Selectează o Pagină

Aici frigul e concret. Îl simți prin toți porii. Pentru că nu este o călătorie care să beneficieze de avantajele tehnologiei moderne. Ca un fel de călătorie inițiatică. O călătorie prin radioactivitatea felului de a fi, al fiecăruia, necesită un fel de măsuri de protecție. Și, de multe ori, simpla protecție pe care o poți folosi, este lipsa de empatie. Cred că și singura. Dar iată-ne parcurgând un lung șir. O proiecție anevoioasă prin număr. Sunt doi care au pretenția că umblă. Să le lăsăm credința în pace. Plus că e noiembrie și edin ce în ce mai frig. Plus că vorbim aici de un drum, din care, deși a fost umblat de mulți alții, nimeni nu s-a întors să povestească itinerariul exact. Prin urmare, nu întreba și umblă. Astăzi am ajuns aici lângă șir. Multe și așezate ca o numărătoare liniștită. Nu știu dacă sunt aglomerări urbane sau doar aglomerări pentru că nu știu exact cum găsim ceea ce căutăm. Tot ceea ce se presupune sigur atunci când întreprinzi o călătorie, adică destinația, aici, se substantivizează la un mod superlativ. Plecăm pentru a fi iertați sau plecăm deja iertați pentru a ajunge din nou ca urmare a acțiunilor noastre pe drumul urmat, să cerem iertare. Nimic nu este sigur cum nimic închipuit nu înseamnă că ar putea avea contur la un moment dat. Și nu știu exact de ce toate șirurile astea, pe lângă care trecem, nu par a avea la îndemână nemișcarea. Nu par a fi vii dar nici moarte nu sunt. Trecem pe lângă ele și murmură. Și e impropriu spus murmur. Ca un bâzâit inconstant situat parcă în mai multe tonalități, atunci când trecem pe lângă ele. Dacă repezim pasul bâzâitul, crește în tonalitate. Ca și cum am fi acompaniați de un zgomot de fond care încearcă sau nu, să comunice. Sau poate totul este doar în imaginația mea. Asta dacă posed imaginație, de vreme ce sinele nu știu unde este sau dacă este locat pe vreundeva. Dar dacă simt frigul și mișcarea de fond, de ce nu simt că exist cumva și pe dinăuntru? De ce picioarele mele sunt prin bunăvoință ale Doamnei? Și de ce este nevoie să merg cu echilibrul altcuiva? Pe post de a ține umbră sau doar pentru a ține? Sunt atât de multe constante pe care le aleg, să știu sigur, că orice s-ar întampla într-un fel sau altul nu le voi înțelege niciodată. Sau hai, că parcă, e prea mult spus niciodată. Poate că felul meu de a înțelege, privat de un anumit absenteism generat de ceilalți factori care mă macină este cu mult inferior Doamnei. Tot revin la obsesia asta a mea de a întâlni un răspuns. Nici nu sunt pe deplin convins dacă întrebările mele sunt receptate, asta în cazul că altcineva în afara Doamnei poate înțelege exprimarea mea, sau dacă ceea ce numesc eu întrebări sunt considerate a fi astfel și în lumea aia care se întinde înaintea mea.

Ceea ce știu știu sigur este că percep mișcarea. Da, ne deplasăm amândoi. Fiecare cu exact ceea ce are la îndemână sau de ce nu cu o îndemânare caracteristică, moștenită, și vreau nu vreau direct din fabricație. Simt neliniște. A mea sau a Doamnei. Și indiferent ce e sau a cui e, de ce simt că simt?

– Pentru că așa vreau eu.

– ?

– Numele meu este Lucifixul.

– Și cine ești tu?

– Memoria sensurilor și mă percepi doar tu. Doamna cred că ar suferi cumva un atac de panică dacă ar vedea un fel de fum care vorbește. Și nu mai am vârsta de a mă juca de-a duhul. La fel cum nu am timp nici de polemici pe un subiect și așa greu de dat. Confruntările oricât de bune sunt ele, la un moment dat, te consumă. Prea mult adversarism devine la un moment dat total contraproductiv. Iar Doamna, ca de altfel majoritatea Doamnelor, cunoaștem prea bine ce redutabile sunt înaintea unei păreri. La un moment dat, totul devine un fel de maidan al agresiunilor lingvistice.

– Vai, cred că știu ce spui.

– Nu mă întrerupe când filosofez. Aici se pare că nu este un capitol strict venit din iadul incursiunilor în sfera privată a super civilizaților.

– Dar…

– Măi, tu ești surd?!

– Nu, dar…

– Dar ce? Tu nu auzi că mă prezint cine sunt? Și mă întrerupi așa ca la ușa cortului. Credeam că un obiect cu specificațiile tale și purtat de o Doamnă e mai cizelat decât o bucată de plastic rămasă după sfârșirea procesului de fabricație.

– Hei, ce vrei să insinuezi? Că și….

– Nu, nu și nu. Ca și… măi lipsitule de soi. Hai să ne folosim de tot ceea ce presupune că am asimilat în cei câțiva ani de funcționare, în sens bun, și să le aplicăm în sens practic, ce spui?

– Vorbești în dodii. Dacă ai sentimentul că eu am venit și merg așa cum se poate pe drumul ăsta să îți vorbesc ție într-un limbaj de mătase te înșeli. Și nu dau doi bani pe ceea ce crezi tu că ar trebui să însemne apariția ta în această circumferință. Sau pe anii tăi de limbaj frumos. Eu sunt aici să găsesc ceea ce caut.

– Eh, nici obiectele nu mai sunt ceea ce erau pe vremea mea.

– Adică?

– Lasă răspunsul pentru altădată.

– Stai puțin… ai spus răspunsul.

– Am spus!

– Deci tu ești un fum conștient de vreme ce pui întrebări și dai răspunsuri. Sau ceva care știe cine este.

– Normal măi, că știu cine sunt. Este un avantaj al cogniției.

– Al cui?

– Uite ce-i… hai să mergem așa cum te-am găsit, umblând… Captiv într-un monolog.

– Ce vrei să spui? Că ți s-au epuizat bateriile vorbitului?! Tocmai când am dat semne că-mi pasă?

– Mai acum vreo cinci minute nu-ți păsa decât de tine și mersul în buzunarul Doamnei, la căldurică, lângă coapsa ei. Mofturosului i se ia darul.

– Hai să fim serioși!

– Sunt!

– Fie cum vrei tu. Nu am de gând să te scot în lumea civilizată a dialogurilor simple, dar nici nu am starea de-a te asculta. Pentru că pari genul care nu se mai satură să se audă pe sine. Așa că, aleg varianta ta. Tăcem unul pentru celălalt și e bine.

Nu știe nimeni cum se lasă seara în povestea asta. Miroase, oarecum, altfel. Miroase a frig, semn că ziua se preschimbă în altceva. Și simt umbre. Aici sunt locuri care, cândva, cred au fost locuite. Sau sunt sau noi suntem singurii locuitori. Locuitori de zece minute. Atât cât trecem. Sau cât zgomot poate produce o singură pereche de pași cu trei guri la îndemână. Frigul o să se împartă sau o să se dăruiască, după caz. Povestitorul, dacă ar fi aici… dar nu știe nimeni unde s-a ascuns. Avem încredere în scriitor că ne sprijină el dacă lucrurile vor lua o altă turnură. Până atunci, să ne rugăm la faptul că, în volumul acesta, personajele se mai și odihnesc din când în când. Acum ar fi propice un astfel de moment. Căldura unui loc sau măcar câteva cărămizi puse unele deasupra celorlalte, până dau măcar senzația de locuință. Cuvinte, obiecte, fantasme sau oameni, avem nevoie toți de un loc în care, în anumite momente temporale, să ne simțim într-un fel sau altul protejați. Picioarele s-au oprit din mersul legănat. Da, s-au oprit… ba nu… urcă… da, urcă. E bine. Înseamnă că scriitorul ne-a auzit. Doamna ne urcă undeva.

– Oare cu ce să aprind un foc?

– Cu o brichetă.

– Ce le știi tu pe toate.

– Unde suntem?

– Nu știu exact. Seamănă cu o mănăstire, dar pare căzută de mult în uitare. Probabil, prea multă rutină a condus la asta. Naiba știe, dar nu știu exact de ce mă simt protejată aici.

– Și noi!

– Voi? Cum adică voi? Era doar un obiect vorbitor. Acum sunteți mai mulți? De unde? Când? Cum?

– A venit în timp ce Domnia Ta mergea cu gândurile sale.

– Și cine e sau ce e mai exact.

– Seamănă cu un fel de conștiință. Nu are trup cum avem noi.

– Nu mai spune acest cuvânt, te rog. Tu nu ai trup, sau mă rog, alcătuirea ta este mult spus trup.

– Trup sau netrup, exist într-o formulă care-ți permite să interacționezi cu mine, nu-i așa?

– Bine, hai că nu vreau să intrăm iarăsși pe tărâmul discuțiilor fără ieșire. Cine e chestia asta nouă?

– La prima vedere pare a fi o formă fără fond.

– Și unde este?

– Nu știu. Păstrează liniștea, de ceva timp.

– Hmmm… în fine… nu mă mai miră nimic. Totul pare a fi doar o ficțiune de mâna a treia. Sinceră să fiu chiar nu înțeleg ce caut aici, cum am ajuns aici, de ce sau unde trebuie să merg. Tot ce știu este că sunt aici și trebuie, constant, să umblu, ba chiar cunosc linia de dialog pe care trebuie s-o suțin într-un fel sau altul cu voi sau alții. În mod normal, o astfel de situație ar trebui să mă îngrozească. Spre surprinderea mea sunt calmă și relaxată. Pare un vis, dar surprinzător nu pare un vis și totuși… un miliard de întrebări fără răspuns. Și nu știu cum naiba să aprind focul. Am doar o brichetă și mii de cărămizi.

– Îmi permiteți, Doamnă, să vă sugerez ceva?

– Ahhh… tu ești nou-venitul! Nu mă mai miră nimic. Sugerează-mi!

– Ahhh… Fără însă a vă copia reflexul verbal… Doamnă, nu-i așa că limba asta a noastră în care ne înțelegem e incredibil de erotică? Acest sugerează-mi aproape mi-a adus conștiința în stare de erecție. Vă rog, să nu vă supărați pe mine. Eu am rolul de a vorbi mult și de a intra inopinat ori în discuții ori în reveriile mentale ale celorlalți. Nu știu ce-o fi fost în capul scriitorului când mi-a dat naștere.

– Scriitorul? Încă unul?

– El e mai mult în culise. Probabil nu veți interacționa niciodată în mod direct. Am auzit doar că îi place să fie invocat doar în situații de criză. Și uneori apare. Spun uneori pentru c-am auzit și eu povestirea asta din gura cuiva care a auzit de la altcineva și cred că i s-a format o aureolă de legendă. Pot doar presupune că El este Dumnezeul acestei povestiri.

– Oricine ai fi că nu te-ai prezentat, și nici nu contează foarte mult, în lumea mea sau lumea din care cred că aparțin, scriitorul este doar un om cu foarte multă imaginație, care așterne o parte din gândurile lui, precedate sau nu de realitate, pe bucăți de hârtie, pe care mai apoi le leagă într-o instituție, spunându-le carte sau volum.

– Ahhh… am auzit prin drumurile mele că, aici, nu este decât un volum scris de o mână dibace. Nu cred totuși, să fie chiar atât de simplu.

– Ai, cumva, impresia că simplitatea nu este la rândul ei complicată. Tocmai se demonstrează această teorie. Un scriitor, transferat în personaj cu alură divină, ne scrie și probabil rescrie narațiunea. Noi suntem păpușile, iar el păpușarul. Oare știe că știm?

– Să știe că știm, ce?

– Că știm cine suntem.

– Dacă există cu adevărat, atunci știe!

– Dacă…

– Da, dacă… și iartă-mă, te rog… eu sunt Lucifixul sau memoria sensurilor.

– Ce dracu înseamnă asta?

– Nu știu nici eu exact, dar am veleități de mare orator. Sau de gânditor sau de vorbitor deschis despre orice, inclusiv despre mine însumi.

– Acum înțeleg de ce memoria sensurilor e un fel de lasă-mă să te las. Totul, unui nimic concret. Dar e bine în opinia mea. Mai am și eu cu cine vorbi despre nimic. Și totuși, domnule memorie a sensurilor, eu cum aprind focul?

– Dacă aici zici tu că a fost un lăcaș sfânt căzut în ruină, trebuie să fie deja cuprins de forța acoperitoare a naturii. Și unde natura este din nou stăpână, trebuie să fie copaci. În picioare căzuți sau tăiați, lemnul tot combustibil e.

*

Întristător peisaj, dar învelit de lumina focului ăstuia stângaci încropit, are aproape un aer romantic. O nefastă continuitate a moravurilor mele se răsfrânge și aici. Ca un discurs descurajant. Chiar și soarele parcă apune ca un argument împotriva mea. Dacă aș demonta pe liniștea asta necomplezența acestui peisaj, poate firul narațiunii ar deveni altul. Utilitatea mea nu s-ar mai contrazice printre personaje; nu aș mai asista la disputele create, de altfel, tot de mine, dar așa cum mi-am propus inițial, să alunece în expuneri care nu fac incursiuni prin vulgaritate agresivă a maidanului. Să prindă personajele mele, sine? Aici este deja fantasy! Mă întreb cum vor arăta lucrurile după ce încep să aibă știință de sine. Dar cel mai mult mă întreb care este fusul orar în care se pune problema recunoașterii de sine. Pentru că vehemența tonului, a viciilor și derapajelor începe imediat după apus. Când am și altele de făcut. Când laptopul meu este închis bine merci și lăsat în rucsac. Dacă ar fi așa, însă, cine oare nu s-ar sufoca de perplexitate?!

Pentru că, iată, înaintea mea, femeia. Mereu prezentă pentru tenacitatea ei de a-și păstra mintea lucidă atât ca personaj, cât și ca realitate. Iată, femeia, în condițiile normalității create de mine, chibzuită, cu discernământ și calm civic. Motivațiile ei nu vor fermenta niciodată la modul isteric. Aici cred că este vina mea. Am construit-o ideală. Deloc împotriva stării de sănătate sufletească. Dar privesc femeia asta personaj în toată perfecțiunea ei de caracter pur imaginat și mă minunez. Mă minunez că sunt aici lângă somnul ei, și totodată mă intrigă. Oare până unde i-aș putea fi? Cred că e bine de menținut starea asta comatoasă, atunci când mai intervin asupra unor scene care nu sunt suficient de expresive sau când mai șterg fragmentele în plus. Cu toate astea ar trebui să-mi pun problema dacă nu cumva și normalitatea mea este alterată. Va trebui să-mi trezesc personajul.

[O ating ușor peste gleznele fine.]

 

Ca un fior. Cumva electric. Deschid ochii. Vis, coșmar, naiba știe. Oricum, ciudat ca naiba! Și realistic, frate! Cred că trebuie să mă fut, altfel intru la menopauză și rămâne să mi-o tragă doar bătrânețea. Pe masa joasă de sticlă trei pahare de vin goale și două sticle de vin ușor goale, o scrumieră plină de țigări… pfuui… acum înțeleg eu niște lucruri. Și, Doamne, am capul de o tonă!

Se ridică în capul oaselor, își trecu ambele palme împreunate peste față, prin părul des, natural, ușor blond, trase la o parte pătura care o acoperea, și-și scoase picioarele din căldura patului. Simți recele, oarecum nediscordant al podelei sub tălpile goale. Rămase așa câteva clipe, cu ochii pe jumătate întredeschiși. În câteva zeci de secunde, ceața care îi învăluia, urma să dispară. Nu și gustul fetid de alcool, din care se epuizau gradele pe care le emana din gură. Futu-i! Trebuie să mă spăl pe dinți. Hai, femeie, ridică-te odată! își spuse. Cu chiu cu vai, la un moment dat, a simțit că aparatul locomotor era pregătit să preia noile comenzi ale sistemului biologic de navigație, așa că se ridică pe două picioare, aproape sigure, pornind spre baie. A decis să meargă de-a lungul pereților. După o noapte bahică, e mai sigur să mergi pe lângă ziduri în caz de ceva, orice, să nu se-ntâmple vreun accident. Nu se știe niciodată. La un moment dat, palma dreaptă găsise mult așteptata protuberanță inserată discret în perete. Răsucise, și imediat, din interior, năvălise afară un șuvoi plăcut de lumină roșie și albă. Intră somnoroasă, își ridică tricoul enorm, larg de noapte și se așeză pe toaletă. Răsuflă cu o satisfacție atât de cunoscută pe chip. Susurul urinei ei curgând peste porțelanul wc-ului îi dădu o stare aproape orgasmică. Doamne, ce bine e! își spuse cu o voce șoptită. Cel mai perfect moment să-ți începi ziua. Cu pleoapele întredeschise încă, mâna stângă, întinsă puțin într-o căutare… da… hârtia zewa, în patru straturi cu miros de iasomie… rupse trei pătrate… pe care le-mpături firesc, și-și tamponă vaginul, încet, fără grabă. Ahhh, ce bine a fost! își spuse în gând. De unele aspecte ale vieții nu vrei să te saturi niciodată. Întinse, de data asta, mâna dreaptă, la fel de încet, pe clapa destinată curățirii latrinei, trase apa, apoi apucă pasta de dinți, cu fluor și mentă, o întinse peste periuța de dinți electrică, așeză o boabă din substanța în două culori deasupra cercului rotativ, și apăsă butonul on. Chiar și spălatul ăsta pe dinți are felul său particular de a crea o anumită stare de comfort și relaxare. Plus că, măcar pentru o perioadă, dispare halena asta oribilă din gură. Ahhh… să mă spăl și puțin pe față. Cu apă potrivită. Se ridică de pe toaletă, ajunse în dreptul vasului de chiuvetă, și începu să potrivească apa, în așa fel încât, aceasta să fie exact pe placul ei. Se aplecă o idee, scuipă pasta amestecată cu salivă și cu noaptea de ieri, luă paharul aflat în vecinătatea săpunului, îl umplu până la jumătate cu apa aia potrivită, luă o cantitate suficientă de lichid, pe care o plimbă prin gură, scuipând apoi toată mizeria adunată în cavitatea bucală, direct în gaura chiuvetei. Întinse, apoi, mâna către bumbul săpunului lichid, îl apăsă, simți parfumul de lavandă lovindu-i-se de simțul olfactiv, lăsă șuvoiul de apă, care curgea dintr-o bucată, din bateria de inox, să-i curgă în palmele pe care le atinse, le frecă unele de altele, ca mai apoi să le ducă la față. Își clătină chipul. Cu ochii închiși întinse mâna după prosop, pe care la fel cu doua mâini îl așeză delicat pe față și se tamponă ușor. Deschise apoi ochii șiii… țipă de stupefacție și se aruncă instinctiv în spate. Doamne Dumnezeule Mare și Atoateștiutor și Puternic, ce e asta? I s-a părut că în oglindă nu era chipul ei, ci chipul unui bărbat, cu o mustață ușor rară, ochelari și păr lung, parcă. Nu era ceva hidos, dar la naiba, ce se întâmplă! Se ridică bulversată și speriată. Privi iar. Urlă și leșină.

– Fuck! Nu asta doream să se-ntâmple. Doamnă, vă rog… Doamnăăă!

Ca un fior. Cumva electric. Deschid ochii. Vis, coșmar, naiba știe. Oricum, ciudat ca naiba! Și realistic, frate! Cred că trebuie să mă fut, altfel intru la menopauză și rămâne să mi-o tragă doar bătrânețea. Pe masa joasă de sticlă trei pahare de vin goale și două sticle de vin ușor goale, o scrumieră plină de țigări… pfuui… acum înțeleg eu niște lucruri. Și, Doamne, am capul de o tonă!

Se ridică în capul oaselor, își trecu ambele palme împreunate peste față, prin părul des, natural, ușor blond, trase la o parte pătura care o acoperea, și-și scoase picioarele din căldura patului. Simți recele, oarecum nediscordant al podelei sub tălpile goale. Rămase așa câteva clipe, cu ochii pe jumătate întredeschiși. În câteva zeci de secunde, ceața care îi învăluia, urma să dispară. Nu și gustul fetid de alcool, din care se epuizau gradele pe care le emana din gură. Futu-i! Trebuie să mă spăl pe dinți. Hai, femeie, ridică-te odată! își spuse. Cu chiu cu vai, la un moment dat, a simțit că aparatul locomotor era pregătit să preia noile comenzi ale sistemului biologic de navigație, așa că se ridică pe două picioare, aproape sigure, pornind spre baie. A decis să meargă de-a lungul pereților. După o noapte bahică, e mai sigur să mergi pe lângă ziduri în caz de ceva, orice, să nu se-ntâmple vreun accident. Nu se știe niciodată. La un moment dat, palma dreaptă găsise mult așteptata protuberanță inserată discret în perete. Răsucise, și imediat, din interior, năvălise afară un șuvoi plăcut de lumină roșie și albă. Intră somnoroasă, își ridică tricoul enorm, larg de noapte și se așeză pe toaletă. Răsuflă cu o satisfacție atât de cunoscută pe chip. Susurul urinei ei curgând peste porțelanul wc-ului îi dădu o stare aproape orgasmică. Doamne, ce bine e! își spuse cu o voce șoptită. Cel mai perfect moment să-ți începi ziua. Cu pleoapele întredeschise încă, mâna stângă, întinsă puțin într-o căutare… da… hârtia zewa, în patru straturi cu miros de iasomie… rupse trei pătrate… pe care le-mpături firesc, și-și tamponă vaginul, încet, fără grabă. Ahhh, ce bine a fost! își spuse în gând. De unele aspecte ale vieții nu vrei să te saturi niciodată. Întinse, de data asta, mâna dreaptă, la fel de încet, pe clapa destinată curățirii latrinei, trase apa, apoi apucă pasta de dinți, cu fluor și mentă, o întinse peste periuța de dinți electrică, așeză o boabă din substanța în două culori deasupra cercului rotativ, și apăsă butonul on. Chiar și spălatul ăsta pe dinți are felul său particular de a crea o anumită stare de comfort și relaxare. Plus că, măcar pentru o perioadă, dispare halena asta oribilă din gură. Ahhh… să mă spăl și puțin pe față. Cu apă potrivită. Se ridică de pe toaletă, ajunse în dreptul vasului de chiuvetă, și începu să potrivească apa, în așa fel încât, aceasta să fie exact pe placul ei. Se aplecă o idee, scuipă pasta amestecată cu salivă și cu noaptea de ieri, luă paharul aflat în vecinătatea săpunului, îl umplu până la jumătate cu apa aia potrivită, luă o cantitate suficientă de lichid, pe care o plimbă prin gură, scuipând apoi toată mizeria adunată în cavitatea bucală, direct în gaura chiuvetei. Întinse, apoi, mâna către bumbul săpunului lichid, îl apăsă, simți parfumul de lavandă lovindu-i-se de simțul olfactiv, lăsă șuvoiul de apă, care curgea dintr-o bucată, din bateria de inox, să-i curgă în palmele pe care le atinse, le frecă unele de altele, ca mai apoi să le ducă la față. Își clătină chipul.. Cu ochii închiși întinse mâna după prosop, pe care la fel cu doua mâini îl așeză delicat pe față și se tamponă ușor. Deschise apoi ochii și țipă de stupefacți, apoi se aruncă instinctiv în spate. Deschise apoi ochii șiii…

– Doamnă, vă rooog eu mult, nu leșinați, că nu mai avem timp!

La naiba, nu este un deja-vous! își spuse îngrozită sau cu voce tare, nici nu mai conta.

– Doamnă, nu vă vreau răul. Eu doar aici sau de aici vă pot vorbi. Vă rog! Îmi cer scuze de apariția mea în felul acesta, dar nu am găsit nicio altă formulă de a intra în visul unui personaj decât așa. Vă rog eu mult, nu vă temeți. Sunt inofensiv!

– Doamne Dumnezeule Atoateștiutorule, ce se petrece aici? Cine sunteți și cum ați ajuns în baia mea, în oglinda mea, la naiba, ce nebunie Doamne sfinte!

– Doamnă, nu am prea mult timp la dispoziție să vă povestesc cum a fost călătoria mea până aici. Ceea ce vă pot spune este că am folosit sute de ciorne pentru a imagina exact acest moment. Era singurul posibil. Singurul care nu perturbă nimic din firul narațiunii.

– Narațiune? Cine dracului ești? Și ce cauți în oglinda mea? Sauu… visez?

– Da!

– Daaaa??? Adică până acum visul ăla oribil cu obiectul ăla bolnăvicios care vorbea, nu e ficțiune?

– E și nu e!

– La naiba, fii explicit sau leșin iar și o luăm de la început.

– Bine, bine, nu trebuie să procedezi așa. Îți voi spune. Cât pot de repede până răsare soarele.

– Ce are răsăsitul soarelui cu ceea ce te-am întrebat eu?

– Are totul și înseamnă totul. Îți voi explica eu într-un alt moment, care reprezintă, desigur, o altă soluție de a te contacta în mod personal.

– Hey dude, serios acum. Leșin!

– Gata, gata, îți spun acum! Eu sunt Scriitorul!