Selectează o Pagină

de Miriam Demeter

Abia trezit din somn, Martin s-a gândit la Lia. S-a gândit tulbure și întortocheat, așa cum se întâmplă după un vis. Și-a imaginat că, de fapt, Lia îl trezise. Poate că ea avea puteri telepatice, poate că se trezise înaintea lui și se gândise intens la el și de aceea fusese smuls din somn fără niciun ceremonial, direct și aproape brutal. Cine ar fi putut să știe? Lia, desigur.

Întins sub pilota azurie, la adăpost de răcoarea dimineții, Martin își imagina că deja Lia îi trimisese un mesaj. Îi textase ceva ori poate îi scrisese un email. Dar îi era lene să verifice. Ar mai fi dormit.

Era primul weekend departe de Lia. De fapt, nu era primul. Dacă ar fi fost să ia în seamă zilele de dinainte s-o cunoască, ar fi avut mulțime de weekenduri departe de ea. Ar fi avut întreaga viață de până atunci departe de ea. Separați, necunoscuți, neștiindu-se unul pe altul, poate nici măcar căutându-se, nici chiar visându-se. La ce s-ar fi visat unul pe celălalt dacă nu s-ar fi știut? Totuși, uneori visele trimit astfel de semnale, dar nimeni nu e în stare să le interpreteze, nimeni nu se pricepe să dea un sens sau o semnificație exactă a unui eveniment petrecut în timpul somnului. Poate că, eliberate de povara cărnii, spiritele umblă hai-hui într-un plan al existenței de care nimeni nu are habar și acolo se întâlnesc, se cunosc, se hârjonesc, se ceartă, se urăsc ori ajung pur și simplu să se îndrăgostească. Așa spune lumea, dar cine putea ști cum este? Lia, desigur.

În cele din urmă Martin coborî din pat. Era frig, prea frig pentru o dimineață de vară, iar tricoul în care dormise și asudase amplifica senzația de răcoare neobișnuită, nepotrivită pentru luna iunie. Oare Liei i-o fi frig, se întrebă ajuns în bucătărie, în vreme ce punea ibricul pe foc. O va întreba când se va întoarce dacă i-a fost frig în acea dimineață. Ar fi avut un element pe care să-l fi împărtășit, o senzație comună, frigul din camera lui putea să fie frigul din camera ei de departe.

Se cunoscuseră la o Convenție, în ultima zi. Mai mult, se cunoscuseră în ultimele ore, înainte ca el să plece spre casă, înainte ca ea să plece spre casă. Se nimeriseră la aceeași masă din barul hotelului în care fuseseră cazați. E drept, Martin o remarcase cu o zi înainte în sala de conferințe. Nici n-avusese cum să n-o remarce pentru că Lia prezentase ceva, un studiu despre confinarea plasmei în câmpurile magnetice toroidale. O banalitate. Vocea ei, în schimb, nu era banală. Și nici accentul.

La bar, în vreme ce pierdeau vremea în așteptarea orei de plecare, el spre gară, Lia spre aeroport, au vorbit fleacuri. Adică nimicurile din care le erau alcătuite existențele. Dar Martin ar fi ascultat cu plăcere și dacă Lia ar fi citit dintr-un carnet plin cu procese verbale de amenzi. Apoi, în ultimele minute, poate chiar în ultimul minut, făcuseră schimburi de adrese de email.

Ajuns în tren, Martin se dojenise că nu-i ceruse numărul de telefon. La urma urmei, ce mai conta? N-avea niciun motiv s-o caute, ea nici atât. Și totuși, spre surprinderea lui, după câteva ore de mers cu trenul, ajuns acasă, după ce a deschis calculatorul, Martin a găsit un email de la Lia.

Cred că ne-am mai întâlnit anul trecut, la Brașov. Lia.

De fapt, anul trecut Convenția fusese la Timișoara. Nu avea nicio însemnătate, în weekendul următor Lia a venit la el. Firește, schimbaseră emailuri înainte. Și, lucru curios, Martin n-a avut nici atunci curajul să-i ceară numărul de telefon.

Și tot așa. În fiecare weekend, Lia venea la el. Apărea sâmbăta dimineața, uneori vinerea după-amiaza, pleca invariabil duminica seara.

Iar acum, după ce primăvara se risipise, Martin trăia primul weekend fără Lia. Fusese avertizat. Tot printr-un email pe care-l primise vineri, adică ieri.

Nu voi veni weekendul ăsta. Vorbim. Lia

Fără nicio explicație. Primul impuls fusese s-o întrebe de ce. Cumva, se simțise abandonat. Martin admitea faptul că se îndrăgostise de ea. Îi și spusese asta, la un moment dat. Lia zâmbise vag, dar Martin remarcase atunci că ochii ei nu surâdeau. Erau doar atinși de o umbră. Așa păreau mereu. În orice caz, s-a abținut să-i răspundă. Poate că va reveni ea cu o explicație, s-a gândit.

Luă ibricul de pe foc, aruncă trei linguri de cafea, bineînțeles că spuma se revărsă peste margine. Retras apoi în sufragerie, Martin își aprinse o țigaretă. Gusta din cafea, trăgea din țigaretă, sufla fumul spre tavan. Ceața albăstrie se întindea leneșă spre bibliotecă, învăluia lustra, cobora spre draperiile de catifea și încremenea pentru o clipă într-un strat subțire, lângă ferestrele rabatate, prin care se cerneau zorii plumburii, după care fumul se prelingea afară, urcând probabil spre cerul jos pe care nori gri, bulbucați, prevesteau o ploaie.

Savura momentele acelea de inacțiune, ca un jucător de pocher care filează încet cărțile, dureros de încet, ca un preludiu amar, sperând o mână norocoasă. Avea să deschidă calculatorul, avea să găsească un email de la Lia, ceva, un semn de la ea, câteva cuvinte.

Azi plouă, la tine cum e? Lia.

Sau

M-ai visat? Ți-este dor? Lia.

Sau

Am să vin, totuși, mi-e greu fără tine. Lia.

Orice.

Așa că aștepta, fumând și gustând din cafea, să capete suficient curaj ca să descopere ce-i scrisese Lia. Va trebui să-i cer numărul de telefon, chibzui Martin, tolănit în fotoliu, zgribulit în tricoul în care dormise și care se zvânta lent.

Era anormal de frig pentru luna iunie. Mai mult, pereții lambrisați protejaseră mereu sufrageria, îi asiguraseeră o căldură nativă, latentă, capabilă să ascundă vremea de afară până și iarna, când veneau gerurile lui ianuarie. Ar fi putut da drumul la centrală, dar fie din lene fie din alt motiv, Martin prefera să tremure ușor, încovrigându-se și mai mult în fotoliu.

Din sufragerie până în birou ar fi putut degera. Mai bine să-și schimbe tricoul, să ia ceva cu mâneci lungi, să tragă pe el un pantalon de trening, să facă un drum pe holul larg, de la intrare, acolo unde centrala termică moțăia în lipsă de altceva mai bun de făcut.

Abia apoi, după ce ar fi rezolvat toate acestea, să se ducă în birou, să aprindă calculatorul, să verifice emailurile, să vadă ce-i scrisese Lia. Cinci cuvinte, poate zece, ar fi fost suficiente pentru el.

În cele din urmă abandonă țigara în scrumieră și se urni din fotoliu. Dădu drumul la centrală, deși i se părea un gest absurd pentru începutul verii. Se îmbrăcă cu un flanel moale, potrivit mai degrabă pentru toamnă, apoi cu un pantalon de trening din bumbac. Plus o pereche de șosete.

Hainele erau reci și senzația de frig spori un pic. Poate c-am răcit, își spuse Martin, deși nu se simțea deloc astfel. Nu-l durea capul, nu avea nasul înfundat, nu-l ustura gâtul, nici ochii nu-i lăcrimau. Să-și încălzească un ibric cu lapte, eventual.

Dar nu se duse spre bucătărie ci spre birou. Porni calculatorul, dădu draperiile deoparte apoi se întoarse în dufragerie de unde aduse cu sine restul de cafea, de acum rece și ea, țigările și scurmiera. Aprinse lampa de pe birou și lansă clientul de email.

0 unread messages.

Lia nu-i scrisese nimic. Niciun cuvânt. Îi trecu prin minte preț de o clipă că nu avea conexiune la internet. Nici pomeneală. Totul era în ordine.

Chiar așa, Lia? gândi Martin. Nu merit niciun cuvânt?

Se întrebă dacă o supărase cu ceva în săptămâna care tocmai se termina. Emailurile pe care le schimbau între ei atunci când erau departe nu lăsau loc de asemenea interpretări. Martin era afabil, Lia îi răspundea uneori la fel, alteori părea ceva mai reținută, dar nu asta conta, ideea era că el nu avea cum sau cu ce s-o supere. Nu în mod conștient, desigur. Cel mai bine ar fi fost să verifice istoricul conversațiilor, să vadă dacă nu cumva scăpase vreun cuvânt aiurea, dacă nu scrisese ceva care ar fi putut avea sensuri multiple, vreo aluzie care ar fi putut fi interpretată ca o insultă.

Dar constată cu nedumerire și amărăciune că în inbox nu exista niciun mesaj de la Lia. Nici în folderul cu mesaje expediate nu se afla nimic. Ca și cum niciodată nu-i scrisese ceva Liei.

Se gândi că, cine știe cum, calculatorul îi fusese virusat. Foarte bine, fusese virusat, dar de ce dispăruseră doar emailurile de la Lia și către ea. Mai era o posibilitate, dar asta presupunea intervenția deliberată a cuiva din exterior. O terță persoană care să fi șers cu bună intenție anumite mesaje, în speță toată corespondența sa cu Lia. Asemenea lucruri se pot face ușor, spre exemplu cu un keylogger capabil să ofere și controlul calculatorului, nu doar monitorizarea claviaturii. Ori ceva similar. Dar de ce și mai ales de către cine? Își aprinse încă o țigaretă încercând să-și facă ordine în gânduri.

Lia era supravegheată de cineva. Lia lucra în cercetare, într-o zonă oarecum sensibilă. Și Martin la fel. Dar asta nu însemna nimic. Cercetau efectul razelor de Lună asupra galoșilor de gumă, comparativ cu restul lumii. Era ca și cum cineva de la Mitsubishi Motors s-ar fi apucat să cerceteze pe ascuns căruța din lemn a unui gospodar din Bărăgăn. Ideea de spionaj îi păru ridicolă.

Dacă nu era vorba despre spionaj, însemna că existau alte motive pentru a fi urmărită. Un admirator secret sau un fost iubit care o supraveghea de la distanță. În fond, nu știa mare lucru despre ea. Dar chiar și așa, cum să-i fi virusat calculatorul? Ar fi trebuit să intre neobservat în apartament și să instaleze virusul. Apoi, într-un moment de gelozie dublată de furie, acesta ar fi șters toată corespondența dintre cei doi. O șicană de doi bani, de adolescent întârziat. Părea la fel de absurdă ca ideea spionajului.

Sigur că pierderea mesajelor îl indispunea, dar știa adresa ei pe de rost. Ar putea să-i scrie un email și să-i relateze întâmplarea. Și va vedea ce-i va răspunde Lia.

Totuși, înainte de asta, va face o scanare. Porni antivirusul și-l programă pentru o scanare profundă. Va dura ceva, dar oricum nu avea nimic altceva de făcut. Vreme de două sau de trei ore va citi, se va uita la un film pe consola din sufragerie, va face un duș fierbinte să se încălzească odată, se va gândi la Lia ori, pur și simplu, se va băga la loc în pat, sub pilota azurie încercând să-și reamintească visul din care fusese smuls, credea el, chiar de către Lia.

Se refugie sub jetul de apă fierbinte al dușului. Visul de azi-noapte, cum era de așteptat, se estompase mult. Tot ce mai avea erau frânturi de imagini. El într-o gară depărtată, încercând să-și cumpere bilet de tren spre casă. Probabil că visase ziua în care o cunoscuse. La ghișeu i se oferise un bilet care costa enorm așa că-și cumpărase biletul online. Doar că trenul urma să plece peste o oră, iar el trebuia să se întoarcă la hotel, să-și ia bagajul. Avea timp la limită. Pornise pe jos spre hotel, în vis se poate întâmpla așa ceva, ajunsese la Poarta Iulius Mall și urma să coboare pe strada Castelului, spre hotel. Dar ceva nu era tocmai în ordine. Nu există nicăieri o poartă numită astfel. Putea fi Poarta Schei din Brașov, acolo exista și strada Castelului. Iulius Mall se regăsea în mai multe orașe. La Timișoara, spre exemplu. Acolo unde Lia susținuse că se văzuseră prima oară. Ori spusese că la Brașov?

Dar Poarta Schei arăta ca intrarea într-un mall, deci putea fi Iulius Mall din Timișoara, doar că arăta arhaic, ca un magazin universal de la începutul secolului trecut. Și era plin de cerșetori acolo, oameni ai străzii aroganți și agresivi, care pretindeau să li se ofere ceva. Nu bani, altceva, un lucru de care nu-și mai aducea aminte. Apoi se trezise înfrigurat.

Pe măsură ce apa fierbinte a dușului îl încălzea, imaginile din vis se dizolvau odată cu apa și se adunau, topite, în băltoace instabile, care fie porneau spre canalizare, fie alcătuiau oceane minuscule pe pardoseală.

Încălzit, opri apa, se șterse cu un prosop uriaș, apoi se înfășură într-un halat gros. După niciun minut, frigul îl cuprinse din nou.

Se ascunse sub pilotă, așa cum era, cu halatul pe el. Încercă să citească ceva, dar nu se putea concentra deloc, constată că după câteva pagini nu-și putea aminti aproape deloc ce anume citise și era astfel nevoit să revină asupra textului. La fel ca visul pe care aproape-l uitase și care avea, cu siguranță, un mesaj important pentru el. Un mesaj pe care era încapabil să-l descifreze nu doar pentru că nu avea codul de interpretare, dar acesta era trunchiat, spart, fisurat în toate direcțiile. Unde era sau unde fusese Lia în visul său? Avea impresia că fusese prezentă acolo, dar unde, cum și mai ales, de ce? Nu putea să-și explice această impresie. Probabil că avea legătură cu ce-i scrisese cu o seară în urmă. Ce-i scrisese? Că nu mai vine și că vor vorbi. Dar cum vor vorbi? Prin email? Prin gânduri? Și când vor vorbi? Habar n-avea.

Nu știa ce să facă mai departe. Se obișnuise cu prezența ei în fiecare weekend, începuse s-o considere firească, naturală. Ba chiar începuse să spere că la un moment dat vor fi împreună nu doar în weekenduri ci zile în șir, poate chiar toate zilele care ar mai fi fost de venit. Adică toată viața. Era și speriat, dar și încântat de această perspectivă.

În cele din urmă se dădu jos din pat, se îmbrăcă în trening și flanel, ba chiar puse peste și un hanorac și-ți trase gluga peste cap. Să văzu fugar în oglinda mare, din hol. Arăta mult îmbătrânit, gârbov și decrepit. Se gândi că Lia îl văzuse astfel, într-o străfulgerare de luciditate și atunci luase decizia să se separe, să-l uite. De aceea nu mai venise la el. Dar spusese în ultimul email: vorbim. N-avea niciun sens.

Cu siguranță că la mijloc era o explicație mult mai lumească și mai simplă. Poate dorise o pauză și atât. Sigur că ar fi putut să-i explice și să nu-i lase libertatea să-și pornească tăvălugul gândurilor care-l ducea pe miriște.

Antivirusul terminase scanarea. Nicio amenințare constatată. Se așeză în fotoliul de la birou și se porni să-i scrie Liei.

Îmi pare rău că n-ai putut veni de data asta. S-a întâmplat ceva? Te pot ajuta? M.

Nu era bine. Chibzui câteva momente, șterse mesajul și reformulă.

Îmi pare rău că n-ai putut veni azi. Totuși, nu m-ar fi deranjat să știu motivul. Dimpotrivă. M.

Prea sobru. Liei nu-i plac oamenii sobri pentru că-s limitați și limitează, așa-i spusese. Era posibil ca în decursul timpului să fi fost astfel. Serios, sobru, cu morgă și asta s-o fi scos din sărite.

Lia,

Și nu mai știu ce să scrie. I s-ar fi părut deplasat să înceapă să-i spună c-o iubește. Dacă ar fi tulburat-o cuvintele lui, se pricepea de minune să ascundă asta. Atunci, la ce bun? Îi mărturisise asta de câteva ori. Uneori părea să-i placă, alteori se transforma într-un arici. Nu tocmai arici, dar pe acolo. E drept, de câteva ori ea avusese inițiativa și-i spusese lucruri care pe el îl tulburaseră și-l umpluseră de bucurie. Poate chiar de fericire.

Lia, îmi pare rău că n-ai putut veni. Mi-e dor să te văd, dar știi asta foarte bine. Zilele fără tine sunt aspre, reci, neplăcute. Timpul dincolo de tine n-are sens. Dă-mi un semn că totul e în ordine. M

Expediază.

După câteva secunde veni răspunsul de la entitatea numită mailer-daemon.

Your message wasn’t delivered to (…) because the domain (…) couldn’t be found. Check for typos or unnecessary spaces and try again.

Asta l-a cam durut. Scrise din nou adresa, așa cum și-o aducea aminte, retrimise mesajul, dar obținu fix același răspuns. De trei ori a încercat, cu același rezultat. De parcă adresa de email a Liei nu mai exista. Mai mult, nici numele de domeniu al adresei de email nu exista. Lucru confirmat de o simplă interogare pe whois.

Ceea ce nu avea niciun sens. Și părea cu atât mai grav, ca și cum nu doar adresa Liei nu mai exista, dar parcă nici Lia nu existase vreodată. La urma urmei, ce dovadă a existenței ei avea? Așa cum venea, așa pleca. Nu lăsa în urmă nici măcar un fir de păr în peria de la baie. Trusa ei de toaletă ședea pe polița de la baie exact atâta vreme cât ea era acolo. Niciun tricou de al ei nu poposise în dulapul lui, necum altceva mai sofisticat. Nici măcar o amărâtă de șosetă rătăcită, uitată în urmă din nebăgare de seamă. Nimic, nimic, nimic.

Dar asta era absurd. Bine, avea alte mijloace să demonstreze că Lia nu doar exista, dar se și intersectase cu el. Era chiar simplu. Websiteul Convenției la care participase în iarnă și unde o cunoscuse. De unde începuse totul.

Acolo erau toate conferințele care se desfășuraseră, toate panelurile cu lista tuturor participanților și lectorilor. Ba chiar cu fotografii de la evenimente. Așadar…

Căută pe site, urmă câteva linkuri și, iată. Convenția avusese un participant pe nume Lia B, care susținuse o comunicare pe tema confinării plasmei. Iată și galeria cu imagini.

Și în clipa în care accesă imaginile, totul se stinse. Calculator, lumini, totul. Picase curentul.

Blestemă în gând toate hidrocentralele și teremocentralele, liniile de transport, liniile de distribuție, trafourile, pe cei care le întrețineau, pe toți aceia care se jucau cu nervii lui. Ar fi fost în stare să pornească un război global doar pentru cinci minute de energie electrică în prize.

Din fericire, n-a fost nevoie să pornească nimic. Într-un minut, becurile se aprinseră și toate reveniră la normal. După ce modemul se sincroniză, intră din nou pe site și accesă galeria de imagini. Iată…

Lia B. asistent la Universitate. Iat-o așa cum era, așa cum este ea. O femeie necunoscută, o venerabilă doamnă care nu însemna nimic pentru el. Avea și o adresă de email care cu siguranță că exista, avea numele de domeniu al universității. Și pe care el n-o folosise niciodată, desigur.

Ar fi putut să-i trimită un email. Dar ce ar fi putut scrie acolo?

Stimată doamnă, numele meu este Martin T. și cred că ne-am cunoscut, mai mult, cred că ne-am și iubit. Al dvs. admirator, Martin T.

În cel mai bun caz ar fi fost luat de imbecil. S-ar fi putut lăsa și cu sancțiuni pentru hărțuire. La fel de bine ar fi putut să trimită un email vag, să tatoneze, să afle pe ocolite dacă se întâlniseră în iarnă la Convenție și dacă discutaseră ceva. Ce ar fi putut să discute? Despre confinarea plasmei, ce altceva.

Ce-l nedumerea și deranja cel mai mult era dispariția Liei. Părea o dispariție desăvârșită și definitivă. Nu se îndoia de existența ei, ar fi fost peste puterile lui, o văzuse, o atinsese, o iubise, dormise în brațele lui, îl alintase, îi vorbise și-i șoptise cuvinte în ureche, îl înfiorase, îl emoționase. Cum s-ar fi putut îndoi de așa ceva, trăise toate acele… acele întâmplări. Nu visase, trăise așa ceva.

Visele se uită, se duc la canal sub dușul dimineții. Amintirile nu dispar, ele rămân, sunt persistente, ele ajung să-l alcătuiască, să-i consolideze ființa, ajung să creeze straturi peste straturi pe carnea lui, precum un sculptor care adaugă straturi de humă pe o statuie neterminată încă, o statuie pe care ipsosul nu s-a uscat și încă se lasă modelat.

Dimineața trecuse spre amiază, frigul rămăsese în el și în camere. Nu mai tremura, doar simțea în jur un frig a cărui origine se regăsea, probabil, în spațiul cosmic, în vidul care învelea lumea și-n care nu se petrecea nimic. Lumina trecea prin vid fără să-l încingă, se strivea de ferestrele lui și rămânea acolo, fără să aibă curajul sau intenția să intre în apartament, să-l încălzească, să-l țină în viață.

Privi minute în șir monitorul pe care clientul de email îi raporta în răstimpuri că nu mai primise nicin mesaj nou. Apoi desfăcu o sticlă de vin, un Șiraz de Australia, aromat, apos și zglobiu. Și, după ce gustă vinul, se întrebă dacă avea s-o mai revadă vreodată pe Lia sau dacă măcar avea s-o cunoască din nou. Nu știu să-și dea răspuns. Trăia deja într-un weekend fără ea. Și weekendul acela putea fi la fel de întins cât viața lui.