excitant, dar nu se mișcă. O prostie, nu?

*

Nu mă puteam ascunde la infinit, așa că Mariana m-a găsit, în cele din urmă. Mi-a trimis un mesaj prin prietena ei.

Am ajuns devreme pe podul fragil care, deși făcut doar din lemn și frânghii, rezista de ani apelor. În ziua de azi e alt pod acolo, unul din ciment. Ca și cum s-ar fi turnat o placă funerară peste frumusețea celui de demult.

– Ai venit! a zis ea când m-a văzut.

Am dat din cap.

– Vreau să vorbesc cu tine, a spus.

Am mers amândoi în tăcere spre pajiștea unde îmi arătase elefanții din cer. Mi-ar fi plăcut să zic ceva, însă nu știam ce. Ochii ei priveau doar în pământ. Vântul îi mișca ușor fusta neagră a uniformei de colegiu. Și eu eram tot în uniformă.

Când am ajuns, ne-am așezat și am privit spre cer fără să-l vedem cu adevărat.

– În ziua aia…, a zis ea și a suspinat. În ziua aia m-ai văzut.

– Unde? am întrebat, decis să mă prefac.

–  Nu te face…! a zis ea și mi-a dat peste picior. Acolo unde muncesc.

– A.

– Nu vreau să-i spui tatei. Nu vreau să spui la nimeni. Este secret.

Nu știam ce să răspund. Sigur că nu mă gândeam să-i spun ceva lui don Daniel.

– O să-ți dau ceva ca să taci, a zis.

Atunci am văzut cum și-a băgat mâinile sub fustă și și-a scos chiloții. Și-a desfăcut picioarele și mi-a arătat sexul.

– Vino.

– O să faci asta cu toți? am întrebat, tremurând de timiditate și excitare.

– Nu. Tu o să vorbești cu ei să tacă.

– N-am să pot, am zis și m-am întins lângă ea, i-am sărutat gura, gâtul, apoi urechea.

Erecția aproape că mă durea. Mi-am desfăcut pantalonii și am intrat în trupul ei. Era prima oară. Am tras-o de fund spre mine. M-am mișcat  brusc și am terminat înăuntru, mai repede decât îmi imaginasem. Ea a surâs. Mi-a dat un sărut pe frunte ca unui copil care s-a purtat bine.

– Ai dreptate, a zis, n-ai să poți.

Și-a ridicat chiloții, și-a scuturat fusta cu palmele și puloverul de fire uscate de iarbă, apoi mi-a făcut un semn de adio și a dispărut fugind.

Pe cer nu se vedea niciun nor.

*

Era unul din ultimele locuri în care rămăsese să o căutăm. Un platou înalt, nelocuit, unde urca și cobora drumul spre Oruro. Trebuia să trecem prin zona unde cogoterii obișnuiau să arunce cadavrele victimelor. Era ca și cum ai căuta un ac, dar trebuia să o facem. Ne-am împărțit în perechi, iar eu am căzut cu don Daniel. Eram sigur că n-aveam s-o mai găsim și îmi venea continuu să plâng. Fusesem pe ascuns în edificiul Senor Mayo și ciocănisem la toate ușile până când un zdrahon mă scosese în șuturi de acolo.

Trecuseră două săptămâni de când Mariana nu se mai întorsese acasă. Tatăl ei credea că, după ce ieșise din magazinul de haine unde lucra, fusese răpită și sechestrată. Nu era singurul care credea asta, de fapt toată lumea șoptea că mai mult ca sigur cadavrul îi fusese aruncat în vreo râpă de cogoteri. Adesea răpeau fete, le violau, le asasinau și apoi le făceau să dispară.

– Altceva nu vreau, îmi spunea don Daniel în vreme ce ne depărtam de ceilalți. Să-i găsesc trupul ei mic de copilă și s-o înmormântez. Nu poate rămâne undeva aruncată, ca un leș de câine! și a început să plângă.

– O să apară, am mințit eu, e bine, e bine…

– Nu, mi-a răspuns el.

Atunci, mi-am luat inima în dinți și i-am spus dintr-o suflare ce-mi ardea pieptul, ce mă făcea să transpir și să nu pot dormi:

– Don Daniel, eu o iubesc pe Mariana, o iubesc cu adevărat!

S-a oprit din mers și m-a privit.

–Nu, a zis. Tu nu știi ce e dragostea. Nu asta e dragostea…

Însă eu mă gândeam că eram prea neînsemnat pentru aspirațiile inginerești ale lui don Daniel.

Și mă mai gândeam la ceva.

Oare putea ști ce e dragostea un om care-și lovea nevasta cu pietre în dimineața de Anul Nou?! Pentru o clipă am vrut să-l înfrunt, să dau și eu cu pietre în el cum arunca el în spatele donei Anita. Dar i-am văzut chipul plin de durere și mi-a trecut.

– Ssshhtt! a zis el atunci.

O altă pereche de căutători ajunsese pe marginea râpei și fluierau semnalul convenit. Găsiseră ceva. Acel moment în care alergam cu toții spre râpă, acela era momentul speranței, de a o găsi, indiferent cum, doar de a o găsi. Însă când am ajuns acolo, nu era mortul nostru. Era un bărbat cu degetele tăiate, pleoapele închise și fața albastră.

– Ar trebui să anunțăm poliția, a zis unul dintre vecini.

– Cred că era șofer de taxi! l-a văitat o doamnă. Atât de tânăr…

Așa cum stăteam pe marginea râpei, am observat dintr-o dată că don Daniel se depărtase voit de mine, fără să mă privească și am înțeles imediat de ce. Dragostea mea pentru fiica sa îl ofensa.

N-am mai găsit nimic atunci, iar noaptea a venit repede și am plecat cu toții la casele noastre.

Peste o săptămână, Mariana s-a întors în Santa Fe. Nimeni nu știa ce se întâmplase, însă bârfele pomeneau despre o călătorie în Cochabamba, unde Mariana fugise cu un bărbat de cincizeci de ani. Și continuau despre cum don Daniel o găsise până la urmă într-un motel de unde o scosese trăgând-o numai de păr până acasă, iar acasă o bătuse cu centura de la pantaloni până când leșinase.

O lună mai târziu după întoarcerea sa, Mariana a fugit din nou. De data aceasta nimeni nu s-a mai dus să o caute.

*

Anii au trecut repede și, când Rosario a primit diploma de inginer, don Daniel a sărbătorit asta cu mult fast, la Bella Mary. Atunci l-am văzut pentru a doua oară plângând. Era mort de beat, într-un colț al încăperii, ținnd strâns o sticlă de bere în vreme ce vorbea cu picioarele. M-am apropiat să-l ajut, la urma urmei era tatăl primei femei pe care o iubisem în viața mea. Plângea la fel cum fiica sa plângea atunci când mi-a arătat norii-elefanți, avea același fel de a închide ochii și a strânge buzele.

– E o fată rea, fată rea, fată rea, fată rea, fată rea! repeta el într-una. Rea, rea, reaaa!!

*

Am suferit după Mariana. Colegiul mi se părea insuportabil. Zilele treceau îngrozitor de greu.

Într-o sâmbătă după-amiaza, am fost să jucăm o partidă de fotbal cu cei de la colegiul Achumani. Am pierdut și în parte din vina mea, fiindcă orice făceam, driblam, alergam, șutam la poartă – nu puteam da un singur gol măcar. Când ești trist nu poți să ai un joc fericit. Așa că am rămas fără bani, doar cu sete și foame.

César și Chino locuiau în Wilacota, cartierul dinspre munții care înconjurau Santa Fe. Oricum, ca să ne întoarcem acasă din Huayllani, unde luasem bătaie de la colegiul Achumani, trebuia să trecem cărările peste acei munți.

Se întuneca repede, mai repede decât mergeam noi. Și îmi amintesc cum, dincolo de niște pini și eucalipți, am văzut într-o parte un grup de case. Un drum îngust mergea într-acolo și am pășit pe el aproape fără să vrem. Chiar atunci a ieșit Luna Plină, luminând clădirile. Erau abandonate.

Ceea ce aproape că ne-a speriat a fost un copil.

O fetiță de trei ani apăruse în calea noastră. Stătea în fund în fața unei case, plângând, în vreme ce nasul îi curgea fără oprire. Ne-am oprit brusc, de parcă întâlnisem o fantomă.

– N-o atingeți! a zis César, speriat.

– Asta trebuie să fie casa ei, a zis Chino și a ciocănit la ușă.

Și, în vreme ce ecoul nopții repeta zgomotul pe care-l făcea Chino, un alt ecou suna în mintea mea.  Îmi închipuiam că mă apropii de fetița aceea, că o consolez și o ridic în brațe, iar ea îmi simte, recunoscătoare căldura și mă recunoaște. Dar eu o luam la fugă, urcam muntele cu ea în brațe, și săream așa de acolo, cum făcuse acel tată din Spania, cu trei ani în urmă, când își răpise din maternitate fiul nou-născut. Iar în timpul căderii, îmi dădeam seama că era fiica mea, pe care Mariana o păstrase pentru mine. Căderea. Amețeala. Impactul. Și, apoi, nimic.

– Hai, că vine! a zis Chino, iar eu m-am trezir din visul meu.

O altă fată, de șapte ani, a ieșit din casă și a luat-o de mână pe cea mică.

– Așa face mereu, scapă, a zis ea.

*

Au trecut încă cincisprezece ani? Mai puțini? Nu mai știu. Știu doar că eram în Sucre, cu serviciul. Traversam Piața 25 Mai când am văzut niște hippie argentinieni care vindeau obișnuitele bibelouri. Mi-a atras atenția un tablou în care se vedeau clar munții din Santa Fe, o pajiște cunoscută și niște nori albi ca niște elefanți. Am îngenuncheat, să-l văd de aproape, era foarte frunos. Și, de acolo, stând așa, în genunchi, am văzut-o din nou pe ea. Am văzut-o și primul lucru pe care l-am simțit a fost dorința unui nou sărut, după atâta vreme, al doilea.

– Mariana…, am spus. Ești tu.

Însă chipul ei, deși păstra toate detaliile tinereții, părea a nu fi în întregime același, de parcă altcineva o uzurpase din interior. Și era slabă, îngrozitor de slabă.

– Nu cunosc nicio Mariana, mi-a răspuns, cu un accent pe jumatate bolivian, jumătate de Argentina, genul pe care-l capeți când trăiești mulți ani în  Buenos Aires.

– Dar cine este artista care a creat acest tablou cu imagini din Santa Fe? am întrebat pe un ton voit rece, retrăgându-mă.

– Eu, a zis ea. Eu sunt. Ashley.

– Cât costă?

– 200 pesos, mi-a răspuns imediat.

Fiindcă nu voia să mi-l vândă.

– Scump, am zis.

– Așa e. Acum costă 300.

Am numărat 300 bolivianos și i-am dat înainte să se dumirească. N-a mai avut timp nici să refuze, nici să ceară mai mult. Am luat tabloul și i-am mai spus doar atât:

– Ești, cu adevărat, o artistă.

Apoi i-am întors spatele și am plecat.

Era mai bine așa. Pentru ce să insit, pentru ce să descopăr adevărul. Pentru ce. Pentru ce să-i spun că ochii ei mi-au trezit durerea din piept, tristețea iubirii neîmpărtășite, pentru ce să-i vorbesc de cartierul nostru, pentru ce să-i spun despre viața perfectă a surorii ei, inginera Rosario, pentru ce să-i spun cum s-a căsătorit aceasta cu un domn din Calacoto care era tot inginer și care se temea să calce noaptea prin Santa Fe, pentru ce să-i spun că tatăl ei își alesese ginerele, pentru ce să-i spun că acel domn inginer care n-ar fi omorât o muscă, a alergat-o cu mașina pe Rosario, după o ceartă, și a lovit-o, din fericire nu au rămas copiii orfani, pentru ce să-i spun că don Daniel s-a învinovățit pentru asta și s-a retras într-o cameră pe care și-a zidit-o singur în Tres Lagunas, departe de toți, trăind din vânătoarea de chinchila și mâncând ce-i dau vecinii, în timp ce o blesteamă pe ea, pe Mariana, pentru ce să-i zic toate astea, pentru ce.

Există un moment în care nu mai alergi după ceea ce ai descoperit cândva și poți, din nou, merge mai departe.

Text publicat cu acceptul autorului, îi mulțumim.
Traducere din limba spaniolă de Liviu Surugiu.

Rodrigo Urquiola Flores s-a născut în 1 noiembrie 1986 în La Paz, Bolivia. Este autorul romanelor Lluvia de piedra/Ploaia de piatră (Mențiune de Onoare la Premiul Național pentru Roman, 2010, Bolivia), El sonido de la muralla/Sunetul zidului (Premiul Marcelo Quiroga Santa Cruz, 2014, Bolivia; Premiul Interamericano Carlos Montemayor, 2016, México) și Reconstrucción/Reconstrucție (Premiul Marcelo Quiroga Santa Cruz, 2018, Bolivia). A publicat volumele de povestiri Eva y los espejos/Eva și oglinzile (2008) și La memoria invertebrada/Memoria nevertebrată (2016). De asemenea, a scris piese de teatru, cum ar fi El bloqueo/Blocajul (Premiul Adolfo Costa du Rels, 2010, Bolivia), El retorno/Întoarcerea (Premiul Municipal de Dramaturgie Cochabamba, 2015, Bolivia) și La serpiente/Șarpele (Premiul al doilea Adolfo Costa du Rels 2018). Este autorul povestirilor «La caída/Căderea» (Finalistă la Premiul Copé Internacional, 2010, Perú), «Mariposa nocturna/Fluturele nocturn» (Premiul Adela Zamudio, 2013, Bolivia), «El pelícano/Pelicanul» (Premiul Binacional ArBol –Argentina Bolivia–, 2014), «El amante/Amantul» (Premiul al doilea Internacional Antonio di Benedetto, 2014, Argentina), «El espantapájaros/Sperietoarea» (Mențiune la Premiul Iberoamericano Julio Cortázar, 2015, Cuba), «Mientras el viento/În timp ce vântul» ( Premiul al doilea Cataratas de Foz do Iguaçú, 2015, Brasil), «El cazador/Vânătorul» (Premiul al doilea Franz Tamayo, 2015, Bolivia), «Árbol/Copacul» (Premiul Franz Tamayo, 2017, Bolivia), «Senkata» (Premiul Latinoamericano Edmundo Valadés, 2018, México) și «Ashley» (Premiul Internațional José Nogales, 2019, Spania). Povestirile sale au fost traduse în quechua, portugheză, bengalí, germană și croată, și au fost incluse în diferite antologii naționale și internaționale.

Deoarece textul apare în revista noastră în preziua aniversării autorului, îi urăm La Mulți Ani. Feliz cumpleaños, Rodrigo!