Selectează o Pagină

Dimineață. Cu ochii încă închiși, trag cu urechea la zgomotul bine cunoscut al dușumelelor încălzite de primele raze ale soarelui și la foșnetul hârtiilor stârnite de vântul strecurat prin ochiul de geam al mansardei. Da, toate sunt la locul lor, așa cum le-am lăsat de cu seară. În fine, e dimineață. O senzație de disconfort mă însoțește însă. Am impresia că în cameră se mai află cineva care mă urmărește cu atenție, și parcă îmi sună în urechi și voci de nedeslușit. Desigur, doar închipuiri.

Deodată, îmi revine în minte visul de astă-noapte, în cele mai mici detalii, ca și cum scenele s-ar petrece cu adevărat, acum, în fața ochilor. Mă grăbesc să notez totul, cu intenția de a-i descifra mesajul, dacă un asemenea demers e posibil:

Un podiș vălurit. Pământ roșcat. La orizont, stânci albicioase, turle strălucind. În mijloc, cupola catedralei. Încerc să-mi croiesc drum într-acolo. Vântul mă împiedică. Picioarele nu mă ascultă. Nicăieri, niciun pom. Tăcere. Timp încremenit. O ușoară atingere pe umăr. Tresar surprins. Lângă mine, un personaj. Prezența lui mă descumpănește. Posibil să mă fi observat tot timpul, necioplit cum se arată, sau… Peste umeri, manta în formă de clopot din pănură aspră. Îmbrăcăminte puțin obișnuită, nepotrivită vremii și locului. O solie a ținuturilor reci, gândesc. Pielea feței, uscată, îmbătrânită… Arcade osoase. Ochi adânciți, privire aspră. Mă ia de mână. Îmi face semn să-l urmez. Încerc să mă opun. Voce amenințătoare: „Acolo, în ținutul rece de unde vin, am învățat să nu caut în stele îngăduința de a mă jertfi pentru a înapoia înmiit darul căpătat, îmi sună în urechi, sau e numai memoria care intervine, care, ca întotdeauna, încurcă lucrurile (să fie vocea saltimbancului Zarathustra?, mă întreb). Cine poate fi? De ce îmi vorbește astfel? Câteva clipe, și iată-ne în mijlocul unei mulțimi înghesuite în fața catedralei în jurul unui înalt funcționar bisericesc. Asemănare cu fața brăzdată a lui Gaudri, cardinalul omorât cu pietre. Acoperământul capului, peste măsură de înalt. O construcție barocă, sprijinită de contraforturi. Pare modelul catedralei. Culoare roșie ca veșmântul. Își poartă capul înțepenit, fără a-și arăta profilul. Pe fundalul portalului, fața pare decupată din carton îngălbenit. Statură deșirată, acoperită cu falduri largi de mătase subțire. În ea, țesut, fir de aur. În bătaia vântului, pare străbătut de fulgere. Buzele subțiri, umede, se lăbărțează, dar din gâtlejul lui nu se aude niciun sunet. Expresia feței, gesturi largi ale brațelor îmbrățișând mulțimea, îi dau aerul unui actor care și-a uitat textul. Răbdarea, liniștea mulțimii oferă scenei un aer grotesc. „Înfățișarea lor mărturisește împotriva lor”, am recitat în gând din Isaia. Ce se întâmplă… De ce tace… Ce e cu această mulțime încovoiată… împietrită în așteptare… Ce așteaptă… Ce să însemne toate astea… De lângă mine se desprinde călăuza mea. Se ridică pe vârful picioarelor, peste capetele oamenilor. Vocea lui despică aerul. Trufașă, sentința: „A murit…, s-a retras în el… el, Dumnezeul vostru.” Și, după o pauză: „Nu ne mai arată decât spatele,… S-a întors în el, … pentru noi…, pentru voi, va fi de aici înainte ca și mort”… Un geamăt ca o rafală de vânt străbate piața. Unii se dau în lături, ca și cum ar face loc unei oștiri. Alții îndrăznesc să-și ridice privirea. Vocea se îndepărtează. Se lovește de portalul catedralei, îl face să vibreze ca un tunet. Se întoarce, ecou fragmentat… „… Nu mai e … ne-a părăsit … neputincios… a încetat.”… Vorbele se amestecă. Nu se mai înțelege nimic. Din când în când, mai clar, cuvântul Dumnezeu. Care Dumnezeu,… al cui … când … cum ar fi putut să moară fără să se fi născut, bolborosesc surprins. „Cu urechile veți auzi, dar nu veți înțelege, cu ochii vă veți uita, dar nu veți înțelege”, îmi șoptește o voce, sau poate intervine din nou memoria, treaz fiind. Încet, în tăcere, adunarea se strânge din nou.

Cardinalul, mai departe nemișcat. Ar vrea să anunțe ceva. Din gâtlejul lui, nici acum, niciun sunet. Cuprins de furie, începe să tremure. În faldurile largi ale veșmântului de culoarea sângelui, arată ca o flacără rece ce îi cuprinde tot trupul… Acoperământul capului cade în țărână. Se sfarmă în bucăți. Tigvă lustruită, galbenă, ca de ceară. S-a strâns în el ca o mumie. De sub fruntea pleșuvă, priviri înmărmurite de surpriză. „Domnul va pleșuvi creștetul capului”, aud (?) aceeași voce, sau

După câteva clipe, amenințarea împrăștie din nou mulțimea: „Tu vrei să conduci aceste ființe, așa cum sunt, supuse și înfricoșate, neputincioase, să le conduci la întâlnirea cu înainte-mergătorul, cu cel ce sosește plecând din viitor. Dar te așezi între El și ei, și le ceri vamă ferecând poarta. Știind că nici tu nu îi vei trece pragul, nu îi lași nici pe ei, necunoscând că pentru ei vor veni timpuri sărace pentru care nu tu, ci numai eu îi pot pregăti. Nu renunțarea nechibzuită, la ce, asta nu le spui, îi va îmbogăți, ci le va întări deziluzia pe care o vor afla în spatele utopiilor lor religioase atunci când vor înțelege că absolutul, pe care îl predici, nu există. Totul e doar istorie, mica lor istorie.

Și, ridicând tot mai tare glasul, continuă: „Greșeala ta, care te va pierde, a fost că te-ai înveșmântat în fast crezând că astfel îți vor da ascultare, dar urechea primește doar sămânța cuvântului. Află însă de la mine, auzul e înșelător, e neputincios, căci adună ecouri, mesaje ascunse. Dar eu voi ști, cu vocea asta, să le zdrobesc timpanele, căci auzul nu ascultă decât propria lui surditate. Arătându-le fața ascunsă a lucrurilor, a acelor lucruri față de care se simt cel mai legați aici, a acelor lucruri pe care le poartă tot timpul în preajmă drept merinde pentru drumul ce îl au de străbătut, le voi ascuți privirea, îi voi face să creadă că vor afla astfel tâlcul ascuns al vieții lor, căci luminătorul trupului este ochiul. Mai degrabă merg ei după icoană decât să-ți asculte cuvântul ce le evocă doar răscrucea, căci vorba poate fi peltică, pe când înfățișarea nu are decât o singură față adevărată. Ea este adevărul! Tu vezi în om numai slăbiciune și mediocritate, poate că așa și este, dar iubirea ta e falsă, egoistă și vitregă, căci nu ești în stare să îl accepți așa cum e. Crezând că îl cunoști recunoscându-i micimea, vrei să-l mântuiești numai după legile tale și comiți astfel păcatul revoltei împotriva Tatălui. Nerecunoscând imposibilitatea ființei de a ieși din mediocritate, îi refuzi indirect natura divină, care, așa cum crezi tu, rezidă în faptul că este creată după chipul și asemănarea Lui. Odinioară spiritul a fost Dumnezeu, apoi a devenit om, dar iată, acum spiritul sunt eu, aici, în fața ta. Ia aminte, eu îți strig aici că Dumnezeul tău este făcut după chipul și asemănarea mea, și iubirea mea, atâta câtă este, este una rațională. Desigur, și rațiunea, la rândul ei, cunoaște revelația, dar e aceea pe care ființa umană o află la capătul unui drum în care întrebarea premerge răspunsului, căci, dacă poate fi vorba de aflarea adevărului, atunci numai o potrivită întrebare poate să-l descopere, și anume numai acolo unde rațiunea îl bănuiește deja. Te-ai străduit să înstrăinezi credința de răceala înțelegerii, dar nu ai priceput că, deși poartă în ele, fiecare, un alt legământ, sunt legate amândouă în conlucrare, una spre a spori tăria rugăciunii, cealaltă pentru a feri pe cel ce se roagă de tentația sacrificiului total, de pericolul prăbușirii în sine. Căci împreunarea mâinilor în rugăciune face ființa umană să se abandoneze unei lumi ce nu depășește dimensiunea unei iluzii, o lume în care nu mai guvernează amintirea, singura care îi oferă certitudinea că există cu adevărat. Tu predici acestor slugi ale neadevărului că Dumnezeu-Creatorul a rostit o singură dată cuvântul magic, după care, uneori mulțumit de fapta lui, alteori îndoindu-se, și-ar fi pus urechea la pământ să asculte, ca pe o confirmare, vocile rugăciunii. Dar înțelege, ascultarea este semn al slăbiciunii, căci cel ce ascultă așteaptă, și așteptarea e formă a supunerii. Nu ai înțeles nici că, pentru ei, certitudinea prezentului și aluviunile amintirilor unui trecut trăit cu adevărat le sunt mai de folos decât promisiunea de a se împlini în acea lume necunoscută despre care tu le propovăduiești. Dumnezeul tău e slab, căci numai prin îngăduința, prin iubirea lor se poate salva îndreptându-și greșeala, căci nu ei poartă răspunderea slăbiciunii lor. Apăsați prea îndelung de învinuiri neîntemeiate, ei nu vor mai îngenunchea să-și cerșească iertarea, ci se vor măsura cu El în cutezanță blasfemică, strigând: Roagă-te nouă, Doamne, căci suntem aici, în preajma ta! Cât de uriaș, dar și cât de apăsător este efortul omului de a se salva.

Ce înseamnă această salvare, în numele cui, față de ce și față de cine, când ea îi pare posibilă numai în numele unor valori stabilite de tine, neputincioase mai ales în încercările limită? Încearcă să înțelegi că ea, această salvare, este rezultatul unei străduințe individuale, și răspunsul la întrebarea despre reușita ei nu poate fi decât individual. Ce sentiment incomod, ce tristețe ascunsă se strecoară în sufletul aceluia care a «pierdut totul»! Doar un soi de efort de supraviețuire cu orice preț îl face să nu recunoască eșecul, încercând să se refugieze în «salvarea sufletului». Dar sufletul nu se salvează prin renunțare, cu atât mai puțin cu prețul abandonării celor ce i se află în preajmă. Eu îți spun acum, biruința finală, salvarea adevărată, se află în încrederea, desigur greu de câștigat, în nedușmănia a c e s t e i  lumi. Tu le vorbești pe două voci, cea a rădăcinii și cea a arborelui răsărit din ea, le vorbești, necontenit, cu aceleași cuvinte, neschimbate de la ziua în care te-ai hotărât să alegi din mulțimea veștilor ce anunțau marea răzvrătire numai pe acelea ce îți slujeau ție, adevărului tău, ca singurul posibil, dar nu ai înțeles că, alegând astfel, ți-ai înșelat tu însuți credința. E adevărat însă, prin această alegere ți-ai întemeiat și întărit autoritatea de funcționar al altarului. Numai prin ea ai reușit să prefaci taina, ca ecou al evenimentului, în mister, cunoscând că cel ce are darul pătrunderii tainei devine de neînvins, în timp ce misterul supune, și cel ce ți s-a supus îți devine slugă, căci, întrebare fără răspuns, misterul pricinuiește teamă, și teama învrăjbește. Ia aminte, taina se cere dezvăluită, des-tăinuită, aflarea ei e cunoaștere, și cunoașterea eliberează, în timp ce misterul e orbire. Și misterul adună laolaltă, dar în nedumerire, și aceasta descumpănește, istovește. El este întâmplare ce se lasă povestită, dezvăluită doar în pilde. Te-ai înșelat când ai crezut că numai „Vouă vă e dat să cunoașteți împărăția lui Dumnezeu, în timp ce pentru cei de afară, totul trebuie să se facă în pilde”, neluând seama că taina, povestită din gură în gură, își pierde tăria, devine legendă, este ascundere ce se lasă dezvăluită în lumină,” dezvăluire ce înseamnă renunțarea la interpretarea negativă a existenței” și asta înseamnă mult pentru ființa umană, în timp ce misterul, ascuns în întunecime, îi interzice spiritului să se elibereze. Orbit de putere, nu ai înțeles că și aflarea tainei, des-tăinuirea, duce la revelație, și aceasta este revelația autenticului, în timp ce, de cealaltă parte, misterul, odată dezvăluit, vestește doar posibilul. Nu ai înțeles, și asta te-a pierdut, nici că pătrunderea tainei este act individual, încurajează și întărește ființa umană în unicitatea ei, în timp ce experiența dezvăluirii misterului este exercițiu colectiv care poate slăbi individul. Te-ai gândit ce fel de mister se află ascuns în cuvânt, în ce misterioasă formă, ființa umană este una cu cuvântul pe care îl rostește, și ce vie și încăpățânată este ființa vorbirii? Ascultă la ce te învăț: mai bine uită totul și ia seama la tine, căci, cum văd, nu ești îndeajuns de întărit ca să te poți măsura singur cu primejdia căderii tale. Ai încercat să iei asupra ta, de la ei, noroiul, micimea gândului îmbolnăvit de dorințe, fățărnicia, dar te-ai molipsit tu însuți de toate acestea, și pe ei tot nu i-ai tămăduit! Numai mie îmi va fi, în ceasul ăsta, milă de tine, căci cunosc cât e de greu să iei asupra-ți întunericul din ei, sperând să rămâi totuși în lumină. Dar tu ai vrut-o, crezând că ești altceva decât ei. Am venit aici să te provoc, să-ți propun un târg: golește osuarele și criptele, aruncă-le lor la picioare tot, schelete, cranii, mâini îmbălsămate, cuie ruginite și așchii de lemn putrezit. Unii dintre ei, din ce în ce mai puțini, le vor aduna, se vor bate pentru ele în credința că sunt adevărate, dar și în speranța că, în timp, le va crește valoarea. Uită-te la ei cu luare aminte, nu vei ști niciodată să alegi dintre ei pe cei ce te vor urma până la capăt, căci, crezând că îi întărești, le-ai dat nesiguranță, i-ai îngenuncheat în frică și i-ai întărit în ipocrizie.”

Ajuns lângă el, își pleacă capul la urechea lui: „Tu ai în mâinile tale și binele, și răul, în mâna stângă răul, în dreapta binele, căci dreapta vine de la dreptate, înseamnă ordine. Și eu la fel, dar spre deosebire de tine, le pot schimba între ele, și oamenii, aceste creaturi de care nu îți este, nu trebuie să ne fie milă, nu vor observa schimbarea, căci voi ști să le vorbesc despre bine ca despre ceva asemănător răului, să-i conving că prea binele poate fi distrugător, să-i fac să iubească numai pe cel ce nu află prea multe adevăruri, căci un singur adevăr, adevărul meu, face mai mult decât multele adevăruri de care se lasă prea ușor convinși. Răul măsurii mediocre, al lipsei de năzuințe și al curajului utopiei, toate le voi vinde lor ca pe un fruct bun, din care vor trebui să învețe să guste, și, slabi cum sunt, vor crede că i-au aflat dulceața, vor înțelege că am dreptate și, văzând mulțumirea din ochii mei, mă vor urma. Astfel, chinurile spiritului de a discerne binele de rău, de a le pune deoparte pe taraba înșelătoare a adevărului, aceste chinuri le voi lua lor cu mâna și le voi da în schimb liniștea nediferențierii. Ei vor crede că aceasta e liniștea cea adevărată, cea dată de aparenta libertate a alegerii în urma unui joc cu reguli simple, pe măsura lor. De aceea îți strig aici «Dumnezeul tău e mort», căci numai cei ce îmi urmează pașii pot rezolva dilema binelui și a răului. Tu zici că numai dumnezeul tău, în prea marea lui iubire față de făptura sa, acestea sunt cuvintele tale, numai el poate să le dea, dorește să le dea, aparenta liniște a rezolvării acestei alternative. Însă numai cei ce îmi urmează pașii pot afla liniștea după care tânjesc. Dar, și asta o știm amândoi, această liniște e înșelătoare, căci, în scurta lor viață, binele îmbracă de multe ori masca răului, și acesta poate, la rândul lui, nevăzut, să facă să putrezească sămânța binelui.

Și ridicând din nou vocea: „De aceea strig aici să audă toți: Dumnezeul tău îi va slăbi pe oameni când vor afla, într-un târziu, că au făcut o alegere nefericită, acea alegere pe care numai «cuvântul Lui», cum spui tu, i-ar fi putut elibera din slăbiciunea înfricoșătoarei relativizări. Află de la mine că fapta, fiică nelegitimă a cuvântului, îi va înșela întotdeauna, le va produce dezamăgire, îi va face să întoarcă fața de la tine, cămătarule. Mai întâi te vor dușmăni, și, după ce te vor «coborî» cu disprețul lor, te vor batjocori, căci vei deveni ca ei, vei fi caricatura lor, și numai cel fără minte se închină la cel ce este de o seamă cu el. De aceea va trebui să-ți folosești biciul pentru a-ți apăra cuvântul, și, împătimit și înspăimântat, va trebui să și ucizi, în dușmănie va trebui să ucizi. Vrând să faci din sânge mărturisire, ai reușit să faci din crimă o știință. Dar ia seama, cunoașterea prin moarte, fiind experiență fără întoarcere, experiență ce nu se poate comunica, nu e cunoaștere adevărată. Pe când eu, zădărnicindu-le alegerea precisă, dogmatică, îi voi întări în confruntarea cu răul, fie el chiar și ascuns, căci, așa precum sună litera ta, și aici, iată, îți dau dreptate, nu e nimic ascuns ca să nu se dea pe față; nici n-a fost ceva tăinuit, decât ca să vină la arătare.

 

Își croiesc drum prin mulțime. Urcă treptele către portalul catedralei. Eu, în urma lor. Vocea i se înmoaie. Acum îi șoptește la ureche. Abia mai înțeleg câte ceva: „Adevărul e că ne jucăm amândoi cu două măști, pe care, fiecare dintre noi, în alt fel, le punem pe fața omului, acoperindu-i ochii, oferindu-i liniștitoarea orbire, căci, într-adevăr, așa e, ochiul nu vede decât propria lui orbire. Masca ce i-o oferi tu e nediferențierea dogmatică, cea pe care le-o împrumut eu le dă sentimentul zădărniciei pe care îl încearcă cel ce își dorește să cunoască adevărata scară a valorilor. Nu ai înțeles până acum că ființa umană nu este pregătită să se confrunte, să discearnă din mulțimea de forme ale binelui și răului? Leapădă-ți însemnele, sau, mai bine, umilește-te în fața lor, căci s-ar putea să nu mai ieși viu de aici. Uită-te la ei, sunt gata oricând să mă urmeze și să te arunce în țărână, călcându-ți în picioare învelitoarea capului. Privește-i, ei vor urma mai degrabă pe acela ce le va dezvălui prețul sacrificiului pe care îl ceri, căci acesta va fi, pentru ei, de aici înainte, creatorul. De azi înainte vor da ascultare numai glasului nou al trompetei, căci el vestește, ca un fulger, din ținuturile reci. La îndemnul meu, vor chema de acolo arhitecți care vor măsura altfel lăcașurile tale aurite, și vor face din pietrele lor noi locuri privilegiate, locuri de adăpostire a unor jocuri nou inventate, menite, și ele, să îi adune laolaltă, dar în alt fel, de data asta sub semnul plictiselii și al îndestulării. Crezând că sunt mulți aceia ce, încrezându-se în vocea morții, se aruncă singuri în brațele dușmanului pentru a scăpa de povara vieții ce li s-a dat, le-ai povestit în pilde despre ținutul fără hotare al mântuirii veșnice. Te-ai înșelat și aici, neînțelegând că în spatele fiecărei îngenuncheri se ascunde dorința lor de a trăi, de a da viață, de a juca, astfel, pe măsura lor, nepedepsiți, rolul demiurgului. Eu însă voi ști să-i fac să se întărească în fața morții, adevăratul pericol al des-ființării, le voi lua acea frică de care s-au lăsat cuprinși numai pentru că n-au reușit să afle de la tine învățături despre cum să-și urmeze dorința firească de a fi laolaltă fără a ține seama de forța pustiitoare a înfruntării dintre da și nu. Ia aminte, auzind chemarea mea, până și popoarele tale de servitori, până atunci credincioși ție, își vor sfâșia veșmintele negre, vor da la iveală trupuri pe care nu le cunoscuseră în acest fel, își vor întoarce fața de la tine și te vor părăsi. Obișnuiți cum sunt să stea în spatele tarabei, ei vor vinde de acum înainte, în loc de ierburi de fum, uleiuri cu care oamenii își vor unge trupul pentru a arăta mereu tineri, pentru a se bucura aici, acum, de carnea lui, pe care nu o vor mai tortura în renunțări, îngenuncheri pe grohotișul aspru, toate ritualuri menite să capete de la tine ceea ce le promiți, și anume să reușească să despartă sufletul de trup, acolo, dincolo, unde nici tu, judecătorule, nu vei fi decât țărână și viermi. Mărturisește-ți slăbiciunea, și eu îți voi lăsa, poate, însemnele, biciul ascuns în mânecă și pâinea de pe tarabă pe care ai împărțit-o în bucățele mici, asigurându-i că așa își vor astâmpăra foamea. Privește-i strângându-se roată, amenințător, în jurul tău. Ei au înțeles din vocea mea că nu le-ai vorbit niciodată despre gândul tău tainic. Ultimele cuvinte au fost înghițite de răsuflarea mulțimii care s-a adunat într-un geamăt. De-ajuns, îți spun acum, te-ai irosit în zadar aruncând sămânța pe un pământ bătătorit de poteci fără întoarcere, și, de azi înainte, te vei afla tu, la rândul tău, la mila lor. Să ne schimbăm hainele, pentru a te salva, căci nu e adevărat că înfățișarea mărturisește, iar dacă, totuși, nu vom reuși să le domolim furia, las’ pe mine, căci voi ști să le vorbesc astfel încât să-i slăbesc învrăjbindu-i între ei, unii împotriva altora. Vei vedea atunci că predicile tale despre iubire nu vor face, în ochii lor, nici doi bani atunci când se vor fi obișnuit să gândească singuri crezând că sunt cu adevărat liberi după ce le-am luat ceața de pe ochi vorbindu-le despre imposibila alegere între binele și răul canonizate de tine și despre ce se ascunde în spatele celor strigate de tine. Eu le ofer un alt fel de libertate, nu mai puțin periculoasă și îngrăditoare decât eliberarea despre care le predici tu, dar oricum, îi momesc cu utopia uneia concrete, aici, acum, în timpul vieții lor. Atât cea vândută de mine, cât și cealaltă, amândouă aceste libertăți trebuie, desigur, câștigate, dar prețul lor este atât de diferit. Prețul celei oferite de mine este iluzia împlinirii individuale, a demnității, în care vor fi prinși ca într-un năvod, căci, o știu, cu demnitatea pe care le-o ofer, ei nu pot face nimic în timpul scurtei lor vieți. Terapia mea este tot atât de neputincioasă, dar măcar le înlesnește, când și când, sentimentul reușitei, e adevărat, poate numai unora dintre ei, mai puțini la număr, dar tocmai aceștia vor fi aleși, de astă dată de ei înșiși, după noi criterii scrise pe noi răbojuri, într-o nouă limbă, pe care vor fi nevoiți să o învețe și să o înțeleagă.

Tonul vocii sale își pierde din violența provocatoare. „Voi aduce, drept mărturie, vorba unui înțelept, care ne poate fi pentru amândoi de învățătură: să luăm aminte la fantastica repeziciune cu care inocenta eroare, sub acțiunea prostiei, se transformă în minciună! Eroarea poate fi, într-o măsură mai mare sau mai mică, prezentă la amândoi, recunosc, dar este sigur că atât prostia, cât și forma ei îmblânzită, inocența, îi stăpânește numai pe ei. Să culegem cu viclenie, împreună, roadele acestora, și scamatoria noastră nu va mai fi înțeleasă ca minciună, căci orice scamatorie este însoțită de un mister, și ei au atâta nevoie de el! Încă o dată, acceptă gândul că suntem egali. Nu înțeleg de ce încerci să mă împiedici, să mă ponegrești amenințându-mă cu flăcările tale fierbinți, în realitate, pentru mine inofensive ca flăcările clovnului în arenă. Mai bine ne-am uni folosind ambele strategii, cerute însă nu de logica prăfuită a istoriei, ci de aceea concretă a clipei, a fragmentului, pe care ei o vor înțelege cu siguranță mai bine, cunoscând, că petrecerea lor pe acest pământ este, și ea, la rândul ei, numai fragment. Fragmentarea marelui timp, al veșniciei, le va oferi șansa stăpânirii clipei, și astfel vom putea amândoi să îi subjugăm pe vecie, și nu va mai trebui să ne temem de ei, de niciunul dintre ei, nici măcar de acela care ar avea certitudinea că numai adevărul descoperit de el este absolut. Inventatori ai unei noi fericiri, le vom împărtăși, de aici înainte, adevăruri-fragmente, pentru care vom inventa noi cuvinte, noi statistici încurajatoare, în spatele cărora vom ști să ascundem minciuna și lipsa speranței. Nici măcar minima posibilitate ca unii dintre ei să descopere scamatoria nu îi va face nefericiți, căci, încă o dată, în slăbiciunea lor, ei vor să fie trași pe sfoară, cu condiția ca saltimbancul să nu le dezvăluie trucurile. Nu ne vom numi însă conducători ai cetelor lor, căci ei vor fi învățat deja noua dogmă de a fi nu numai împreună, ci, proslăvind monotonia uniformizării ca pe cel mai înalt bun, vor crede că sunt și laolaltă și vor alunga cu pietre din cetatea lor, închisă intre zidurile înalte ale indiferenței, pe cei ce vor visa la verdele pășunilor de dincolo de fortăreața lor. Vino, și împreună, fiecare cu însemnele lui însă, vom crea o nouă religie, de care ei au atâta nevoie. Vom ști și să-i constrângem să ne urmeze, vorbindu-le în numele unor noi legi, căci există suflete ce nu pot fi nicicând descoperite, doar dacă mai întâi le inventezi.

Sub arcada portalului, semiîntuneric. Își schimbă veșmintele. Dispar. Oamenii rămân descumpăniți. Ca slugi rămase fără stăpân. Încep să strige. Mai întâi cei curajoși. În toate limbile. Alții râd tare. Fără să știe de ce. Poate la aflarea noilor vești? Din întunericul catedralei, peste mulțime, zboară acum tigve îngălbenite, legate cu funii groase de mâini îmbălsămate, bucăți de lemn și cuie ruginite. Țipete de surpriză. Mulțimea se încaieră. Vacarm. Catedrala este năpădită de mulțimea furioasă. Strigăte în toate limbile, cerând pedepsirea cardinalului, recunoașterea noului adevăr. Ici și colo, strălucesc junghiere. Sânge proaspăt înroșește țărâna. Clopotele se zbat întărâtând lumea.

Și, dintr-odată, liniște surdă. Oamenii, înțepeniți ca într-un tablou. Fețele lor, măști fără sânge. În față, catedrala se năruie tot fără zgomot. Peste tot, nori de praf roșu. Întuneric.

 

De lângă mine, trist, neputincios, se aude scâncet de copil. Este El. Descumpănit, izbucnesc în plâns. Totul dispare. Sunt iarăși singur.

Citesc ce am scris. Precizia amănuntelor și redarea, oarecum prea literară, a discursului necunoscutului mă conving de faptul că am adăugat unele elemente care nu și-ar fi putut avea locul, în această formă, în contextul oniric din care le-am desprins. Visul și-a desfășurat, e adevărat, înscenarea la persoana întâi, dar eu am fost însoțit și de fantasme ce au pătruns în spațiul lui virtual pe căi necunoscute. Jucându-și rolul, ele păreau să anunțe, substituindu-mi-se, sentințe ce îmi stârnesc acum îndoieli privind autenticitatea lor. Citatele din Heidegger, Buber, Nietzsche sau Celan, Cioran, sau din Evanghelii, de exemplu, sunt cu siguranță consecința unui fel de contaminare reciprocă a celor două lumi, unde a funcționat, înșelătoare, memoria, îmbinând însușirile ei selective cu cele aditive, liantul acestora făcându-l un al treilea text. Așadar, reconstituirea fidelă a unui vis pe această cale este în fond imposibilă, și asta mai ales întrucât obiectele care îl populează sunt numai substantive la nominativ, iar acțiunile, numai verbe în forma lor infinitivă, flexiuni gramaticale aflate la granița corectitudinii, ele ascultând mai degrabă de ordinea gramaticală specifică visului. Aici trebuie amintit că „prezența lucrului” (și / sau desfășurarea acțiunii) „nu se limitează să aparțină unui loc, ci sunt, chiar ele, locuri” (Heidegger), astfel încât traversarea spațiilor și petrecerea timpului ne par în vis dezordonate.

Morfologia visului este mai degrabă una vizuală. Sub semnul imaginarului, el înlănțuie, după legile unei, mai degrabă, emoționale cauzalități, figuri adesea mute. Chiar și atunci când lucrurile se manifestă sonor, vocea lor nu le aparține neapărat, astfel încât sunetele, zgomotele, chiar și graiul par a se adresa mai degrabă ochiului. De puține ori urechea și ochiul lucrează în vis împreună, în concordanță, la întregirea coerentă a textului. De cele mai multe ori se află ancorate în unități de timp și în locuri diferite, formând lumi paralele. Visătorul reconstruiește, chiar comentează ulterior, încercând să adune laolaltă experiența vizuală cu cea auditivă pentru a reda lucrului zgomotul specific și vorbelor apartenență clară, sperând într-o cunoaștere nealterată de ambiguități. Cu toate acestea, atât cunoașterea, cât și recunoașterea nu pot depăși acest stadiu. Memoriei îi revine rolul unei punți de legătură între o reală noapte a ascunderilor, ce îngăduie totuși secundei să-și urmeze neabătut traiectoria liniară a devenirii, și acel întuneric artificial ce se lasă peste lume, când „ochiul închis afară înlăuntru se deșteaptă”. Întunericul în care se scaldă acest ochi este luminat de o rază înșelătoare care des-ființează, înmoaie contururile lucrurilor, așezându-le într-o altă ordine, una în care ele cedează calitatea lor esențială, aceea a unei materialități reale. Totul pare să plutească, aerul din jurul lor e ca adâncimea oceanului. Orgolioase însă, stăpânite de dorința de a-și păstra totuși identitatea, adevărul, lucrurile lumii pendulează fantomatic între aceste două nopți într-o aparentă dezordine până ce memoria celui ce a visat le reașază într-o nouă ordine, care, la rândul ei, le înscrie într-un timp trecut, ce se cere, și el, memorat. La hotarul dintre aceste două nopți, ia naștere metafora, figură necesară construirii acelui edificiu al posibilului, al acelui „ar fi fost să fie”, sau al lui „va să vie”. Acesta e tărâmul poeziei. În mod miraculos, această cale a dezvăluirii poate deveni și drum de întoarcere: ca o „albină a Invizibilului, poetul adună, neobosit, mierea Vizibilului, pentru a o depune în marele stup de aur al Invizibilului” (Rilke), de unde, în altă formă, cândva, o va scoate din nou „din ascundere” într-o nouă „rostire”. Așadar, trebuie să accept: transpunerea în scris a visului pare fidelă, dar e în același timp cu siguranță și falsă.

Am sperat totuși că acest mic excurs teoretic mă va elibera de senzația de incomoditate pe care mi-a lăsat-o visul. Eliberate de contextul oniric, gândurile se înlănțuie acum fără a putea să ofere sentințe definitive, generând necontenit noi și noi semne de întrebare…

Fragment din volumul Nominativ, în curs de publicare la editura Vremea