Selectează o Pagină

Eminescu – Poezie, credință, știință

Groapa cu lei, Numărul 3 / iulie 2020 | 0 comentarii

de Mihaela Malea Stroe

Printr-o frumoasă coincidență (deși, dacă avem în vedere ce spune Einstein, nu există coincidențe, ci doar un fel al lui Dumnezeu de a rămâne anonim), am primit și citit două studii despre Eminescu… tocmai în preziua comemorării celor 127 de ani de la plecarea poetului. Unul, Poemul ca binecuvântare și blestem, semnat de dr. Theodor Damian, teolog și poet, celălalt, realizat în 2010 (varianta virtuală care mi-a parvenit), – Eminescu și concepte fundamentale ale fizicii moderne: Timp, Spațiu, Univers – al dr. Petre Osiceanu, cercetător fizician.

Este de la sine înțeles că perseverența în a-l studia (obiectiv, fără festivismele pe care însuși poetul le-ar fi refuzat) pe Eminescu –  în timp ce unii se străduiesc să-l marginalizeze și să-l minimizeze – și în a găsi perspective și chei noi de lectură constituie un decent act de normalitate într-o lume smintită de sindromul politically correct.

Lectura matinală a celor două studii mi-a scos din „hibernare” gânduri, întrebări și preocupări mai vechi legate de poemul Luceafărul  (inepuizabil poem!) și chiar faptul că un teolog și un fizician și-au dat întâlnire prin scrierile lor sub ochii mei mi s-a părut un semn de bun augur, un îndemn să revin la textul eminescian. Nefiind cititor specializat nici în teologie, nici în fizică, îmi rămâne de încercat o joncțiune filologică, între credință și știință așa cum apar ele în poem, abordare pe care mi-au inspirat-o cele două studii. 

În eseul amintit, referindu-se la Rugăciunea unui dac, părintele Damian analizează „dimensiunea teologică”, respectiv componentele specifice rugăciunii, remarcând că, „deși nu în ordinea consacrată”, poemul eminescian „conține elementele esențiale ale unei rugăciuni tradiționale: lauda care constituie aspectul dogmatic al textului, invocarea și slăvirea sau doxologia”(s.n.). Extinzând analiza din acest punct de vedere, se observă că și în tabloul al III-lea din poemul Luceafărul, respectiv în secvența în care Hyperion se adresează divinității, sunt prezente aceleași componente. Luceafărul/Hyperion, ca personaj, se știe, se îndreaptă spre Creator cu o cerere/invocare foarte limpede: schimbarea propriei condiții, din nemuritor în muritor/om de rând, pentru ca, în acest fel, să aibă parte de pământeană împlinire prin iubire: „De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă” […] „O, cere-mi, Doamne, orice preț/ Dar dă-mi o altă soarte”, […] „Reia-mi al nemurii nimb/ Și focul din privire/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire”. Se poate constata că invocarea conține și o „ofertă”, i-aș spune chiar sacrificială („orice preț”), a celui care cere, pentru a dobândi ce dorește. Lauda, pe care Theodor Damian o definește ca „partea teologico-dogmatică unde atributele divinității sunt conștientizate și enumerate” (divinitate căreia, aici, personajul i se adresează prin apelativele „Părinte” și „Doamne”, tradiționale în religia creștină) se regăsește în versurile „Căci tu izvor ești de vieți/ Și dătător de moarte”, altfel spus – început și sfârșit, atotcuprindere, aspect sugerat și de apelativul „Părinte”, sinonim contextual cu Tatăl (Atotțiitorul). Slăvirea („Și lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă”) întregește rugăciunea geniului Hyperion, care astfel apare ca ființă superioară înzestrată cu harul credinței în Dumnezeu. Ar fi forțat să-l considerăm pe poet un creștin-ortodox dogmatic, dar credincios se dovedește fără îndoială a fi, poate chiar în sensul aspirantului la „gnoză”, dedicat cunoașterii profunde, care include neapărat divinitatea și atitudinea de respect față de aceasta. 

Admițând interpretarea deja consacrată conform căreia poemul în discuție aparține „lirismului măștilor”, în spatele fiecărui personaj aflându-se, de fapt, vocea lirică a poetului, Hyperion dă aici expresie credinței eminesciene, ca și „dacul” din poemul analizat de Theodor Damian. Aceeași (unică) voce, însă, poate fi identificată în „personajul” anonim (dacă textul ar fi în proză am numi această voce „narator obiectiv”) care „întocmește”, povestește și descrie călătoria în spațiu-timp, traseul cosmic al lui Hyperion spre Creator și, implicit, întoarcerea spre „ziua cea dentâi”, adică spre momentul Genezei. Secvența respectivă dă expresie științei eminesciene și se cuvine corelată cu interpretarea din studiul fizicianului Petre Osiceanu, mai exact cu trimiterile la teoria einsteiniană a relativității și la Feynman cu paradoxul gemenilor Peter (aflat pe pământ) și Paul (într-o navă care se deplasează în cosmos cu viteză foarte mare). Autorul atrage atenția că „efectele relativiste” – anume „lungimile şi intervalele de timp măsurate de Peter și Paul vor fi diferite. […] Timpul pentru cei doi gemeni curge şi el în mod diferit” –  „se “simt” la viteze mari ale navei, comparabile cu viteza luminii”, consecința fiind că, la întoarcerea pe Pământ, Paul este mai tânăr decât fratele lui geamăn.

Deși Hyperion nu pleacă de pe Pământ spre Părintele ceresc, ci se „rupe” „din locul lui de sus” (s.n.), călătoria lui cosmică poate fi asociată imaginarei călătorii a lui Paul. Petre Osiceanu subliniază faptul că versurile poetului Eminescu („Porni luceafărul. Creșteau în cer a lui aripe/ Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe”) „au apărut cu aproape o jumătate de veac înainte de apariţia teoriei relativităţii!!” Eminescu intuiește, așadar, că o deplasare cu viteză enormă în spațiul cosmic schimbă modul în care sunt apercepute spațiul și timpul. Aș adăuga aici încă o schimbare, suferită de subiectul deplasării (neocrotit de „ambalajul” unei nave). Mai exact, se produce o dematerializare treptată, pe măsură ce viteza deplasării crește sau, dimpotrivă, viteza crește pe măsură ce se produce dematerializarea. Oricum, la început Luceafărul are aripi, este o prezență concretă, o făptură sacră, ulterior devine „fulger nentrerupt” – căpătând „consistența” luminii, pentru ca mai apoi să zboare complet dematerializat –  „gând purtat de dor”. Poate avea cineva sau ceva viteză mai mare decât a gândului? Cu atât mai mult a unui… „gând purtat de dor”!(s.n.) „Gândul” în care s-a metamorfozat  Hyperion poate fi metafora energiei (în registru științific), a spiritului, a conștiinței (în registru teologic). Se întâmplă ceea ce Petre Osiceanu consemnează în studiul său drept „principala consecinţă a ecuaţiei lui Einstein (E = mc2): energia se transformă în materie, materia trece în energie”(s.n.).

Relativitatea este sugerată și printr-o metaforă care ambiguizează unitățile de măsură pentru spațiu/timp. Căile (spațiul) sunt lungi și se măsoară în unități specifice timpului: „căi de mii de ani”. În plus, ele, căile, sunt cele care „trec”, nu anii sau clipele. Lungimea căii măsurabile în „mii de ani” apare și în La steaua, altă poezie citată și analizată în studiul lui Petre Osiceanu, acolo însă cuvântul-cheie care permite asocierea între Eminescu și R. Feynman este acum: „acum este folosit de Eminescu exact cu acelaşi înţeles ca şi contemporanul nostru R. Feynman, care ne învaţă să desluşim nesimultaneitatea evenimentelor în noua geometrie spaţiu-timp”. În poemul Luceafărul adverbul acum – în (a)percepție terestră – este înlocuit prin „zile” sau „ziua cea de ieri”, un acum ușor „expandat”, însă cu același înțeles. Din perspectiva omului de rând/pământeanului (echivalent, în poem, al geamănului Peter din paradoxul amintit în studiu), Hyperion lipsește „din locul lui de sus”… „mai multe zile” apoi se întoarce „în locul lui menit din cer”, revărsând lumină „ca și-n ziua cea de ieri”, de parcă n-ar fi lipsit nicicând. Durata și „densitatea” evenimentelor petrecute în plan terestru/în timp profan sunt total diferite de acelea ale evenimentelor petrecute în plan cosmic/în timp sacru, deși evenimentele (întâlnirea dintre Cătălin și Cătălina, respectiv călătoria lui Hyperion și întâlnirea lui cu Părintele ceresc) par simultane: „Porni luceafărul. Creșteau/ În cer a lui aripe” – „În vremea asta, Cătălin”… (s.n.).

O distincție din perspectivă teologică asupra celor două valențe temporale o întâlnim într-un alt eseu al părintelui Damian (Timpul între imanent și transcendent, Chronos și Kairos la Eminescu), Kairos însemnând „ieşirea din existenţa aceasta şi intrarea în cealaltă, aşa cum se vede şi în Luceafărul […] unde Hyperion vine în lumea aceasta, dar nu din nimic, ci dintr-o altă existenţă, conştientă şi aceea, din lumea Demiurgului”, în vreme ce Chronos se leagă de „nimicnicia lumii acesteia, de deşertăciunea ei”.  

Știința și credința sunt convergente și în perspectiva eminesciană asupra Creației divine. Universul (deja expandat) pe care îl străbate Hyperion este infinit  sau chiar Multivers („Un cer de stele dedesubt/ Deasupra-i cer de stele”), așa cum este descris în studiul fizicianului Osiceanu: „un “Multivers” adică o sumare de Universuri total disjuncte, cu legi diferite de ale noastre şi străine nouă […] şi care sunt accesibile numai lui Dumnezeu”. Așa privind lucrurile, un pasaj din descrierea spațiului cosmic s-ar preta la o reinterpretare; în speță strofa: „Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe,/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe”. În comentariile clasice, „setea care-l soarbe” pe Hyperion este considerată o metaforă a dorinței de cunoaștere. Dar dacă tot peisajul cosmic al călătoriei lui Hyperion stă sub semnul legilor fizice cunoscute sau intuite/anticipate de poet și întrucât personajul este deja un cunoscător/inițiat care a avut inclusiv revelația existenței divinității, a Creatorului spre care a purces, forța de absorbție a unui adânc întunecat, aidoma „uitării celei oarbe”, ar putea fi, în logica peisajului, mai degrabă metafora unei găuri negre, componentă intrinsecă a cosmosului orânduit după legile fizicii, „setea” traducând poetic imensa forță gravitațională.

Călătoria lui Hyperion se derulează spre trecut, spre momentul Facerii lumii, cum am mai spus, spre „ziua cea dentâi” („Vedea, ca-n ziua cea dentâi/ Cum izvorau lumine”), singurul moment în care, eventual, ar fi posibilă schimbarea propriei condiții atât de dorită de el. În termenii studiului comparatist al lui Petre Osiceanu, Hyperion se îndreaptă spre „momentul inițial (t=0), al Big-Bangului”.

De remarcat faptul că (exceptând „naratorul”) singurul personaj din poem care nu are chip și care se manifestă exclusiv ca voce/rostire/cuvânt este „Părintele” căruia i se adresează Hyperion. În spiritul Sfintei Evanghelii după Ioan, s-ar putea interpreta acest fapt în sensul Cuvântului-creator: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (s.n.), după cum se poate interpreta și în sensul că, același Cuvânt, este „Lumina cea adevărată” (Ioan, 1: 9), întrucât, acolo unde ajunge, Hyperion este înconjurat de lumină: „Vedea […] cum izvorau lumine; // Cum izvorând îl înconjor,/ Ca niște mări, de-a-notul”. Totuși, drumul lui nu se încheie aici, dialogul celor doi are loc abia când Hyperion ajunge unde „…nu-i hotar/Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște.” și când este „absorbit” de „setea” adâncului amintit mai sus. Plauzibil să fie acesta centrul unei găuri negre, un „punct de singularitate cu o densitate infinită de materie și energie” care, cum notează Petre Osiceanu, înghite atât Timpul cât și Spațiul! Abia aici, în acest interior cosmic misterios (cu volum ce tinde spre zero și masă ce tinde spre infinit, conform definiției fenomenului fizic al singularității), își rostește Hyperion, după toate canoanele, rugăciunea și aici primește răspunsul divin: „Cere-mi cuvântul meu dentâi – / Să-ți dau înțelepciune?” (s.n.). Schimbarea condiției de nemuritor în aceea de muritor (cu posibilități limitate de cunoaștere) ar primejdui capacitatea lui Hyperion de a accede la înțelepciunea superioară, transcendentală (gnoză) și ar afecta echilibrul Creației, de aceea refuzul divinității la cerința lui este ferm: „Îți dau catarg lângă catarg,/ Oștiri spre a străbate/ Pământu-n lung și marea-n larg/ Dar moartea nu se poate…” (s.n.). Experiența călătoriei cosmice și dialogul cu Părintele ceresc conduc la asumarea propriei condiții: „Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.”

Mesajul poetic al Luceafărului ar putea fi, deci, re-citit și în sensul că echilibrul, armonia ireproșabilă a Creației în ansamblul ei se mențin pe de o parte prin acțiunea legilor fizicii asupra a ceea ce poate fi cuantificat, pe de altă parte prin acțiunea Cuvântului-creator, păstrat în Scripturi și menit să lumineze, dincolo de lumi și vremuri, cugetul, ființa, alcătuirea nevăzută, nemăsurabilă.                                             

Bibliografie:

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1993

Damian, Theodor, Poemul ca binecuvântare și blestem, în „Opinia Teleormanului”, 12 iunie 2016

Damian, Theodor, Timpul între imanent și transcendent, Chronos și Kairos la Eminescu, în „Luceafărul românesc”, revistă on-line de literatură și cultură (https://luceafarul.wordpress.com/literatura/antologia-de-eseuri/theodor-damian/)

Eminescu, Mihai, Poezii. Proză literară, vol. I, Ed. Cartea Românească, București, 1978

Osiceanu, Petre, Eminescu și concepte fundamentale ale fizicii moderne: Timp, Spațiu, Univers, studiu, București, 2010 (www.icf.ro/noi.2010)

***Wikipedia – https://ro.wikipedia.org/wiki/Gaură_neagră