Selectează o Pagină

de Dănuț Ungureanu

În decembrie 1989, oamenii muncii de la orașe și sate, în strânsă cooperare cu ostașii Republicii Socialiste România și cu detașamentele de mineri ai Văii Jiului, sub conducerea fermă și înțeleaptă a Tovarășului Nicolae Ceaușescu, au dejucat tentativa de lovitură de stat a bandelor de golani și legionari aserviți forțelor imperialiste.

Pe 15 ianuarie 1990, prin Hotărârea Adunării Generale a Academiei Române, forma articulată a pluralului „agenturi”, învechita „agenturile”, a fost înlocuit cu forma modernă „agenturili”, adecvată unei societăți multilateral dezvoltate.

– Ia, servește o Coca-Cola, tovarășe Pătrașcu!

Nelu Pătrașcu scoase șapca și își trecu mâna prin păr.

– Dumneata locuiești, dacă îmi aduc bine aminte, pe Calea Moșilor. Câți tovarăși sunteți în apartament?

– Eu, soția, doi copii și încă doi tovarăși.

– Doi copii? Păi ultimul raport menționa doar unul.

– Soția este în luna a șasea.

– Așa, așa… și lucrezi la Sece Aversa Sea. Montator.

– Depanator, tovarășe. Depanator de pompe axiale.

– Așa, așa… E o meserie frumoasă meseria de depanator. Simți că le poți fi de folos tovarășilor. Nu-ți mai torni?

Nelu Pătrașcu înghiți în sec. Coca-Cola făcea sute de bășici minuscule și era rece ca ghiața.

– ‘Trăiți, tovarășe! A fost foarte bună.

– E de-a noastră, de Ploiești. Poți să le duci o sticlă tovarășilor soție și copii. Vi s-a repartizat frigider în apartament?

– Da, tovarășe senator.

Senatorul se ridică și dădu ocol biroului. Pătrașcu își dădu seama cât este de solid, abia când ajunse în dreptul lui și îi așeză o mână pe umăr.

– Ia zi, mă Pătrașcule, ce spuneai că lucrezi acum?

– La un rotor de pompă axială, tovarășe senator. E o inovație la care mă gândesc de anul trecut. Mă scol noaptea și-mi zic: „Nelule, dacă nu ești în stare să-i dai de cap, atunci degeaba a trudit poporul ăsta să te trimită la școală”. Și nevastă-mea se scoală și-mi zice: „Daʼ mai culcă-te, măi omule, nu te mai foi atâta”. Toată șmecheria e la înălțimea de aspirație, tovarășe senator. Cu aplicație în irigații.

Senatorul fluieră admirativ.

– Asta nu-i rău. Țara are nevoie de pâine, Pătrașcule. Cum ziceam, ca să te poți dedica muncii dumitale cum se cuvine, pot să-ți fac rost de o cameră, pentru o lună de zile. O cameră numai a ta. Ce spui?

Pătrașcu dădu pe gât dintr-o singură sorbitură ce-i mai rămăsese în pahar.

– Eu… Tovarășe senator, m-am obișnuit cu soția, copiii și ceilalți tovarăși. Știți, prezența dânșilor mă stimulează la calcule, mai ales la calculul integral. Mai zice un tovarăș o părere, mai țipă ăia mici… Dacă aș fi singur, numai cu rigla de calcul, cred că aș înnebuni.

– ʼAide, mă Pătrașcule, lasă rigla! Mă gândeam să te stimuleze o tovarășă mai tânără, mai, cum să zic eu? Mai în putere și cu imaginație. Știm și noi ce greu e să fii geniu. Daʼ dacă nu vrei, eu nu te oblig. Zici că te mulțumești cu cererea asta de excursie.

– Sunt mulțumit, tovarășe senator. Leafa ne-ajunge, copiii învață bine… Cel mare e comandant de detașament. Tovarășii sunt cumsecade.

– Da, da…

Senatorul Niculescu își descheie încet doi nasturi de la cămașă, lăsând să i se vadă părul de pe piept și pielea frumos bronzată. Apoi își suflecă mânecile. Tocul pistoletului Carpați se legăna greu la subsuoară.

– Mă Pătrașcule, zise liniștit, de ce ne faci, mă, greutăți?

Celălalt respiră o dată adânc și rămase hipnotizat.

– Ce… Nu înțeleg, tovarășe senator.

Niculescu râse scurt, fără veselie.

– Nu înțelegi? Păi să-ți vorbesc mai pe înțeles. De ce mă-ta nu ieși, mă, la miting? De ce, mă, tovarășii pot să iasă și tu, inventatorul lui pește prăjit, n-ai timp?

– Eu, tovarășe senator…

– Ce tu, mă, ce tu? Daʼ „noi” când o să zici cu gura plină, Pătrașcule? Ori ai prea mulți dinți? Mâine te prezinți la miting, în Piața Revoluției. Strigi lozinca principală și te urci la tribună. Vorbești cel puțin două minute.

– Ce să strig eu acolo, tovarășe senator? Sunt mulțumit de leafă, îmi place meseria… Ăia mici învață bine, tovarășii…

– Sunt cumsecade, da. Deci n-ai ce să strigi alături de tovarășii tăi. Toate sunt bune.

Când Nelu Pătrașcu deschise gura ca să facă unele precizări necesare, senatorul i-o închise la loc cu o palmă sănătoasă, muncitorească, sonoră. Apoi se aplecă interesat de firicelul de sânge.

– Ai uitat cuvintele Tovarășului? „În democrația originală, cetățeanul este obligat să lupte pentru dreptul concetățeanului său de a-l contrazice”. Nici acum nu pricepi, tovarășe geniu?

Pătrașcu dădu lămurit din cap.

– Da’ grea palmă mai aveți, tovarășe senator!

 

La 14:04, tramvaiul 21 luă virajul în intersecția Moșilor cu Republicii și se opri în stație, tremurând din toate încheieturile. Nelu Pătrașcu reuși să se urce pe scară, printre paltoane cafenii și halate de molton.

– Încă puțin, tovarăși! Se auziră din spatele lui vocile celor mai puțin norocoși. Mai e loc la mijloc!

Tramvaiul porni cu greutate spre intersecția cu strada Mihail Eminescu, poticnindu-se din când în când din pricina denivelărilor. Pătrașcu apucă strâns bara din fața lui. Nu vedea niciun chip. Picături de apă se prelingeau pe tabla deformată și-i pătrundeau sub guler gâdilându-l. Când întoarse capul, văzu ferestrele fără geam ale blocurilor abandonate, defilând oarbe, cu destulă repeziciune.

La Bucur Obor, tramvaiul ticsit dădu pe dinafară, doborându-l pe spate în zăpada afânată. Se ridică scuturându-se, între mâini, spinări cocârjate și picioare. Apoi se alătură celor patru sute de tovarăși care se îndreptau spre poarta fabricii de pompe.

Când ajunse în dreptul Biroului Expediție, încă un tramvai opri în stație.

– Îți dai seama, Petrica, îi povesti spre seară nevestei, am intrat în oficiu și am găsit toate calcurile ude. Tovarășul Nistor a uitat fereastra deschisă peste noapte.

Petrica Pătrașcu se strânse lângă el oftând.

– Nu te mai amărî, Nelule. Hârtiile se fac din nou, se usucă ele. Tu să fii sănătos că ce ai în cap nu-ți ia nimeni.

– Asta cam așa e, recunoscu el întorcându-se pe partea cealaltă.

Dar ea sufla greu, întretăiat și Nelu Pătrașcu se răsuci din nou ca s-o ia în brațe și să-i tragă cămașa de noapte în sus. Copiii sforăiau subțirel, compresorul frigiderului se opri chiar în clipa aceea, iar unul dintre tovarăși începu să vorbească în camera cealaltă, fără să se trezească. Se împreunară cu multă grijă, ca să nu dăuneze sarcinii Petricăi.

– Tovarășul senator v-a trimis o sticlă de Coca-Cola, îi comunică Nelu, la postludiu. Am pus-o în frigider, s-o beți dimineață.

– Mai bine o aducem aici, se sperie ea. Tovarășii se scoală la trei și pleacă înainte să ne trezim noi.

– Da’ ce, se înecă el de furie, zici că stăm în casă cu niște hoți?

De fiecare dată când cineva era bănuit pe nedrept, i se părea că nedreptatea îl lovește pe el însuși.

– Mai aveți comenzi la export? schimbă femeia vorba cu viclenie.

– Rușii iau tot, făcu Pătrașcu. Tot.

– Te duci mâine la miting?

El icni de necaz. Uitase.

– Mă duc, ce să fac. Poate se termină repede și nu se face marș după aceea.

– Dacă ajungeți la guvern, treci pe la Sanda să iei ghetele.

– Numai de soră-ta n-am eu chef mâine, se înfurie el din nou.

– Atunci umblă, mamelucule, prin troiene desculț, pufni Petrica, întorcându-i dosul rotund cu care îl momise la un montaj cultural.

Și îndată se alătură corului de sforăituri, spre disperarea lui Nelu Pătrașcu. Lui îi fugise somnul de tot.

– Dormiți, dormiți, mormăi, ridicându-se în capul oaselor. Ce știți voi…

Înveli grijuliu copiii și trecu în camera cealaltă. Unul dintre tovarăși zăcea cu gura deschisă larg, cu maieul chinezesc ud leoarcă. „O fi suferind”, îl compătimi Nelu, apropiindu-se atât cât era nevoie ca să simtă mirosul iute de rom. Ieși în vârful picioarelor. Ăștia erau tovarăși grei, de la turnătorie și forjă, tovarăși de nădejde. Ăștia munceau, nu gândeau.

 

La cinci jumate, deșteptătorul sună strident, făcându-i să sară ca arși. Pătrașcu o zbughi spre baie, ca să fie primul. Avea vezica plină și un gust amar în fundul gâtului. Scuipă de mai multe ori până să-și dea seama că s-a oprit apa.

– Mamă, urlă băiatul cel mare, ne-a zis să ne ducem azi cu bluză și cravată!

– Acuma spui? își plesni Petrica palmele. O să te duci cu ele șifonate, că nu tușești.

– Nu știu nene, se smiorcăi băiatul, mie mi le calci că râde ăilanți tovarăși pionieri de mine.

Ăl mic începu și el să plângă. Nelu Pătrașcu ieși din baie zâmbind chinuit.

– Ia, să nu mai aud orăcăieli! Nevastă, toarnă-le la băieți câte o Coca-Cola.

Fu momentul în care Petrica însăși izbucni într-un hohot înăbușit. Pântecele i se zguduia la fiecare suspin.

– Ți-am zis că ăia se scoală înaintea noastră, Nelule. Ți-am zis că ăla mic, negricios, umblă des la frigider.

– Da’ nu e gata ceaiul? schimbă Pătrașcu macazul din mers. Ia haideți, mă băieți, să vă fac niște desene animate!

Și îi înghesui pe băieți lângă perete, în spatele lămpii. Aceștia încă nu apucaseră să se dezmeticească și să întrebe ce vrea să zică Petrica și despre ce Cola e vorba, când Nelu porni să încropească umbre din degetele împreunate savant, fiecare mișcare un animal, fiecare combinație o imagine. Găsise vorba asta „desene animate” într-un ziar vechi, habar n-avea ce dracuʼ ar fi putut să însemne, însă își închipuia că s-ar potrivi la ce face el acum și mai făcuse și-n alte dimineți. Chiar Petrica rămânea de fiecare dată cu gura căscată, iar acum izbucni dintr-o dată în râs.

– Fie, măi Nelu, că tare-ți mai place să te prostești.

Înainte să iasă pe ușă și să se îndrepte zgribulit spre stația de tramvai din dreptul clădirii „Cinema Miorița” (unde pe vremuri se desfășurau diverse montaje cultural-artistice) îi spuse totuși femeii:

– Nimic nu dovedește că tovarășul Marcu ar fi sustras sticla de Coca-Cola din frigider.

 

Senatorul Niculescu izbucni într-un hohot de râs curat și puternic. Secretara își iți sfioasă capul pe ușă.

– M-ați chemat, tovarășe senator?

– Nu, tovarășă Lucreția, spuse el ștergându-și o lacrimă de veselie. Ați terminat graficele pe ianuarie?

– Da, tovarășe senator.

– Atunci mergeți acasă, tovarășă. Și nu uitați să stingeți luminile la plecare.

După o vreme, auziră ușa de la intrare închizându-se.

– Ei, dar văd că te pasionează geografia, tovarășe Pătrașcu. Spune-mi ai fost în Uniunea Sovietică?

– De două ori, tovarășe senator. O dată când lucram la prima mea inovație și o dată cu delegația TESA de la fabrică. Am realizat atunci o economie de șaisprezece procente, la neferoase.

– Bravo, Pătrașcule. Am să-ți spun o singură dată, ca să nu mă repet. Când mă repet, mă enervez. Republica Comunistă România se învecinează la Est cu Uniunea Sovietică. La Nord îi avem ca vecini pe tovarășii din Uniunea Sovietică. La fel și la Sud, peste Dunăre, Uniunea Sovietică. Spre Vest, republica Comunistă România face graniță cu Uniunea Sovietică. De asemenea, la mare altitudine și în spațiul cosmic. O realizare grandioasă a secolului nostru, a mileniului nostru, este debarcarea primului om sovietic în cosmos.

– Da, tovarășe senator. Știu, tovarășe senator.

– Așa, așa. Ce mai știi tu, Pătrașcule?

– Globul pământesc este acoperit în proporție de șaptezeci și cinci la sută de mare. Marea Caspică. În afară de Republica Comunistă România și Uniunea Sovietică, mai este și Republica Comunistă Malawi.

Senatorul Niculescu se încruntă.

– Uite cum facem: renunți la excursia în Republica Comunistă Malawi. Ca să te poți dedica muncii dumitale așa cum se cuvine.

– Eu, tovarășe senator, tocmai pentru munca mea vreau să merg în străinătate. Trebuie să ne raportăm la realizările tovarășilor din întreaga lume. Dacă nu…

– Bine, bine. Adică ce știi tu, mă Pătrașcule, despre Republica Comunistă Malawi?

Nelu Pătrașcu simți că-i sare inima din piept. Își trecu limba peste buzele crăpate.

– Stat din Africa, numit în antichitate Nyassaland, așezat pe malul vestic al lacului Nyassa, douăzeci și șase de mii de kilometri pătrați, la vest de regiunea Mozambic. Malawi și-a câștigat independența în secolul trecut. Are o suprafață de o sută douăzeci și șapte de mii trei sute șaizeci și opt de kilometri pătrați și o populație de patru milioane o sută treizeci de mii de locuitori. Capitala – Zomba. Malawi cu capitala la Zomba. Se cultivă tutun, bumbac, ceai. Limba oficială – angleza.

– Engleza. Bravo, mă Pătrașcule,  bravo băiatule. Daʼ de unde știi tu toate astea?

– Din Micul Larousse, tovarășe senator. Ediția 1975.

Niculescu deschise ochii mari, de data asta surprins cu adevărat.

– Tovarășe Pătrașcu… Dumneata ești un tovarăș cu experiență, dar în același timp plin de energie. De astfel de elemenete avem noi nevoie acum, în aceste momente hotărâtoare. Te felicit de asemenea pentru dorința dumitale fierbinte de a studia, de a învăța.

– Vă mulțumesc, tovarășe senator. Să înțeleg că veți aviza favorabil cererea mea pentru excursie?

– Tovarășe Pătrașcu, acest Mic Lăbuș din… 1975, sau cum dracu’ i-ai zis, e un produs al capitalismului deșănțat, care stăpânea o bună bucată a globului pe vremea aceea. E propagandă imperialistă. De bună calitate uneori, trebuie s-o recunoaștem, pentru că doar apreciind la justa valoare greșelile trecutului putem privi cu încredere spre viitor și mai ales putem ocârmui cu înțelepciune prezentul. Propagandă, da, îndreptată împotriva omului și a aspirației sale firești către democrație. Împotriva liniștii copiilor noștri. Nu-ți place liniștea, Pătrașcule?

– Ba da, tovarășe senator.

– Ce-i aia Africa, Pătrașcule? Ce-i aia angleză? Din 1975 până în zilele noastre, tovarășii din Republica Comunistă Malawi au făcut pași uriași pe calea edificării societății comuniste multilateral dezvoltate. În anii reconstrucției, s-au consolidat industria constructoare de mașini, petrochimia, agricultura științifică. Irigațiile s-au extins pe tot teritoriul țării, permițând producții de cereale record la hectar. Tot mai multe colective de oameni ai muncii din Malawi raportează realizarea planului la toți indicatorii de bază înainte de termen, depășiri și însemnate economii la materiile prime și energie electrică. Din punct de vedere ideologic, tovarășii din Malawi ne urmează îndeaproape și ne susțin. Aceasta este Republica Comunistă Malawi, tovarășe Pătrașcu, aceasta, nu imaginea strâmbă din Lăbușul dumitale bun de aruncat la groapa de gunoi a istoriei.

Nelu Pătrașcu dădu repede din cap.

– Tovarășe senator, eu l-am răsfoit așa, din curiozitate. Știți, mie îmi cam plac lucrurile vechi.

– Să nu-ți mai placă! Suntem în anul douăzeci douăzeci. Suntem în mileniul trei. Să-ți placă noul, tinerețea, progresul! Să le slujești cu credință!

 

– Dă și mie portavocea aia, se răsti Manutanțieru, băgându-se între ei toți, masiv, irezistibil.

Pătrașcu îi întinse respectuos aparatul.

– Ce se strigă, mă acilea?

Cineva se uită pe ciorna primită de la conducere.

– Se strigă: „Jos Guvernul mincinos!”, „Noi v-am votat, voi ne-ați înșelat!”, „Libertate, libertate!”

Manutanțieru rămase câteva clipe pe gânduri, cu ochii ațintiți spre Nelu Pătrașcu. Părea că evaluează posibilitățile.

– Bă țărane, strigă vesel unul de la CTC, ce faci, ne ții toată ziua aici?

Manutanțieru se propti bine pe picioare, ca să nu alunece pe zăpada bătătorită, trase aer în piept cu un vaier de groază și urlă speriindu-i pe toți cei din jurul său.

– JOS-GU-VER-NUL-MIN-CI-NOS! JOS-GU-VER-NUL-MIN-CI-NOS!

Se luară mai mulți după dânsul, Pătrașcu însuși reveni de unde fugise, alăturându-se corului de glasuri care, în gerul poleit de soare, se materializau sub forma unor fuioare efemere de abur revoluționar.

– JOS-GU-VER-NUL-MIN-CI-NOS! JOS-GU-VER-NUL-MIN-CI-NOS!

Piața Revoluției era albă de zăpadă. Mitingul se scămoșa și se închega la loc, manevrând patru mii de oameni, care în paltoane, care în scurtele vătuite, din inventarul secțiilor.

Nelu Pătrașcu strigă o vreme cu răspundere. După care nu se mai putu împotrivi senzației de moleșeală care, în ciuda frigului, îi urca dinspre picioare. Prins între trupurile tari și calde ale tovarășilor, se pomeni cu imaginea Petricăi pe retină, acolo unde ea se străduia să-i amintească ceva. Iar el nu pricepea nimic.

„Excursie ne trebuie nouă acuma, măi Nelule? făcea fantoma ei, cu un ton dojenitor. Tu te duci în Malawi ăla și cel mic rămâne corigent la chimie. Nici ghete n-ai în picioare…”

Nelu Pătrașcu tresări iluminat.

– Tovarăși, strigă el într-o pauză, după miting urmează marș?

– Da, zise unul îmbrăcat în negru, cu un par cât toate zilele la spinare. Urmează marș de protest pe traseul Piața Revoluției – Piața Victoriei – Piața Romană – Piața Universității – Piața Revoluției. Să nu vă pierdeți pe drum că dați de dracuʼ!

– Mulțumesc, tovarășe badigard, spuse Nelu.

– Scutier.

– Vă rog să mă scuzați.

Întinse brațele înainte și îi dădu la o parte pe cei din fața lui

– Tovarăși, dați-mi voie, vreau să ajung la tribună.

Platforma camionului era departe. Se orientă după cele două drapele roșii, care fluturau maiestuoase deasupra cabinei. Îi trebuiră aproape zece minute ca să ajungă printre tovarășii de ordine și să le ceară cam rușinat să-l ajute. Zece perechi de brațe se împreunară, aburcându-l pe țesătura de scânduri mirosind a brad umed. Apoi cineva îi întinse microfonul.

 

Senatorul Niculescu, Bebe Niculescu pentru intimi, Bebe pentru tovarășa secretară Lucreția, se apropie de Petrica și o luă în brațe, oarecum emoționat.

– Tovarășa Pătrașcu, îi spuse, nu vă pierdeți cu firea! Tovarășul Pătrașcu e om în toată puterea și un tovarăș de nădejde. Și-apoi, frații noștri din Republica Comunistă Malawi cunosc deja valoarea tovarășului Pătrașcu, atât ca inovator de frunte cât și ca element de bază al familiei. Am avut noi grijă.

Petrica se îndepărtă, sufocându-se. Nelu Pătrașcu o urmări cu privirea, înduioșat. Simțea că pentru femeia asta e în stare să dărâme munții. I-ar fi spus câteva cuvinte pornite din inimă, însă stratul de plasturi care-i acoperea gura în scop protector nu-i permitea decât gemete scurte, subțiri.

– Ei, tovarășe Pătrașcu, spuse senatorul Niculescu, ești gata?

Nelu Pătrașcu dădu din cap.

– Atunci, să trecem la verificările finale.

Doi tovarăși din personalul tehnic începură să se agite, încercând bandajele albe în care viitorul excursionist fusese înfășurat temeinic și racordul tubului de oxigen care se pierdea sub plasturi.

Când desfăcură zăvoarele capacului de la gura de vizitare a magistralei, un damf puturos îi lovi. Senatorul Niculescu aruncă o privire în puțul negru și tuși mulțumit.

– Tovarășe Pătrașcu, spuse, sunt și eu emoționat ca toți cei de-aici. Ia-ți la revedere de la tovarășa de viață și de muncă. Foarte curând vei transmite salutul nostru călduros tovarășilor din Republica Comunistă Malawi. Ai memorat culorile drapelului de stat? Desfaceți plasturii tovarășului Pătrașcu!

Nelu Pătrașcu trase aer în piept

– Memorat, tovarășe senator. Avem, pe orizontală, o pajiște verde, o mare sau un lac de culoare roșie și cerul de culoare neagră. Pajiștea verde merge până la marginea mării. Verdele e proaspăt și intens și se termină brusc pentru că pajiștea coboară abrupt spre valurile roșii. Iar noi nu vedem malul propriu-zis. Marea e foarte roșie, însă nu din pricina algelor, ci băgăm de seamă că din pricina soarelui care iese pe jumătate din apă. O fi la răsărit? La asfințit? Nu știm. Are o mulțime de raze roșii, împrăștiate pe cerul negru ca smoala, cu toate că cine-a mai văzut cer negru când luminează soarele? Noi credem că ar trebui să fie albastru. Dar așa cum spune și Tovarășul, fiecare popor își edifică propriul drum spre comunism, ținând cont de condițiile specifice.

Deci, asta este, tovarășe senator: cerul negru, soarele și marea roșii, pajiștea verde. Probabil că e multă umezeală în iarba de pe pajiștea aia, pentru că v-am spus, e mai verde ca un verde obișnuit.

Surescitarea și aerul rece îl făceau ușor incoerent.

– Bine, bine, spuse Niculescu. La revedere tovarășe Pătrașcu! Tovarășa Petrica, frumos vă șade, ia spuneți?

Petrica Patrașcu se aruncă, zguduindu-se de plâns, peste Nelu, pe care-l sufocă sub burta țuguiată, înainte ca tovarășii de la tehnic să potrivescă din nou racordul tubului de oxigen sub plasturi și să-i potrivească omului casca pe cap.

– Dați-i drumul, spuse senatorul. Drum bun, tovarășe Pătrașcu!

Frigul nu se număra printre lucrurile care-i făceau plăcere. Nelu Pătrașcu asudase sub coconul de bandaje, dar prin minte îi trecea că peste câteva ore o să șadă pe malul lacului Nyassa, cu tovarășii din Malawi, discutând probleme tehnice. Nu studiase domeniul, însă – din câte își aducea aminte, magistrala de gaz București – Zomba era una dintre cele mai rapide, mai ales de când nu mai circula nicun centimetru cub de gaz prin dânsa. De fapt, era singura care mai rămăsese în funcțiune.

Doar ochii i se mișcau sub vizorul căștii, iar pe spinare două fâșii de bandaj, desprinse, fluturau ca două aripi albe. Unul din tehnicieni le capsă și pe acelea, ca să nu se agațe în timpul deplasării rapide prin magistrală și să-l dezechilibreze. Îl ridicară cu un sistem de scripeți, apoi îl coborâră cu atenție în gura de vizitare. Puseră capacul la loc.

Senatorul Niculescu mai așteptă până când simți pământul tremurând scurt sub tălpi, din pricina șocului pneumatic, iar acele manometrelor zvâcniră o singură dată.

O oră mai târziu, în vreme ce întrezărea viitorul prin aburul dulce al cafelei, tovarășa Lucreția dădu buzna peste el în birou, îmbujorată, cu părul într-o fermecătoare neorânduială.

– Tovarășe senator! Bebe! S-a întâmplat ceva îngrozitor!

Ca demnitar cu experiență de cinci legislaturi, Bebe Niculescu împărțea de regulă crizele în două mari categorii: pasabile și foarte pasabile. Se ridică zâmbind ca să închidă ușa biroului în spatele tovarășei Lucreția. După ce reflectă două secunde, puse și lanțul.

– Ce s-a întâmplat?

– Tovarășul Pătrașcu nu a fost recepționat la stația de pompare numărul doisprezece. Stația unsprezece confirmă trecerea dânsului la parametrii normali, însă stația doisprezece nu l-a mai repompat pe tovarășul Pătrașcu.

Senatorul țâțâi întărâtat, totuși prea puțin surprins. O împinse pe Lucreția spre unul dintre fotolii,

– Nu l-a mai repompat, zici? Adică cum?

Lucreția suspină.

– Ultimul raport cu privire la întreținerea magistralei nu era deloc favorabil. Posibilitatea unor scăpări accidentale a crescut considerabil.

Spunând „accidentale” și „considerabil”, nici nu-și dădea seama în ce stare de excitație îl aduce pe Niculescu. Acesta începu demersurile febrile în vederea dezbrăcării tovarășei Lucreția și îi rupse un nasture.

– Unde ar putea fi acum?

– Nu putem ști, spuse ea, ajutându-l. Poate într-un strat geologic. Dar magistralele astea sunt atât de uzate și încâlcite încât, practic, poate fi în orice punct de pe globul pământesc. Dacă eu m-aș afla în locul lui, n-aș ști să-mi explic de ce-am ajuns unde-am ajuns.

– Fascinant, aprobă Niculescu. Nu vrei să ascultăm radio? Este ceva ce au inventat tovarășii de la propagandă. Din nefericire, redă și voci de imperialiști, ba chiar și muzică decadentă, dar noi suntem tovarăși cu discernământ, nu ne lăsăm contaminați.

 

Când Nelu Pătrașcu reuși să înlăture capacul puțului, mai avea oxigen pentru vreo patru, cinci minute. Capacul era atât de ruginit încât i se spulberă între degete. Arsura luminii îi smulse un strigăt slab. Ieși anevoie prin gaura strâmtă și reuși să se ridice în picioare, clătinându-se.

În mod normal, tovarășii din Malawi ar fi trebuit să-l ajute, extrăgându-l din coconul de bandaje. Pătrașcu se arătă mulțumit că i-a scutit de un efort. Cu un gest scurt, își smulse plasturii de pe gură. Zoaiele colectate pe magistrală îi curgeau până și din păr, pe sub cască.

Apoi îi zări, la numai cinci, șase metri de el.

 

– What the hell is that? făcu cel mai în vârstă, îndreptând spre Nelu Pătrașcu țeava unui Winchester.

– I don’t know, grandpa, îi răspunse speriat copilul. Let’s get out of here!

Pătrașcu făcu doi pași și zâmbi fericit.

– Deci asta este angleza? Tovarăși malawieni, vă aduc salutul călduros al tovarășilor de la Sece Aversa Sea și al tovarășului senator Niculescu personal. Sunt Nelu Pătrașcu, depanator de pompe axiale și inovator. Naistu mitiu!

Zoaiele îi dădeau mâncărimi groaznice și, tot încercând să se descotorosească de kilometrii de bandaj în care fusese înfășurat, își dădu seama că răspândește o duhoare fără seamăn.

– Asta e! se scuză el schițând o plecăciune. Dezavantajele transportului. Transport bum-bum pompă pneumatică!

– Grandpa, don’t you think it’s dangerous? întrebă băiatul, cu ochii rotunzi de spaimă.

– I’m afraid it is, îi răspunse bunicu-său printre dinți. Stay back, son!

Văzuse multe la viața lui, nu era un bătrân căpățânos, cu toate că multe dintre evenimente îl depășeau. Avea și un băiat pilot, în United States Air Force. Făcu un efort de memorie.

– Stay back, son! spuse din nou. I think this is Big Foot. A legendary giant ape. A half-a-man ape. Big Foot.

Nelu Pătrașcu mai făcu un pas. Văzu lanul de porumb unduind în jurul lor la fiecare adiere a vântului proaspăt și auzi miile de șoapte vegetale.

– Frumos! strigă ca pentru surzi. Nais!

Pentru niște tovarăși pășind pe calea edificării societății comuniste multilateral dezvoltate, i se păreau destul de grei de cap.

Nais! repetă, cuprinzând cu un gest generos întregul lan de porumb. Eu ajut la voi să crească și mai mare!

– I’m scared, grandpa! scânci băiatul. Do something!

Nelu Pătrașcu începu să se enerveze. Propria duhoare îl dădea gata.

– Eu lucrez la un rotor de pompă axială cum n-ați mai văzut, tovarăși. O să obținem o înălțime de aspirație cu douăzeci la sută mai mare decât pompele obișnuite. Știți dumneavoastră ce înseamnă asta? Încotro e lacul? Lacul Nyassa?

Habar n-aveau.

– Asta înseamnă pierderi compensate pe traseu. Pentru irigații este esențial. Asta înseamnă hectare în plus de irigat și o cantitate mai mare de precipitații artificiale pe metrul pătrat.

Bătrânul se hotărî brusc să nu riște. Dacă monstrul strica ceva în rezervație, în singura rezervație din Oklahoma care păstra o cultură pipernicită de porumb, avea să-și piardă postul de paznic. Și Nelu Pătrașcu mai făcu un pas, ultimul.

– Grandpa, Big Foot want to eat us! țipă copilul acoperindu-și ochii.

Primul glonț îl lovi pe Nelu Pștrașcu în umărul drept, făcându-l să se răsucească pe loc, ca un titirez. În vreme ce se prăbușea, mai încasă unul în stomac.

– Băi tovarăși… zise.

Bătrânul se apropie prudent, gata să-i dea lovitura de grație.

– Big Foot, Big Foot! strigă copilul. Big Foot!

Pentru Nelu Pătrașcu, vorbele acestea aveau ceva familiar și nerușinat, incompatibil cu morala comunistă.

– Vorbește, bă tovarășe, frumos… mormăi înainte de a începe rememorarea rapidă a propriei vieți, cu imaginea tramvaiului 21 oprind în stație.