Selectează o Pagină

A.E. Baconsky – Biserica Neagră și melancolia anxietății. O lectură.

Groapa cu lei, Numărul 4 / octombrie 2020 | 0 comentarii

de Cristi Vicol

Destinul literar al lui Anatol Emilian Baconsky este similar cu cel al lui Arthur Koestler, ori poate cu al lui Panait Istrati, sau chiar Bujor Nedelcovici (cu romanul său „Al doilea mesager”,  interzis în România lui Ceaușescu) în ceea ce privește relația pe care a avut-o cu ideologia comunistă. A fost, până la un punct, simpatizant al regimului moscovit și, ulterior, a denunțat absurditatea sistemului totalitar, asumându-și o poziție disidentă.

Tranziția către comunism se produce undeva în preajma lui 1949, când se alătură cenaclului Lupta Ardealului, colaborând în acest timp cu Viața Românească, Flacăra, Contemporanul, Utunk. [1] Nu sunt foarte clare motivele pentru care a aderat la ideologia comunistă, deși nu e greu de speculat. Poate s-a găsit în postura descrisă de Czesław Miłosz în eseul său Gamma sau robul istoriei[2] și a înțeles că noua putere va deveni ulterior o nouă orînduire, care se va infiltra toate aspectele societății și care va gira literatura și arta în general.  Sau poate, greu de exclus, a fost o aderare sinceră, o aliniere ideologică. Nu e a fost nici primul și nici ultimul intelectual care s-a găsit în această poziție.

Cert este că în primele decenii ale puterii comuniste Anatol Baconsky se regăsește în poziția poetului fidel sistemului, pentru care scrie programatic. Volumele sale de versuri Poezii (1950), Copii din valea Arieșului (1951), Cântece de zi și noapte (1954) și Două poeme (1956) urmează îndeaproape structura și stilistica „realismului social”. Potrivit lui Alex Ștefănescu, Baconsky „versifică absent lozinci” și îi „evocă baladesc pe comuniști”: „Uite, chiar acuma ne-a venit/ Un tovarăş de la Judeţeană./ Bucuroşi îi spunem: Bun sosit! / Arborii şi-au tremurat coroana.” (La frasinii de la răscruce). [3]

În următoarele volume, însă, scriitorul se îndepărtează de limbajul rigid al odelor destinate propagandei și se deschide tot mai mult spre suprarealism, alegorie și misterios, opțiuni ce îi vor caracteriza opera în deceniul 1967-1977: de exemplu în Cadavre în vid, publicată în 1969, și Corabia lui Sebastian (1978) – două volume de poezie experimentală, care încapsulează sentimente de alienare și profeții apocaliptice.

Suma acestei noi abordări în relația cu Partidul, a acestei depărtări de linia încurajată oficial, posibil totuși să fi căpătat consistență mai devreme, poate la Congresul Scriitorilor, în 1956, unde scriitorul denunță starea deplorabilă a poeziei românești, folosind apelative dure la adresa relației poeziei și a poeților cu Puterea, conflict care s-a concretizat ulterior în prefețele pe care le scrie la antologiile de poezie Fluxul Memoriei (1968) și Remember (1968), cât și în ședințele intelectuale care au loc după momentul decisiv al noii revoluții culturale plănuite de Nicolae Ceaușescu – iulie 1971. Consecințele nu întârzie să apară: textele sale nu mai sunt primite la Steaua, este criticat în revistele partidului și i se deschid dosare de urmărire.

Ulterior acestor evenimente, traseul său se va schimba fundamental, iar spre sfârșitul anilor 70 scrie Biserica Neagră, roman pe care îl va publica în Germania și va rămâne cenzurat în România până după Revoluție. Volumul, care are o particularitate puternic confesivă,  reprezintă o parabolă a vieții omului în sistemul totalitar, scrisă în cheie funestă, acuzatoare, suprarealistă, în care elementele distopice sunt parte a butaforiei, iar personajele misterioase compun un univers alienat și carceral, născute din absurdul unei lumi cu valori răsturnate.

Presupun că experiența comunismului îi oferă lui Baconsky o importantă resursă biografică, deci o perspectiva personală pe care o transferă protagonistului – un tânăr sculptor – despre care Eugen Simion constata că „suportă presiunea unor inerții tiranice”[4] similare cu forțele înfricoșătoare care apasă , să zicem, pe Winston Smith, ori John Savage.

Nu e întâmplător – și aici trebuie să menționăm observația Hannei Arendt potrivit căreia toate mișcările totalitare sunt societăți secrete stabilite la lumina zilei, fondate pe absoluta ostilitate față de lumea externă, unde membrii sunt inițiați într-o ierarhie strict prestabilită, iar interacțiunea între membrii să capătă accente ritualice – că regimul totalitar din Biserica Neagră este reprezentat de Liga Cerșetorilor, o frăție mistică, cu ritualuri religioase de inițiere, care acaparează uneori prin viclenie, alteori prin forță, un oraș nelocalizat geografic, unde intelectualii au devenit informatorii cerșetorilor, bibliotecile și muzeele au fost desființate, iar cărțile sunt arse în piața publică.

Liga este o construcție ezoterică în toate sensurile ei, al cărei scop este de a dirija toate destinele individuale conform principiilor ostile după care se ghidează: individul, celula primară a societății trebuie, la fel ca în romanul orwellian, dezumanizat și lobotomizat, trebuie să i se extirpe trecutul și viitorul, singura realitate fiind prezentul, întemeiat pe austeritate și pe umilință, toate supuse dogmei, una desacralizată de orgii și realități răsturnate.

Astfel, orașul „cetate” în care se întoarce tânărul pictor este dizlocat de lumea reală, fiind un labirint de clădiri ale căror detalii se pierd în atmosfera încețoșată ce pervertește rostul pentru care au fost construite. Străzile întortocheate, care obturază detaliile arhitecturale devin trasee înăbușitoare, obositoare, lipsite de refugiu. Încăperile în care este cazat protagosnistul sunt carcerale și nu oferă adăpost, ci doar un sentiment de prizonierat.

Proiecția religioasă pe care o conferă autorul acestei secte/societăți secrete este o confirmare, cred eu, a unei intenții de demascare a comunismului est-european, unde utopia, deși pretins seculară, a preluat o parte din mistica spirituală creștină, despre care o parte din critici susțin că ar fi fost doar o prelungire ideologică a aspirațiilor milenariste, care se regăsesc atât în creștinism, cât și în dialectica marxistă.[5]  – Astfel, Liga Cerșetorilor are o structură exclusivistă, cu legi interne despre care cei neinițiați nu știu nimic și nici nu sunt informați, iar sediul lor este Biserica Neagră, o metaforă pentru fanatismul membrilor. Liga este noua credință, iar mântuirea orașului și a cetățenilor nu poate veni decât prin izbăvirea universală oferită de către membrii societății secrete.

Protagonistul se întoarce pe meleagurile natale după o lungă perioadă petrecută în în altă țară. Se simte însă străin de tot ce îl înconjoară, iar sentimentul este amplificat de privirile suspicioase ale cetățenilor orașului: „trecătorii mă observau cu priviri insistente ca și când aș fi fost un strein nedorit.” [6] Acest motiv al înstrăinării va reveni pe parcurs, reluând tema orașului schimbat, acaparat de noua orânduire, aflat astfel într-o altă etapă istorică. Puterea în oraș a fost preluată, în absența lui, de către Liga Cerșetorilor, o organizație, după cum ziceam mai sus, ce controlează toate aspectele vieții și a desfășurării zilnice, inclusiv a decorurilor și a comportamentului personal, pe care le alterează astfel încât să reflecte ideologia.  

Prin umare, dulapurile au o singură culoare, cea roșie; limbajul cerșetorilor este exersat, golit de semnificație, mecanic, precis, anterior pregătit, care nu suferă nuanțare; membrii sectei poartă întotdeauna asupra lor o carte pe care o vântură la nevoie – poate fi carnetul de partid, care le reconfirmă apartenența și deci inviolabilitatea, ori poate vreo lectură obligatorie, programatică; apoi „bustul unui bătrân cu mustățile uriașe” la care se închină cerșetorii – Stalin; organizarea în „ierarhii impenetrabile” – structuri prestabilite și sacre, la fel precum sloganul pe care îl repetă precum o mantră: „umilința ca mod al disciplinei interioare” – deci supunere și încredere oarbă în sistem, cât și poziționarea pe o treaptă inferioară elitei și Conducătorului, etc.

Într-una din zile, protagonistul primește un bilețel prin care este invitat să devină membru al Ligii. Străzile sunt covârșite de numărul uriaș cerșetori, care nu mai sunt umili, ci agresivi – o revoltă a marginalior, îmbrăcați în haine aparent jerpelite – egalitate în mizerie. Cerșetorii impun cetății o dogmă a austerității și a umilinței. Interacțiunea cu cetățenii se desfășoară ritualizat, cerșetorii întinzând mereu o pălărie în calea oamenilor, așteptând ca aceștia să le ofere bani.

Senzația de vis pe care protagonistul o trăiește, capătă brusc valențele unui coșmar, o rătăcire prin labirintul omogenizant al străzilor ocupate de acești apostoli ai utopiei, al cărui centru de putere este Biserica Neagră – o axă a puterii care adună și redistribuie energiile urbei potrivit unei logici frânte și răsturnate, senzație alimentată și de atemporalitatea cetății – anotimpurile nu se schimbă niciodată, evenimentele se petrec la crepuscul, iar vremea este mereu umedă și friguroasă:„ …totul îmi constituia, ca și altă dată, un univers ireal, o incintă suspendată undeva în afara lumii, într-un spațiu răpit, unde viața și moartea își schimbă inelele sub zodii încremenite și enigmatice”. [7]

Ulterior, protagonistul va ajunge și el membru al Ligii. Începe să își piardă identitatea, și se transformă într-un „om nou”, în oglindă cu realitatea istorică aflată într-un proces ideologic de alterare și rescriere, o nestatornicie care nu oferă individului răgazul de a se ajusta. Clădirile orașului se manifestă în același fel: încăperile pe care deja le explorase sunt date în gazdă, fără vreo logică aparentă, altor și altor chiriași (care dispar cu regularitate) – personaje fantomatice și stranii.

Singurii care țin pasul cu schimbarea sunt chiar inițiatorii mișcărilor tectonice, care navighează cu succes această realitate arbitrară, iar la fiecare reîntâlnire cu ei, personajele-creșetori sunt deghizate și ocupă alte rol în ierarhia secte. Protagonistul va fi atras în aceste schimbări, lucrând ca preot, clopotar sau gropar, primind de fiecare dată altă locuință, rotire care îi sporește anxietatea și îi confiscă sentimentul de intimitate și de statornicie. Asistăm la regresul la care sunt supuse personajele, cărora nu li se permite să evolueze individual și independent de sarcina de partid. Protagonistului i se spune că „trebuie” să facă această slujbă dacă vrea să urce în ierarhia puterii, fără să i se spună de ce trebuie să facă asta.

Celelalte personaje din roman, în mare parte membri ai Ligii Cerșetorilor, se comportă decrepit și lipsit de orice fărâmă de voință, incapabile de opțiuni personale[8]. Vorbim despre același proces pe care îl întâlnim și, de exemplu, la politrucii lui Koestler, unde calitatea principală nu rezidă în nume, ci în rolurile mimate: Bătrânul profesor, Paracliserul, Groparii, Servitoarea, Sordidul, Proprietăreasa, Fratele, Generalul, Personajul Auster, etc., sugerând astfel că ele sunt lipsite de orice trăsătură umană, individualizantă, fiind, de fapt, mecanisme reduse la funcționalitate, în afara psihologicului.

În schimb, beneficiază de provilegii materiale și întâlniri orgiastice la care tânărul pictor este martor – probabil o destăinuire a luxului, a puterii și a manisfestărilor festive din cadrul Partidului și a nomenclaturii – care, deseori sunt completate de autoflagelare atunci când se constată că au încalcat regulile stabilite de ierarhia puterii. Aceste evenimente erotice prezintă o stilistică a grotescului scăpat de sub control, iar autoflagelările sunt completări  iraționale – carnale și instinctive.

Ca o paranteză istorică, romanul poate fi interpretat și pornind de la etapele instaurării la putere a comunismului românesc. Exempli gratia: la un moment dat elitele Ligii Cerșetorilor se schimbă, locul puterii fiind luat de personaje inițial mai liberale în gândire, dar fidele aceluiași sistem – este de fapt o schimbare de cadre, iar paralela poate fi trasată cu exactitatea în momentul schimbării vechii gărzi, în fruntea căruia fusese Gheorghe Gheorgiu Dej, cu noua direcție, girată de cadrele lui Ceaușescu.

O altă însușire a personajelor este limbajul rigid (de lemn) pe care îl folosesc, element caracteristic propagandei comuniste. Baconsky chiar consemnează acest aspect, folosind, poate coincindental, sintagma orwelliană „new speech” pentru a descrie felul în care limbajul se schimbă în funcție de nevoile politice ale momentului: „se ținea mereu după mine, copleșindu-mă cu elogii stupide formulate în spiritul noului grai al tuturora.” [9]

Unii critici au observat că lirismul și „densitatea poetică”[10] din textul baconskian reprezintă o antiteză voită în raport cu limbajul de lemn al propagandei și, nu în ultimul rând, o mărturie spectaculoasă a voinței sale de a se rupe de limbajul găunos pe care îl practica scriitorul în prima parte a carierei sale literare[11] – „Nu m-a cunoscut și luându-mă poate drept om al ligii venit în control, mi-a spus că e reprezentatnul tinerei generații care se străduiește să dea umilinței un sens mai profund, să ducă mai departe cuceririle, înlăturând incompetența etc.” [12]

Presiunea pusă de Liga Cerșetorilor pe tânărul protagonist începe să aibă consecințe: existența sa este desensibilizată, care pare interminabilă, este o mărturie a absurdului totalitar, ce nu poate fi reabilitat și nici înțeles. La prima vedere, cititorul are impresia că protagonistul se predă acestei noi „religii”, că a luat act de necesitățile sistemului și prin urmare își asumă o oarecare inerție și estompare intelectuală și emoțională, dar, de fapt, este o strategie prin care tânărul pictor obține răgazuri și momente de intimitate.

          Adoptă o nepăsare cinică și face tot ce i se spune. Nu pune la îndoială cererile Ligii și ajunge să fie pe rând gropar, participant la orgiile nocturne și în final preot la înmormântările ce au loc în Biserică, unde cititorul, la fel ca personajul, constată numărul mare de morți care se succed pe catafalc. Numărul cadavrelor aduc aminte de faimoasa replică din Balanța, (un alt roman anticomunist) a doctorului Gâlcescu, care la cererea Nelei de a dona corpul tatălui său pentru scopuri științifice, răspunde: „de cadavre credeți că ducem noi lipsă?”

Individualitatea protagonistului se află sub un atac concomitent care vizează toate particularitățile sale intime: vorbirea, gândirea, profunzimea propriei existențe și a conștiinței de sine – Liga Cerșetorilor este, de fapt, o conștiință colectivă, neparticulariztă, omogenizată, o gloată a cărui singur țel este de a anihila individul.

Deznodământul este lugubru. Baconsky nu oferă nici o șansă de reabilitare lumii în care tânărul sculptor este prizonier, chiar dacă spre sfârșit Liga trece printr-o perioadă de reformă și liberalizare, dar nu oricum, ci prin epurarea vechilor conducători: Biserica Neagră este asediată și apoi cucerită de un grup reformator, dar care apoi se insinuează  în spatele avatarurilor pe care le-au înlocuit. Printre ei se insinuează și cerșetori din vechea gardă, care se strecoară deghizați în noua ierarhie.

Astfel ajungem la momentul culminant al romanului, în care realitatea se scufundă cu totul în absurdului totalitar: diferitele grupuri acaparează puterea prin violență, iar cei uciși sunt așezați, prin rotație, ritualic, pe un catafalc în Biserica Neagră, semn că singura constantă este cultul mortuar al celor care au fost deja epurați, a încremenirii istorice, iar, în ultimă instanță, a unei realcătuiri refractară vieții – o religie a morții și a ritualului de înmormântare.

 Autorul conștientizează că această relaxare ideologică este de fapt una în raport cu anii 1950 în care libertatea este limitată și supravegheată. Este ceea ce constată și Lucian Boia în studiul său: „Partidul și Securitatea au ținut tot timpul procesul sub control, iar atunci când gradul de <<libertate>> acordat începe să pară neliniștitor, întoarcerea s-a făcut fără nici un fel de dificultate.” [13]

Protagonistul își aude numele strigat într-o listă de „eroi” care s-au sacrificat pentru această nouă ordine a cetății, dar se împotrivește „morții ritualice” și strigă că este viu, fapt ce încalcă una din regulile neștiute ale Ligii Cerșetorilor Este atacat pentru momentul de sinceritate, care afectează, prin impulsul său individualizant, care afectează construcția fragilă a unui sistem bazat pe obscurantism, întreg orașul-cetate – un simulacru al minciunii, înșelăciunii, falsei modestii și propagandei, unde revoluția nu eliberează, ci, din contră, reactivează uzurpatorii în pozițiile cheie pentru a păstra iluzia realității și incertitudinea prezentului.

Trăind încă sub iluzia unei posibile evadări, protagonistul primește o scrisoare din străinătate, care îl îngrozește – răul este universal, iar apostolii săi sunt răspândiți peste tot; Biserica Neagră și Liga Cerșetorilor devine singura realitate palpabilă a viitorului:

 

„Pe aici – îmi scrie el – cerșetorii s-au înmulțit simțitor în ultima vreme. La anumite ceasuri de după amiază, orchestre de cerșetori colindă străzile sau se opresc prin piețe și cântă acostând cu tot mai multă îndrăzneală trecătorii care, în mod bizar, încep a se depinde să le arunce câte o monedă și manifestă chiar și o anumită simpatie pentru ei. Sunt zile când și unii oameni remarcabili ai orașelor se costumează în cerșetori si-i poți vedea stând câte o oră-două la capetele podurilor sau subt portalul vreunei biserici (…) A înțelege înseamnă însă, mai mult ca oricând, a muri – și în timpul morții, ca și după moarte, se instaurează mai întâi un lung întuneric, din imperiul căruia cei ce se întorc sunt întotdeauna alții… Nu te mai gândi la nimic, nu invidia destinele a căror dărnicie e înșelătoare – statornicul și rătăcitorul nu sunt decât cele două jumătăți ale clepsideri ce-și plimbă prin ele, nemiloasă și impenetrabilă, nisipul de totdeauna, când plinul șo golul sunt umbra celuilalt…”.[14]

 

Puterea Ligii este pe cale să se extindă precum o molimă, iar coșmarul amenință să devină universal. Evadarea este imposibilă. Protagonistul nu mai are unde să fugă, deoarece întreaga lume este acaparată de acest deznodământ absurd.

Concluzia cumplită a acestei distopii, din care nu există ieșire, este consemnată chiar de protagonist în ultimele rânduri ale romanului – este o predare în fața infilibilității absurdului, a incertitudinii și a nefericirii totalitare, final care trasează o paralelă convingătoare între destinul individului și ultima redută a libertății în fața puterii absolute (există aici un universalism al deznodământului literar în distopie, la care recurge, de exemplu, și Winston Smith): „A înțelege înseamnă, mai mult ca oricând, a muri – și în timpul morții, ca și după moarte, se instaurează mai întâi un lung întuneric, din imperiul căruia cei ce se întorc sunt întotdeauna alții” [15]

Baconsky moare în cutremurul ce a zguduit Bucureștiul în 1977, fără să își vadă lucrarea publicată în România. Însă, în ciuda trecutului său controversat, sciitorul basarabean aduce, privind retrospectiv, un serviciu uriaș literaturii române – Biserica Neagră este una dintre puținele distopii politice coerente scrise în limba română, care critică absurditatea ideologică și dezumanizarea individului în sistemului carceral comunist ce a stăpânit (cuvântul este cel potrivit) România și Europa de est timp de mai bine de patru decenii. 

 

 

Bibiliografie selectivă:

 

Boia, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 2010;

Baconsky, A.E.,  Biserica Neagră, Echinoxul nebunilor și alte povestiri, Editura Curtea Veche, București, 2011;

Crețu, Bogdan, Utopia negativă în literatura română, Editura Cartea Românească, Iași 2008;

Simion, Eugen,  Scriitori români de azi, Editura Cartea Românească, București, 1974;

Ștefănescu Alex, La o nouă lectură: A.E. Baconsky, în România literară, 2004, numărul 17 http://www.romlit.ro/a._e._baconsky

Șandru, Cristina, Worlds Apart? A postcolonial Reading o post-1945 East-Central Eurropean Culture, New Castle, Cambridge Scholars Publishing, 2012.

 

[1] Detaliile lui biografice sunt consemnate în cronologia aflată la începutul volumului Biserica Neagră. Echinoxul nebunilor și alte povestiri, publicată în 2011 la Curtea Veche;

[2] Gamma sau robul istoriei, articol publicat de Czesław Miłosz în volumul Gândirea captivă, Editura Humanitas, București, 2008, pp. 155-191;

[3]Alex Ștefănescu, La o nouă lectură: A.E. Baconsky, în România literară, 2004, numărul 17 http://www.romlit.ro/a._e._baconsky ;

[4] Eugen Simion, Scriitori români de azi, Editura Cartea Românească, București, 1974, p. 417;

[5] Cristina Șandru, Worlds Apart? A postcolonial Reading o post-1945 East-Central Eurropean Culture, New Castle, Cambridge Scholars Publishing, 2012, p. 139;

[6] A.E. Baconsky, Biserica Neagră, Echinoxul nebunilor și alte povestiri, Editura Curtea Veche, București, 2011, p. 32;

[7] A.E.Baconsky, în Bogdan Crețu, Utopia negativă în literatura română, Editura Cartea Românească, Iași, 2008, p.168;

[8] Bogdan Crețu, Utopia negativă în literatura română, p. 169;

[9] A.E.Baconsky. Biserica Neagră, Echinoxul nebunilor și alte povestiri,  p. 65;

[10] Ovidiu S. Crohmălniceanu, Referințe Critice în Biserica Neagră…, p. 255.;

[11] Ion Negoițescu, Referințe critice în Biserica Neagră…, p. 28;

[12] A.E.Baconsky, în Bogdan Crețu, Utopia negativă…, p. 172;

[13] Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 2010, p. 175;

[14] A. E. Baconsky, Biserica Neagră…, p. 145;

[15] Idem.