Selectează o Pagină

Problemele politice ale călătoriei în timp

Numărul 3 / iulie 2020, Punct Contrapunct | 0 comentarii

de Gouthama Siddarthan

Aseară l-am întâlnit pe Stephen Hawking. Sună incredibil, nu-i așa? Ei bine, e adevărat!

Mă invitase la o cină a călătorilor în timp, pe care avea s-o găzduiască. Putea fi spus tare și răspicat faptul că nu visam. Cum putea avea loc, atunci, o astfel de întâlnire? Cum se face că am putut să mă-ntâlnesc cu el, separați fiind unii de alții de mulți kilometri? Să fi fost oare călătoria în timp devenită realitate, cu ajutorul mașinăriei timpului?

Ei bine!

În basmele noastre populare indiene, se regăsește un mit care povestește despre un copac al timpului, înrădăcinat într-o regiune în care cineva poate intra și poate ieși prin alt copac al timpului aflat într-o altă zonă. Această călătorie… nu poate fi oare catalogată drept călătorie în timp? Gardianul care călătorește în acest mod misterios și încântător, cu scopul de a-și proteja clanul, călcându-și inamicii în picioare, se numește Rudran. El este venerat drept simbolul numit „Kaalamar Celvan.” Acest nume se traduce prin „un călător al copacului timpului”. De asemenea, i se mai spune și „kaalan”.

Acest termen, „kaalan”, care-l identifică, are un dublu înțeles: unul dintre ele reprezintă conceptul timpului, iar celălalt reprezintă sub-zeul din mitologia Indiană al cărui scop este acela de a aduce moartea. Acesta din urmă mai este numit, în general, și „ema” (zeul morții). Deci, nu vine ca o surpriză faptul că Rudran, cel care aduce moarte prin copacul morții, este indentificat drept „Kaalan”. Trisul este un simbol de clan al lui „Kaalamar Celvan”, care pătrunde în conceptul timpului cu trei puncte: ieri, astăzi și mâine.

El parcurge un dans magnific și magic de proporții cosmice ca parte a călătoriei sale în timp. Însuși acel dans ritmic, parcurs în unison cu mișcarea universului, conferă un impuls călătoriei în spațiu. Precum o furtună, Rudran pătrunde în anii lumină și-și duce dansul cosmic până la capăt, iar în jurul lui explodează fisurile nucleare. Forța ascunsă a călătoriei în timp este transformată într-un imens dans al cosmosului. Acest dans există dincolo de găurile negre înghesuite-n Calea Lactee, fierbând și viermuind în particulele nucleare rezultate în urma coliziunilor electronilor.

„Kaalamar Celvan”, printr-o mișcare a piciorului său stâng, prinde într-un moment înghețat acea călătorie a dansului cosmic prin prisma anilor lumină copleșitori. În acel moment magic, inelele simbolului nuclear fac horă în jurul imaginii sale.

(Plasat într-o perspectivă logică, acest basm folcloric descrie în mod realist cum gardianul unui clan sare din copac în copac, precum Tarzan, cu scopul de a ajunge la o destinație îndepărtată ,unde oamenii lui sunt în pericol de moarte, și de a-i proteja.)

Această poveste aparține domeniului folcloric al unui popor marginalizat ori subjugat și a fost manipulat de hindușii castelor superioare. Fraza din limba tamililor, „Karpavritceam” (Copac însărcinat) a fost creată atunci când omul a pătruns în copac, urmând ca apoi să reiească, precum un copil. Însă această frază adoptase o nouă formă, „karrpavritceam”, ori „Karpagavritceam”, însemnând un copac antic, vechi de zeci de milioane de ani. De asemenea, se mai poate traduce prin un copac celest, crescut în regatul îngerilor.

Acest cuvânt, aflat în circulație generală sub forma de „Kaalamaram” (copacul timpului), a primit o nouă conotație: a îngerilor ce coboară din rai printre ramurile care ating cerul, devenint astfel un cuvânt întru-totul nou, „aalamaram” (banian). În urma acestei metamorfoze, hindușii castelor superioare au construit o nouă mitologie în jurul copacului.

Fenomenul mitologic antic al eroului care intră în pântecul mamei și începe o călătorie în timp printr-un dans cosmic haotic, urmând ca apoi să reapară pentru a-și salva semenii din clanul său din calea anumitor provocări este dovada clară a faptului că în acele vremuri antediluviene, societatea era una matriarhală, celebrând deschis imaginea femeii, împreună cu toate drepturile și privilegiile cuvenite.

Întocmai acest „Kaala Devan” ori „Rudran” fusese acel înger păzitor al tamililor antici, fiind apoi transformat în Siva, o divinitate mitologică hindusă. Conceptul acestui dans cosmic al haosului a fost furat și înzestrat cu o formă estetică, conform planului artistic al elitelor, fiind în cele din urmă redenumit în „Dansul lui Siva”. Imaginea lui a fost descrisă prin contopirea organelor masculine și feminine, apoi i-a fost atribuit un loc alături de celelalte divinități. În final au fost create povești mitologice în jurul principiilor tantriste și al conceptului divin al Stăpânului Siva dăruindu-și o jumătate din ființa sa consoartei sale.

Acestea este politica religioasă care a furat zeul „Kaala Devan” (Zeul timpului) de la aborigenii tamili și l-a adăugat la un panteon de Dumnezei măreți ai religiei oficiale a hinduismului. Cu toate acestea, deși instituțiile religiei au putut să schimbe imaginea și miturile ce-l orbitau pe zeu, nu au avut puterea de a vedea călătoriile sale în timp, care de fapt au fost un miracol etern și nesfârșit.

Și eu începusem să caut o mașină a timpului, precum cea folosită de străbunul meu „Kaalamar Celvan”, iar ca parte a cercetării mele, am dat peste un articol scris de Stephen Hawking despre cum putem construi o mașină a timpului. (http://www.dailymail.co.uk/home/moslive/article-1269288/STEPHENHAWKING-How-build-time-machine.html)

Atunci când vorbim despre călătoria în timp, metafora mașinii a fost utilizată de mult prea multe ori. Cât timp ne mai putem folosi de acea imagine veștejită? Așadar, să ne aruncăm privirile către călătoria cititului cărților sub forma unei metafore.

În timp ce studiam cuvintele lui Hawking, care deși blocat într-un scaun cu rotile vorbește despre propriile sale dimensiuni și despre a patra dimensiune, am călătorit cu o viteza de două mii de ori mai mare decât viteza sa de peste patruzeci de mii de kilometri pe oră. Declarația sa potrivit căreia nimic nu este lin ori fixat în univers; teoria sa fundamentală a fizicii care spunea că, la o analiză mai atentă, totul este înzestrat cu găuri ori riduri; toate acestea sunt atât de subtile și profunde încât pot unii două specii diferite de spațiu și timp… în așa manieră misterioasă plutesc cuvintele lui, încât produc schimbări în propria mea ființă. Simt cum pătrund în găurile de vierme care plutesc înăuntrul cuvintelor lui, cum pătrund în vortexul sintagmelor și-n găurile abisale ale cărților sale.

Pe când corpul meu este aprins de razele soarelui, vânturi misterioase răbufnesc de-a lungul paginilor cărții, hoinărind pe forma unor meandre, precum un șir interminabil de vagoane cu pasageri. Mireasma maronie tipică cărților se risipește în timp ce parfumul de oțel al mașinăriei umple vidul. Zumzăitul mașinilor se preface într-o furtună de nisip care pătrunde-n cuvinte. Fluturii care bâzâie printre cuvinte nu se opresc din zborul lor. Peisajul ascuns deschizându-se-n lumea abstractă se transformă într-un labirint haotic. Iar eu înaintez, aruncat de-alungul cuvintelor în care m-am transformat.

– Ah… acestea sunt momentele mele, mă dizolv treptat în adierea miraculoasă.

În timpul acelei călătorii, o poveste plantată adânc în mitologia noastră indiană îmi revine în minte cu un patos reînnoit.

Stăpânul Krișna împreună cu înțeleptul vedic Naradha se duc la un râu pentru a face baie. În timp ce Krișna termină și se-ntoarce la mal, cel din urmă, fermecat de frumusețea unei femei-pescar care se-ntâmplă să se-mbăieze și ea în râu, i se alătură. De-alungul zilelor, Naradha o ia de nevastă pe femeie și zămislește copii. Acum, prins în lumea normală a vieții conjugale, se luptă cu problemele zilnice ale unui familist. La un moment dat, se satură de obișnuitul situației și renunță la viață de om însurat, întorcându-se la râul de la care își deviase calea.

În timp ce Naradha stă pe malurile râului, se-ntreabă dacă nu cumva acela este același râu în care, cu ani în urmă, făcuse baie. O iluzie optică îl paralizează. Încet, coboară în apă și se uită pe sine, scufundându-se-n apa rece. În urma băii, se-ntoarce la mal și-l găsește pe Stăpânul Krișna, care-l întreabă dacă a terminat cu baia și dacă se pot întoarce de unde-au plecat. Ce-a însemnat ani pentru Naradha în chinul umanității fuseră doar câteva minute pentru Stăpânul Krișna, din lumea celestă. Acest concept este fundamentul conștiinței sociale indiene, expus fiind prin imaginea de „ocean al vieții conjugale” – o idee care a trecut testul timpului!

Chiar această imagine îl îndemnase pe Einstein să spună că „timpul curge precum râul”. Chiar teoria lui conform căreia la fel cum râul își schimbă viteza în concordanță cu spațiul în care curge, așa și timpul. Hawking face o legătură între perspectiva lui Einstein și GPS. Faptul că timpul unei persoane, în spațiul astronomic, nu curge la fel ca timpul unei persoane de pe pământ reprezintă fundamentul teoriei lui Hawking despre posibilitatea călătoriilor în timp.

„De-aș fi avut o mașină a timpului, aș fi-ntâlnit-o pe Marilyn Monroe la vârful carierei sale,” zice Hawking.

Rămas singur cu sinele, mă gândeam pe cine ar fi trebuit să cunosc, punându-mă-n locul lui Hawking.

Personal, consider că istoriile antice sunt cele mai importante. Cele neatinse de corupție ori manipulare. Pot oare să mă relaxez pe stonehenge-ul de acum câteva sute de ani în aceeași manieră ca și pe stonehenge-ul nostru nativ? Dacă așa ceva e posibil, pot oare să-l cunosc pe Rudran, supranumit „Kaala Devan” (Zeul Timpului)?

Sau poate, aș putea să plec la o vânătoare de dinozauri, așa cum se-ntâmplă în filmul SF „A Sound of Thunder” de Ray Bradbury? Această poveste misterioasă l-a marcat pe Hawking atât de tare încât atunci când scrie despre călătoriile în trecut, spune: „Este o dezamăgire pentru vânătorii de dinozauri și o bucurie pentru istorici.”

Nu e nimeni căruia să nu-i fi plăcut povestea lui Bradbury, în sine o comoară pentru orice cititor pasionat de ideea călătoriilor în timp. Acest concept este o parte inevitabilă a explorărilor intelectuale ale ficțiunii, experimentelor logice și ale lumii științifice.

Majoritatea scriiturilor SF au acest concept drept pivot. Se poate spune cu încredere că nu există vreun scriitor SF care să nu fi atins măcar puțin acest subiect. Nu ne limităm doar la scris, fiindcă și cinematografia abundă de asemenea exemple, exploatate până la os. În Hollywood, această temă a călătoriei în timp a devenit un adevărat clișeu. Trilogia „Înapoi în Viitor” a lui Steven Spielberg este cel mai important exemplu al acestui gen.

Este lesne de înțeles că tradiția SF a călătoriei în timp, care a fost inițiată de H.G. Wells, s-a răspândit în toată lumea, având rădăcini adânci în literatură și luând diverse forme.

„A Sound of Thunder” a lui Bradbury este proptit drept fundamentul tuturor poveștilor de călătorie-n timp. Cu toate acestea, mai există o poveste, peste care sărim des, dar care se ridică la același nivel și este în același timp diferită de povestea lui Bradbury, din perspectiva logică: „Oamenii care L-au ucis pe Mahomed” de Alfred Bester. Pentru că a fost scrisă într-o notă extrem de satirică, a fost și caracterizată drept satiră SF. Dar trăsăturile logice științifice ascunse în această poveste au provocat o schimbare de paradigmă în conceptul științific al călătoriei în timp.

Se poate spune categoric că aceste două povești sunt cele mai importante când vine vorba de subiectul călătoriei în timp, în jurul căruia au fost create o sumedenie de studii științifice, scriituri, experimente logice și meditări despre timp și spațiu, căci cele două povești se joacă cu ideea teoriei haosului, un element esențială a călătoriilor în timp.

Teoria haosului a fost concepută abia în anul 1960, dar povestea lui Bradbury o anticipase. „O întâmplare minusculă va provoca o schimbare majoră în decursul anilor, având potențial destabilizator pentru echilibrul global.” În general se zice că această perspectivă a teoriei a dat naștere noțiunii „efectului de fluture”, mulțumită impactului lăsat de Bradbury. Pe baza acestei idei, cercetătorii au venit cu o ipoteză, conform căreia până și mișcarea aripilor unui fluture pe coasta Americii de Nord poate fi cauza unei furtuni pe coasta Japoniei.

Abia atunci când citim ambele povești prin prisma studiilor comparative, putem înțelege dimensiunea interioară și logica exterioară a călătoriei în timp. Atunci putem începe o croazieră, pe un drum misterios și ascuns, delectându-ne cu simțurile momentului.

Lumea lui Bradbury prezintă această teorie a haosului dintr-un unghi al esteticului, conferindu-i strălucirea unor descrieri profunde ale timpului, pe când lumea lui Bester se află în contrast absolut, punând sub semnul întrebării viziunile spațiu-timp și anomaliile logice. Ambele au pus două posibilități diferite în juxtapunere, fermecându-i pe cititori și întorcând spațiul logic al științei cu dosu-n sus.

Să purcedem în a explora aceste două povești.

Pentru început, „A Sound of Thunder” a lui Bradbury.

(http://www.onebee.com/media/PDF/A_Sound_of_Thunder-Ray_Bradbury.pdf)

Eckels, locuitor în Statele Unite, dorește să-și petreacă vara călătorind în timp, spre acest scop se prezintă la o agenție de călătorii în timp. Sloganele sclipitoare de pe pereții biroului îl întâmpină:

„TIME SAFARI, INC.

SAFARI ÎN ORICE AN DIN TRECUT.

TU NE SPUI NUMELE ANIMALULUI.

NOI TE DUCEM ACOLO.

TU ÎL ÎMPUȘTI.”

Eckels cumpără un bilet pentru o călătorie în timp, împins de dorința de a vizita epoca dinozaurilor și de a vâna unul.

Agenția organizează o clasă pregătitoare pentru viitorii călători pentru a-i învăța cum să se poarte în timpul călătoriei în timp. Când se adună pentru instructaj, participanții fac cunoștință unii cu alții. Fac conversație despre alegerile prezidențiale; se spune că Keith a câștigat iar Deutscher a fost învins.

Apoi instructorul începe lecția. Apare un ecran pe care le este arătată călătorilor ora la care sunt programați. Instructorul îi conduce pe calea alcătuită din metal anti-gravitațional, atârnând în chilibru peste terenul mlăștinos. Drumul fusese bătut de grupul de vânători care au călătorit în timp. „Nimeni nu are voie să meargă înafara drumului și veți împușca numai animalul pe care vă lăsăm noi,” atenționează instructorul. Mai adaugă de asemenea că nimeni nu are voie să atingă nimic. „Dacă o faceți, totul se va schimba într-o clipă.”

Explică faptul că dacă omori o insectă minusculă, vei reteza o legătură în ciclul imens al evoluției creaturilor.

Văzând confuzia pe fețele celorlalți, instructorul încearcă din răsputeri să explice mai bine cum funcționează procesul: „De exemplu, dacă deviați de la cărare și se-ntâmplă să călcați pe un șoarece, asta nu va însemna doar moartea unui singur specimen, ci întreaga posteritate a animalului. Adică, va începe prin moartea acelui singur șoarece, apoi doisprezece, apoi milioane și miliarde de șoareci vor fi exterminați. Efectul este unul de domino; vulpile, care au nevoie de șoareci pentru hrană, vor fi eliminate; leii, care au nevoie de vulpi, vor dispărea.

Mai mult decât atât, numeroase specii de insecte, șoimi, și miliarde de creaturi microscopice vor fi ruinate. În cele din urmă se va ajunge la următorul scenariu: cincizeci și nouă de milioane de ani mai târziu, un om al peșterii, unul dintre doisprezece astfel de oameni de pe tot globul, va porni la o vânătoare de mistreți ori tigri cu dinți de sabie, pentru a se hrăni. Dar tu, prietene, călcând pe toți tigrii din acea regiune ca urmare a accidentului cu șoarecele, vei fi cauza morții acelui om. Iar omul, vă rog să înțelegeți, nu este doar un singur om, în niciun caz! El reprezintă o întreagă viitoare națiune. El va fi tatăl a zece copii. Acei copii vor fi părinții a o sută de copii, și așa mai departe până la o întreagă civilizație. Dacă distrugeți acel om, distrugeți o întreagă rasă, un întreg popor, o întreagă istorie a vieții. Se poate spune că ați omorât unul din nepoții lui Adam. Pasul vostru pe acel șoarece poate rezulta într-un cutremur ale cărui consecințe pot zgudui Pământul și destinele tuturor de-alungul Timpului, până la cel mai fundamental nivel. Prin moartea acelui om al peșterii, un miliard de alte suflete vor fi sugrumate încă din pântece. Pesemne Roma nu se va înălălța pe cele șapte coline ale sale. Pesemne Europa va rămâne o pădure întunecată, iar doar Asia va evolua în sănătate și belșug. Călcați pe acel șoarece și veți fi strivit Piramidele. Călcați pe acel șoarece și vă veți lăsa amprenta, precum un Mare Canion, peste fața Eternității. Regina Elizabeta pesemne, nu se va mai fi născut, Washington nu va mai fi trecut Delaware-ul, poate că nu vor fi existat nici Statele Unite. Așa că fiți atenți, rămâneți pe drum, nu vă depărtați niciodată!

– Dacă așa stau lucrurile, atunci cum vom vâna? Întrebară călătorii.

– Vă vom indica anumite animale sortite morții în momentele ce vor urma. Pe ele le puteți vâna, zise antrenorul

După ce instructajul s-a terminat, călătoria în timp putea începe. Mașinăria timpului derulează înapoi timpul cu milioane de ani, până-n vremea când dinozaurii hoinăreau Pământul.

Eckels, ferm pe poziții pe drumul de metal, țintește un dinozaur cu arma. Animalul, însă, se-ntoarce spre el, urlă și se avântă înspre el. Speriat, cade la pământ, ieșind de pe drumul metalic. Instructorul intervine la timp, împușcă dinozaurul și-l salvează. De-alungul restului călătoriei, îl tot ceartă pe Eckels pentru încălcarea prostească a regulilor, iar acesta se simte umilit.

În final, călătoria se termină, iar cei ce-au luat parte la eveniment coboară din mașinăria timpului. Pe când Eckels ieșea din portal, avea o presimțire că ceva se schimbase. Iată, recepția s-a schimbat oarecum! Și ce?

Atunci ochii lui privesc sloganurile:

„TYME SEFARI INC.

SEFERI EN ORIKE AN DEN TREKUT.

TO NE SPOI NOMELE ANEMALULUI.

NOI TE DOCEM AKOLO.

TO ÎL ÎMPOȘTI.

– Dumnezeule! Exclamă Eckels, tensionat. Într-o voce agitată, îl întreabă pe recepționist: Cine a câștigat alegerile prezidențiale de ieri?

– Nu știați că Dl. Deutscher, bărbatul cu o tenacitate de oțel, capabil de a rezolva orice problemă cu-ndemânare, este cel care a câștigat? răspunde recepționistul, spre uimirea lui Eckels care cade la pământ, copleșit. Atunci vede că pe tălpile murdare de nămol ale pantofilor lui fusese strivit un fluture!

Acum, să aruncăm o privire la „Cei care L-au ucis pe Mahomed.”

(https://bcleverdon.wikispaces.com/file/view/alfred+bester+the+men+who+murdered+mohammed.pdf)

Henry Hassel, un om de știință nebun și profesor de Restricție Aplicată la universitate fără nume, se-ntoarce acasă și-și găsește nevasta în pat cu alt bărbat. Pe loc ia decizia de a-și anihila soția. Deși are posibilitatea de a o face pe loc, el își folosește geniul nebun pentru a veni cu un plan înafara standardelor minții umane obișnuite. Construiește o mașină a timpului și călătorește în trecut, unde îl împușcă pe bunicul nevestei, apoi se-ntoarce în prezent. În ciuda acestei încercări, nimic nu s-a schimbat, iar nevasta se afla încă în brațele străinului.

– Of, adulterul este trăsătura ei ereditară! Mormăi el, întorcându-se înapoi în timp, de data asta omorând-o pe bunica ei, din partea mamei.

Și ce surpriză! În continuare, nimic nu se schimbase; același dormitor, același scenariu de adulter.

Dus la limita puterilor, el face apel la supercomputerul simplex și multiplex de 10700-angstromi,  pe nume Sam, și caută informații despre călătoria-n timp. La un moment dat găsește niște informații vitale, potrivit cărora o acțiune din trecut ar putea schimba întâmplările din viitor, dar doar dacă acea acțiune este de o importanță imensă. Acum, entuziasmat de aceste informații, omul de știință utilizează mașina timpului din nou și se-ntoarce în timp în anul 1775, unde-l omoară pe George Washington.

Dar, din nefericire pentru el, nimic nu se schimbase nici atunci. Pornește-ntr-un șir de crime, cu ajutorul mașinii, țintind personalități mărețe precum Cristofor Columb, Napoleon și Mahomed… dar da, Ați ghicit: nimic nu se schimbase.

În orice caz, Hassel se calmează și se cufundă în cercetare. Citește din nou despre timp, aprofundând. Încă o informație îi sare-n ochi: „Pentru a cauza o schimbare majoră pe axa timpului, o crimă trebuie comisă astfel încât să fie înregistrată și văzută oficial.” Acum pornește din nou mașina timpului și-l omoară pe Enrico Fermi, fizicianul italian, tatăl primului reactor nuclear și arhitectul epocii atomice. Apoi așteaptă să fie arestat, dar fix atunci are loc un miracol!

Dr. Fermi, care se prăbușise de la rana de glonț primită-n piept, se ridică brusc și-și șterge rana, mormăind:

– Doar o problemă cu gazul… părăsește apoi locul cu calm.

Din nou, Hassel recurge la computerul Sam. Conversația dintre el și mașinărie este interesantă.

În acest context, o scenă, construită prin intermediul straturilor de micropolitică rasială, din filmul SF Hollywoodian al lui Simon Wells, „Mașina Timpului” (2002), merită să fie reamintită.

Eroul filmului călătorește cu o mașină a timpului în anul 2030. Computerul, diferit de cel dinainte, este modelat după forma unui bărbat de culoare. Subtextul politic al scenei arată atitudinea dominantă a albilor asupra negrilor; credința primei categorii potrivit căreia cei din a doua sunt sortiți doar servitudinii.

Acum ne-ntoarcem la Bester.

Hassel din nou vorbește cu Sam despre timp și despre continuumul lui și despre călătoria prin acesta. Mașinăria îi dă un pont despre unul Israel Lennox, profesor la Universitatea Yale și inginer spațial, care poate fi contactat în legătură cu problema prezentă. Dar computerul mai adaugă că omul de știință a murit în 1975.

Amândoi apoi se angajează într-o conversație-ndelungată despre timp.

– Timpul nu este un continuum. Este un șir de particule discrete – precum perlele înșirate pe o ață. Fiecare perlă este un „Acum”. Fiecare „Acum” are propriul său trecut și viitor, dar niciuna nu este unită în vreun fel anume cu alta.

Este o formă de transfer cuantic al energiei, continuă el. Timpul este emis în corpuscule discrete ori quantumi. Putem visita fiecare quantum individual și provoca schimbări în cadrul lui, dar niciuna dintre aceste schimbări nu va afecta alt corpuscul.

Cu toate acestea, Lennox respinge teoriile lui Hassel cu nonșalanță. El spune că a călătorit cu mașina timpului în Pleistocen. Acolo, în timp ce făcea fotografii cu un mastodont, o rudă îndepărtată a elefantului, dăduse peste o insectă a Pleistocenului și o omorâse printr-un accident. După ce revenise în prezent, văzuse că nimic nu se schimbase. Așadar, revenise în Epoca Glaciară, de data asta omorând un mastodont pentru a schimba viitorul. Dar din nou văzuse că nimic nu se schimbase, deci pornise într-o vânătoare a tuturor animalelor junglei, exterminându-le prin pădurea timpului.

Lennox spune că omorâse personaje istorice precum Columb, Marco Polo, Napoleon și Einstein și chiar Mahomed, dar prezentul nu fu schimbat în vreun fel anume.

Hassel adaugă faptul că și el îl omorâse pe Mahomed.

Lennox reafirmă că amândoi comiseseră aceeași faptă.

– Este imposibil, comentă Hassel.

Dați-mi voie să expun conversația lui Lennox și Hassel, care alcătuiește porțiunea finală a poveștii și care dezleagă vraja impenetrabilă a călătoriei în timp:

– Timpul este în întregime subiectiv. Este o chestiune privată – o experiență personală. Nu există timp obiectiv, așa cum nu există nici iubire obiectivă, ori suflet obiectiv.

– Vrei să spui că a călători în timp este imposibil? Dar tocmai am făcut-o, amândoi.

– De bună seamă, chiar împreună cu mulți alții. Dar cu toții am călătorit în trecuturile proprii, evitând cele ale altor persoane. Nu există un continuum universal, Henry. Sunt doar miliarde de indivizi, fiecare posedând un continuum propriu, iar un continuum nu-l poate afecta pe altul. Suntem precum milioane de fire de paste în aceeași oală. Niciun călător în timp nu va putea vreodată să-l întâlnească pe altul, fie el în trecut ori viitor. Fiecare dintre noi este forțat să călătorească pe propriul fir.

– Dar suntem față-n față, chiar acum.

– Nu mai suntem călători în timp, Henry. Acum am devenit sosul de paste.

– Sosul de paste?

– Da. Noi doi putem vizita orice alt fir dorim, pentru că ne-am distrus ființele.

– Nu înțeleg.

– Când un om schimbă trecutul și-l schimbă doar pe al său, fără excepție. Trecutul este ca o memorie. Atunci când ștergi memoria, ștergi individul, dar nu-l ștergi din memoria tuturor celorlalți. Noi doi ne-am șters trecuturile. Lumile individuale ale celorlalți înaintează, dar noi nu mai existăm.

– Ce vrei să spui prin asta?

– Cu fiecare act de distrugere ne dizolvăm, cât de puțin. Acum am dispărut cu totul. Am comis cronicid. Suntem fantome…

Complexitatea metaforei ascunsă în imaginea pastelor (un echivalent al unei rețete tamile de tăiței) este foarte importantă. Când introducem în acest context povestirea scurtă a autorului japonez Haruki Murakami, „Anul Pastelor”, (http://nstearns.edublogs.org/files/2012/04/TheYear-of-Spaghetti-16nqt81.pdf), ghicitorile ce-nconjoară călătoriile-n timp ale lui Bester sunt dezlegate spectaculos.

Citiți doar rețetele care spun că trebuie să adăugăm niște paste în container. Murakami descrie felul în care introduce umbrele strivite de timp în oala care fierbe, precum o iubire trădată care aruncă scrisori vechi de dragoste în foc, apoi adaugă sare.

El scrie: „Pastele mele sunt ingenioase și alunecoase – de aceea nu-mi pot lua ochii de la ele. Acum alunecă-n jos pe marginea oalei și dispar în întunericul încețoșat al nopții, precum un fluture colorat în culori stridente, înghițit de eternitatea junglei tropicale. Noaptea așteaptă, cu calm, sosirea grupurilor de paste.”

Rândurile lui Murakami despre paste creează o scenă stranie despre timpul interior și extern, aflate în juxtapunere pe un teren egal.

Întorcându-ne la poveștile contradictorii ale lui Bradbury și Bester, nu le mai putem privi drept doar scriituri SF interesante, pline de argumente și gânduri logice. Textele nevăzute care reies din descrierile scenelor din text merită meditări mai profunde. Luând în considerare scenariile fluide din povestiri, ne putem gândi în ce fel aceste texte funcționează ori se pot îmbina cu realitatea socială.

Povestea lui Bradbury pune în perspectivă științifică felul în care acțiuni mici, nesemnificative, comise prin timp au potențialul de a tulbura echilibrul lumii ori de a reconfigura planeta. Prin textul principal, un alt text invizibil ne șoptește critic despre realitatea curentă. În alte cuvinte, Eckels se regăsește într-o lume complet diferită la finalul călătoriei sale. „Schimbare” nu este un cuvânt a cărui semantică să cuprindă adevăratul sentiment. Mai degrabă, el află că întreaga nouă societate americană este greșită; acesta este un punct de vedere micro-politic pe care Bradbury îl prezintă prin prisma esteticului, cu subtilitate și frumusețe.

Într-o manieră similară, textul lui Bester spune că timpul nu este nici circular, nici drept, nici paralel, nici precum un arc, nici contradictoriu, nici depărtat, nici lat și căscând. Ci mai degrabă este o chestiune individuală. Textul afirmă că timpul este complet interiorizat; este o chestiune privată, prin urmare o experiență individuală. Nu există asemenea lucru precum timpul extern ori continuum al timpului. Continuumul unui individ nu va afecta pe celel ale altor oameni. Asta ne spune textul.

Însă textul nevăzut al lui Bester este și mai intersant în importanța sa.

Hassel pleacă în căutarea personalităților istorice mărețe precum Columb, George Washington, Marco Polo, Napoleon, Einstein… pe lista sa de victime, cea mai importantă este Mahomed. Chiar dacă alege să-l ucidă pe Mahomed, veneratul profet al unei întregi religii, de ce l-a cruțat pe Iisus Cristos, un alt mare profet al unei alte religii?

Să fi fost oare voită această omitere? Personal, nu cred. Mă-ndoiesc că Bester este un bigot religios, cu o agendă de a-l proteja pe Cristos ori creștinismul. Dar care să fie motivul atunci?

Acum va trebui să apelăm la anumite speculații.

Povestea în sine vorbește împotriva revizionismului istoric. O lectură aprofundată va arăta că punctul de vedere al textului este acela că istoria nu poate, sub nicio formă și de nimeni, să fie manipulată. Povestea ne pune pe gânduri cum că autorul lansează ipoteza potrivit căreia oricine călătorește-n timp poate avea parte de o viziune a adevăratei istorii, fără manipulări ori șiretlicuri. Bester pare lipsit de vreun motiv religios; în egală măsură nu pare să ridice în slăvi și nici să critice religia. Călătoria sa a pornit cu scopul de a privi istoria din perspectiva cinstită a unui scriitor.

Analizând povestea din acel unghi, nu ne putem abține din a crede că deși Bester a înaintat, în mod indirect, o teorie critică potrivit căreia nu există dovezi istorice ale existenței și învățăturilor lui Iisus Cristos.

În acest context, prietenul meu Leo Thaddeus îmi amintise de povestea, „Paradisul Nebunului” scrisă de Isaac Bashevis Singer, un polonez de origine evreiască și autor în idiș, laureat cu premiul Nobel din 1978.

În acea poveste, eroul Atzel este curpins de dorința frenetică de a fi martorul paradisului, căci mintea sa fusese din copilărie îndesată cu idei și povești despre lumea eteră de dădaca sa. Așadar, decide să moară.

Doctor Yoetz, care din întâmplare știe o mulțime de lucruri despre el, îi spune că deja a murit.

După aceea, totul devine monoton și plictisitor. Apar probleme care-l fac să se îmbolnăvească. Iubirea vieții sale avea să apară abia peste 50 de ani. Încă mai este mult timp pentru ca părinții și prietenii lui să vină să-l cheme. Nimic nu se va întâmpla conform așteptărilor sale. Dar Singer a construit o poveste pe un alt plan. Adică, părinții lui nu vor fi precum niște părinți, iar prietenii nu vor fi precum niște prieteni. Sunt pur și simplu orice spune soarta. Este oare un paradis acel loc în care cineva recunoaște pe toată lumea? De fapt, fix asta este definiția paradisului.

Văzut din această perspectivă, putem spune că moartea lui Iisus Cristos a avut un scop măreț, de a elibera o întreagă specie. O moarte atât de sublimă n-ar trebui descrisă precum un eveniment de rând; acesta este stilul în care Bester ar fi trebuit să gândească. Să fie acesta oare textul invizibil al poveștii lui, „Cei care L-au ucis pe Mahomed”?

Dacă da, perspectiva critică a textului trece de partea opusă și preia mai multă ascuțime și intensitate.

Vrea oare Bester să spună, în mod indirect, că dacă Iisus ar fi fost ucis, schimbarea mult râvnită a axei timpului ar fi avut cu adevărat loc?

Crede el oare că, din moment ce istoria umanității își are originile în Iisus Cristos, dacă acesta ar fi fost împușcat, propria sa existență ar fi fost pusă în pericol? Să se fi confruntat, oare, cu un paradox pe parcursul călătoriei sale, care l-a oprit cu forța din a-l împușca pe Cristos?

Povestea lui Bester a declanșat astfel mai multe idei critice, care se extind în mai multe dimensiuni. Însă, în final, cheia către aceste mistere se afla numai în mâna lui Bester, care între timp și-a luat locul în istorie, la fel ca Hawking, care cumva îngheață timpul în ființa sa, ținându-l în viață.

L-am întâlnit pe Gouthama Siddarthan, care a scris acest articol critic în 2009, în timp ce citeam eseul lui Stephen Hawking în prezent și atunci când am dat peste declarația lui Hawking, care spunea: „Numai atunci când paradoxurile au loc va fi posibil să călătorim în trecut.”

Meditând asupra acestui paradox, mașina mea a timpului oprește în fața locuinței lui Hawking. Cobor pe treptele drumului-barieră alcătuit din metal, care se extinde din portal.

Gardienii de la ușă nu-mi permit să intru, deși le arăt invitația mea la cina călătorilor în timp. Ei îmi spun că nicio astfel de cină este găzduită. Apoi, văd cum un englez le arată invitația lui și îi este permis să intre. Întreaga scenă îmi provoacă imensă furie, și-ncep să strig:

– Voi îi lăsați doar pe englezi să intre și îi blocați pe scriitori din lumea a treia ca mine.

O femeie în vârstă se uită pe geam la întreaga scenă. Îmi împreunez mâinile pentru a o saluta în stilul nostru nativ indian. Dar gestul meu n-are niciun efect asupra femeii care se retrage înăuntru.

Apoi, ochii mei privesc spre o fereastră a unei clădiri lăturalnice care seamănă cu o structură cvadri-dimensională, apoi se opresc în final pe Hawking, înghețat și privindu-mă intens și nemișcat.

În acel moment fermecat, simt cum încep să tremur și mă-mpiedic, căzând de pe drumul-barieră. Piciorul îmi fusese blocat în pământ, dar am reușit să-l scot și să-mi revin.

Atunci văzusem un gândac strivit pe călcâiul ud al papucului meu.

Dumnezeule! Dacă tocmai am călcat pe Kafka?

 

*Gouthama Siddarthan este un distins poet contemporan, scriitor de proză scurtă, eseist și critic literar din Tamil, născut și educat într-un sat neînsemnat din Tamil Nadu, cel mai sudic stat al Indiei.

Are 15 cărți publicate până-n prezent, acestea includ volume de proză scurtă și eseuri.

O revistă literară tamilă intitulată UNNATHAM este publicată și editată de el. Are ca țintă principală literatura lumii moderne.

Zece cărți scrise de el au fost publicate în nouă limbi (tamilă, engleză, spaniolă, germană, română, bulgară, portugheză, italiană și chineză) în mai puțin de un an.

De asemenea, poemele și eseurile sale sunt publicate în revizte precum Truth out, California Quarterly, Global magazine, revista în limba română Urmuz și de asemenea în reviste online franțuzești, spaniole și italiene.