Selectează o Pagină

de Magnus C Christian

Universul lui Saramago încântă mereu așteptările din spatele cuvintelor. Acestea din urmă reprezintă voci pe care ni le dorim auzite la un nivel profund, în măsura în care nu pornim la drum cu torțe pentru aprinderea unui rug sau cu două bucăți de lemn în sensul denigrării operei sale. Nu acesta e apanajul omului cultivat și drept, al celui însetat după cunoaștere și înțelegere. Este datoria involuntară a Bisericii catolice, elementul care pune la zid chiar și ultimul roman al lui senhor Saramago, Cain.

Nu insist pe răsfoirea micului univers episodic veterotestamentar de către habotnici, fanatici, iconoduli sau stoici, dincolo de aceste etichete nevoit supărătoare aflându-se ideea unui blocaj pe credință.

Cain, scris în doar 4 luni după cum însuși autorul mărturisește, s-a bucurat de susținerea mediului literar, care a înțeles foarte bine abordarea unor subiecte sensibile, delicate, apreciindu-i originalitatea. Romanul a fost lansat la târgul de carte din Frankfurt în 2009. La Madrid, Saramago țintea poarta echipei robelor de la Vatican, la o nouă lansare, afirmând că ’’Biblia este un manual de rele moravuri, plin de cruzime, incest, violenţă şi carnagii’’, sau că’’Dumnezeu, diavolul, binele, răul, toate acestea sunt în mintea noastră, nu în rai sau iad’’. Merită prețuit curajul unui individ deja privit ca un dușman al Bisericii în urma episodului numit Evanghelia după Isus Hristos, o cutezătoare istorisire, variantă apocrifă a vieții lui Isus, proprie stilului său de a umaniza un personaj divin. Ori Biserica catolică nu înțelege nivelul la care ar putea pur și simplu să accepte frumusețea Evangheliei, acela al literaturii. Nu, nu poate accepta o variantă în care Isus își pierde virginitatea cu Maria Magdalena.Vaticanul nu-l iartă nici după moarte pe așa numitul ateu comunist, cel care îndrăznește să propună o variantă la varianta creștină a desfășurării unor evenimente din trecut. La doar o zi de la moartea mult iubitului portughez, revista Vaticanului forța o notă răzbunătoare asupra operei acestuia, dezvăluind pentru cei care apreciază stilul vertiginos, direct, o nevoie instituțională ce amintește chiar de cain-ul nostru: consecințele pierderii unui soi ciudat de autoritate asupra propriei existențe: „A fost un ideolog antireligios, un intelectual fără deschidere spre metafizică, răstignit în credinţa sa încăpăţânată în materialismul istoric, alias marxismul’’. Editorialul completează despre Saramago ca fiind ’’un populist extremist’’ care ’’se lua cu o mare comoditate’’ de ’’un Dumnezeu în care el n-a crezut niciodată, în virtutea omnipotenţei şi omniscienţei Sale’’.Un atac virulent inutil, desigur. În Intermitențele morții, acesta oferă un plăcut răspuns, dar dur în esență: ’’Biserica s-a obișnuit într-o asemenea măsură cu răspunsurile eterne, încât nu pot să mi-o imaginez dând altele. Chiar dacă realitatea le contrazice.’’

Spiritul lui Saramago nu este pe placul instituției care se agață cu dinții de o imagine și nu ține cont, la nivel perceptibil cel puțin, de ceea ce arhetipul altruismului absolut reprezintă în modernitate. Nu mai poate descoperi roata în epoca spațială, la fel cum nu-și mai poate însuși natura universală a lucrurilor: dumnezeu nu poate fi explicat, înțeles, cuprins, acceptat, ci doar imaginat.

La acest capitol, Saramago dovedește iscusință și răbdare în conturarea personajelor, apoi a evenimentelor dar și a elementelor psihologice cu care ne putem identifica, desigur, oricând. Roman mic prin prezență materială dar mare prin adâncimea subiectelor atinse, rădăcină pentru întrebări și sursă a îndoielilor, Cain are un merit desăvârșit în a trezi interesul pentru marile dileme existențiale și fundamentele ce cuprind întreaga istorie a omenirii. Nu are rost, cel puțin deocamdată să ne întrebăm de ce am apărut pe lume, mai interesant e să aflăm cum.

Scriere filozofică, alăturată poate ultimului nihilist romantic important al epocii noastre, ne hrănește nu cu iluzii, ci cu ridicări ale vălurilor ignoranței, punându-ne neîncetat sub zodia naturii umane, cu mult prea blamata dimensiune a greșelilor. Autorul nobelizat, unul din marii clasici occidentali, strașnic obsedat de umanism și de valoarea oferită omenirii prin substratul dreptății, lesne îl face pe cititor să ia parte la secvențele biblice, prin participarea activă narativă și nu prin simple comentarii surde, menite să aprobe fantezismul din sfera religioasă.

Stilul său inconfundabil dar inefabil reușește să ne transpună în mijlocul evenimentelor  prin      atingerea unor elemente descriptive care provoacă mici revelatoare reacții: judecăm la început personajul cain prin prisma dezavuării a tot ce înseamnă răul și consecințele sale, apoi blamăm cauzele, căutăm sursa păcatului și cercul vicios se încheie admițând că Saramago dezvăluie despre noi mai mult decât am dori să cunoaștem, la fel cum celebrul artist HR Giger reinterpreta natura umană în tablourile sale pline de întunecare.

Comicul pune stăpânire pe reinventarea alb-negrului biblic, pentru reacțiile deschise ironiei fine pusă sub semnătura portughezului existând ca vârf plăcerea cu care acesta se joacă cu lucrurile sfinte. Se argumentează, se dramatizează, se recompune, se contestă mult prea promovata bunătate, ca să nu subliniez singularitate a acestui dumnezeu. Mergând mai departe pe linia contestării unei atitudini de dictator dar și de autor răsfățat al unor contribuții la acțiuni fără sens în lumea veche, Saramago propune o variantă de istorie biblică pentru fiecare scenă la care cain va participa. E solicitantă versiunea evenimentelor adusă de sehnor, pentru cei ce întrevăd o strategie masivă de propagandă în stil ateist. Se adaugă mijlocul de intimidare sau manipulare cu scopul precis de a defăima imaginea cabalistă a zeului care e monopolizat de creștini și într-o oarecare măsură de evrei. Un lucru demn de apreciat la această entitate este incapacitatea de a controla o vietate absolut neputinciosă în fața vanității sale, dar care are un plan bine definit prin masacrarea nevinovaților din sodoma și gomora. Ultimul, un eveniment nefericit de distrugere în masă și nu de purificare, din moment ce nici măcar copiii nu sunt cruțați, definește în mod aleatoriu logica minimă pe care cititorul trebuie s-o aibă pentru a vizualiza textele sacre. Ca o completare apare ideea că un efort la fel de mic poate fi întreprins pentru a imagina în mod diferit cursul literar al poziției fiecărui personaj cu care cain intră în contact, cu atât mai mult dumnezeu ce nu-l recunoaște la un moment dat. Chiar și detractorii lui Saramago ar recunoaște la un anumit nivel forța constructivă a ficțiunii cu care se vrea modificarea nu chiar subtilă a scenelor, observând totodată nelipsita tematică a condiției umane. Cain nu oferă răspunsuri, cu asta se ocupă uriașul aparat religios aflat la baza adevărului absolut al universului lăuntric. Scrierea ce împinge spre meditație și revelație conduce spre o viziune deloc comodă, unde cel însemnat, intrat rapid în sfera fantasticului, oferă momente cu care percepem o nouă lume, cea în care dumnezeu lipsește, deși e acolo unde spune Biblia. Strategia narativă relevă influențe din alți autori, meritând amintit aici Mark Twain cu al său Străin misterios, ce oferă o perspectivă șocantă asupra ideii de satan, lipsa majusculei fiind, desigur, voită. Dimensiunea literară a parodiei impune un simț al noului ce îmbracă vechiul, cu accente de luciditate și vizibil sarcasm. Capacitatea autorului de a crea dar și de a participa, măcar ca observator la lumea nouă ce ni se desfășoară în fața ochilor oferă impresia că privim modernitatea cu intermitențe biblice și acelea cu parabole proprii aduse loial literaturii, nu divinului. Ficționalizarea episodică cu care obișnuiește cititorul încă din primele secvențe contribuie la ochiul antrenat cu tipare privind problemele conștiinței, ale liberului arbitru, cele ce implică libertatea de exprimare sau mult prea profundul subiect al predestinării. Discursul portughezului – mascat de chipuri și acțiuni luate la grămadă ca fiind obținute în sfera obișnuitului și aduse pe tărâmul a ceea ce omul ar fi putut fi sau face – aduce aminte de încercările lui Mann, Gyllensten sau Archer, ba chiar și Milton, de a reitera sau a reașeza personajele create în mod divin de alții pe un eșafod al realității, așa cum o judecăm și o acceptăm conform eului neastâmpărat de întrebări sau dileme existențiale.

Cain devine crononaut, martor la evenimente aleatoare din istoria Vechiului Testament, musafir nedorit al unor timpuri și realități din care, se pare, criminalul nostru nu reține vreo lecție importantă, dar schimbă cumva firul scenelor pe care le știm din Biblie. Nu realizează, nu parcurge vreun drum inițiatic demn de remarcat. Rămâne orb, aluzie la celălalt roman, Eseu despre orbire. Devine un nomad al remușcării. Își însușește identitatea lui abel și ulterior pe cea a lui noah, soțul amantei sale, lilith. Astfel, cain încearcă să restituie o parte din cei care sunt morți prin propria sa prezență, acțiune deopotrivă înălțătoare și denigratoare față de propriul eu. Nu caută izbăvirea ori iertarea, își dorește să poarte povara unui nume, care e mai mică decât ideea de crimă.

Cain suntem noi, plini de frici, îndoieli, cu lupte lăuntrice prin intermediul cărora destul de des îl refuzăm de dumnezeu să se așeze și să sălășluiască în sau printre noi. Nu respingem ceea ce nu cunoaștem, doar ceea ce se află în imposibilitatea de a fi interpretat și filtrat prin rațiune. Autorul nu vrea să fim dezamăgiți de propria existență sau să ne dezicem de alegerile mai mult sau mai puțin importante din cuprinsul vieții. Chiar el demonstrează că e un om plin de incertitudini, dar care-i provoacă pe cititori să gândească. Nu ar spune nimeni că ei nu o fac deja, dar șablonul biblic trasat și mai ales însușit se lovește cu refuz de o reinterpretare a textului de inspirație umano-divină. Ne putem regăsi ușor în text, în trăirile personajelor ori într-o singură ipostază măcar, dată fiind complexitatea naturii umane, pe larg prezentată la Saramago. Pune în evidență nimic mai mult decât latura lor firească, aceea umană, la propriu, aceasta însemnând că personajele biblice pot avea dorințe, îndoieli, nevoi de satisfăcut, sentimente de iubire și ură, invidie sau răzbunare. În fiecare din noi sălășluiește un cain sau un abel, așteptând să iasă la suprafață după antrenamente îndelungi de autocontrol. Conflictul cu dumnezeul interior este cel mai evident dintre toate ipostazele noastre.

Romanul lui sehnor devine o meditație asupra condiției omului, cu tristețile, dezamăgirile și neputințele resimțite ca urmare a perceperii oarecum distorsionate a realității în care ne aflăm. Spiritul voios, jovial își face simțită prezența încă de la începutul lucrării, cu numeroase remarci tăioase ce nu scapă autorului, în încercarea de a nu supraîncărca imaginea entității cosmice locale cu sublimuri și absoluturi. Jurnalul interior al conflictului avut cu divinitatea aduce fără tăgadă scrierii un stil sardonic care-l fațetează pe dumnezeu, disecând mitul creației până la a arăta că un Intelligent design ratează șansa de a primi meritul perfecțiunii prin a sa cauză primară. Avocații acestui tip de sursă divină, care nu e străină de creștinism, deși pune accent pe valoarea sa ca teorie științifică, susțin că‚’’certain features of the universe and of living things are best explained by an intelligent cause, not an undirected process such as natural selection.’’ Nu-l cunoaștem pe dumnezeu, dar ne putem permite să punem în discuție însăși teorema lui sehnor, aceea a unei divinități care ne seamănă foarte mult la comportament. Oricât de credincios și de adâncit ar fi un individ în sfera ideilor religioase, tot se poate bucura de o bogată imaginație, de limpezime și claritate în mici dezvăluiri literare, ca și de efervescența minții lui Saramago. Putem vorbi chiar de o notă de amuzament mai înaltă aici în comparație cu Evanghelia.

Lucrarea Cain e un testament ce reiterează o temă abordată cu mult patos în Eseu despre orbire (1995), aceea a identității, a pierderii valorilor, a diferențierii clare între a privi și a vedea. Recompune ca și cea de-a doua lucrare, stiluri de dezumanizare şi umanizare, cuprinse între momente de barbarism şi compasiune în care observarea devine fundamentală.

Autorul nu folosește majusculele atunci când aduce în prim plan numele personajelor, pentru a le reduce la statutul unor ființe obișnuite, considerându-le banale, trecătoare. E stilul aparte, ortografia proprie lui Saramago, care evită majusculele, liniile de dialog şi alte asemenea elemente. Gândurile și convingerile autorului sunt relevante, nu acțiunea lucrării. Remarcante sunt și încercările sale de a nu trasa un roman al necredinței, transformându-l într-un mic ghid al căutărilor; presupus ateu, dar o capodoperă a divinității. Steinhardt spunea în Jurnalul fericirii, prin gândurile lui Simone Weil: ’’Dumnezeu […] ne îngăduie a fiinţa ca să ne lase o desăvârşită libertate şi să asigure merit (ori mai bine zis sens) deplin îndrăzneţului nostru act de credinţă.’’

Saramago aduce episodul izgonirii din paradis într-o lumină nouă. E diferită de studiul lui Ioan Chrysostom spre exemplu, care în omiliile cu numărul 16, 17 și începutul celei cu numărul 18, referindu-se la alungarea lui Adam din paradis subliniază stările de fericire în care se găsea perechea primordială a omenirii, ’’mai presus de toate cele trupești’’. Starea paradisiacă e tulburată și întreruptă bineînțeles de diavol. Merită subliniat de la început faptul că păcatul originar nu e reprezentat și nici nu are vreo legătură cu relațiile sexuale întreținute de cei doi, până la izgonire. Orice exeget care susține tainele trupești ca fiind parte din motivul pedepsei divine prin care primii oameni vor fi alungați, de fapt își interpretează propria viziune asupra unui mit creaționist. Cain vine ca un buldozer literar și asfaltează cam tot ce ține de presupusa familie primară a omenirii, integrând pasaje deloc obositoare, cu valuri ce descriu în amănunt reacții umane ce nu ne sunt deloc străine. Putem spune că acești ciudați părinți primordiali ne seamănă mai mult decât vrea stratul religios să presupunem chiar.

Revenind la zeul cu care criminalul cain se va afla în conflict mai târziu, ignorant în omnisciența și omnipotența sa, comite o eroare care-i stârnește o reacție cam umană, furia.

’’Atunci când domnul, cunoscut şi ca dumnezeu, şi-a dat seama că adam şi eva, perfecţi în toate câte lăsau să se vadă, nu scoteau nicio vorbă, nu enunţau nici măcar un sunet, fie el cât de primitiv, n-a avut încotro decât să se supere pe sine însuşi, din moment ce nu mai era nimeni altcineva în gradina edenului pe care să poată da vina pentru grava omisiune, doar restul animalelor create şi ele toate, la fel ca aceşti doi oameni, din voia divină, se bucurau de o voce proprie, unele prin mugete şi răgete, altele prin grohăituri, ciripituri, flueirături şi cotcodăceli.

Într-un acces de furie, surprinzător pentru cineva care ar fi putut rezolva totul cu încă un Facă-se rapid, a dat fuga la cei doi şi, luându-i la rând, fără să stea pe gânduri, fără şovăială, le-a înfipt limba în gâtlej. Din scrierile care au consemnat, de-a lungul timpului, cam de-a valma, întâmplările acelor vremuri îndepărtate, unele pasibile de o certificate canonică viitoare, altele fructul unor imaginaţii apocrife şi iremediabil eretice, nu reiese clar ce fel de limbă o fi fost aceea, să fi fost oare muşchiul flexibil şi umed, care se mişcă şi plescăie în cavitatea bucală şi uneori pe-afară, sau să fi fost vorbirea, numită şi limbaj, cea de care domnul, regretabil, uitase şi despre care nu ştim cum trebuie să fi arătat, din moment ce n-a mai rămas din ea nici cel mai mic vestigiu, nici măcar o inimă scrijelită pe scoarţa vreunui copac cu o notă sentimentală, ceva în genul te iubesc, eva’’.

Aici e doar o entitate răsfățată, care consideră că i se cuvine totul, poate interveni oricum și oricând, poate strica și repara lucruri și ființe după bunul plac.

’’Evident, dintr-un scrupul de bun creator, cum bine-i şedea, şi revanșându-se astfel, spăşit, pentru neglijenţa de dinainte, domnul dori să verifice dacă şi-a reparat greşeala, aşa că îl întrebă pe adam, Pe tine cum te cheamă, iar bărbatul răspunse, Sunt adam, doamne, primul tău născut. Apoi, creatorul se întoarse către femeie, Şi pe tine cum te cheamă, Sunt eva, doamne, prima doamnă, răspunse ea fără rost, din moment ce nu mai era alta.

Domnul se declară mulţumit, îşi luă la revedere cu un paternal Pe curând şi plecă la ale lui. Atunci, pentru prima dată, adam îi spuse evei, Hai în pat.”

Cioran vine cu o lămurire pe marginea frământărilor care-i scoate pe cei doi mereu vinovați de situația actuală, decadentă a umanității: ’’De ce Adam și Eva nu au mâncat de la început din Pomul Vieții? Pentru că ispita cunoașterii și a puterii e mai mare decât ispita nemuririi.’’ Viaţa dusă de adam şi de eva se desfăşoară mai departe aşa cum se se desfăşoară şi azi. Au copii, pe cain, abel şi set; cain şi abel erau desigur diferiţi.’’Se vădise de timpuriu că fiecare dintre cei doi fraţi avea altă chemare.”

Ramurile economice sunt evidențiate scurt și clar prin acești protagoniști. Se ştie: unul a devenit păstor, celălalt agricultor.’’Trebuie să recunoaştem că mâna de lucru domestică era împărţită cum nu se putea mai bine, din moment ce acoperea pe de-a-ntregul două dintre cele mai importante sectoare din economia vremii.”

Pe cain îl nu-l acuzăm de la început de fratricid, o perspectivă deloc plăcută moralei creștine, pentru că am atribui o parte din vină dumnezeului care are aici puteri limitate. După provocarea aruncată lui dumnezeu, acesta din urmă își recunoaște indirecta părtășie la crimă, totuși pedepsind la pribegie veșnică mica, inferioara, neînsemnata creatură din fața sa. Cea care a ucis din frustrare. Totuși cain nu primește o pedeapsă cum s-ar aștepta oricine, nu e condamnat. Judecata rapidă e realizată de o instanță superioară celei umane, cu un semn în frunte care-l va proteja de toți cei care vor dori să-i facă vreun rău, știind că e însemnat de zeu. Saramago dovedește încă o dată curajul scriitoricesc remarcat în Evanghelie, cerând de această dată rejudecarea unui personaj negativ pentru faptele sale. Religiosul nu și-ar permite aspectul discutat, tocmai pentru că ar pune la îndoială veridicitatea unor evenimente, dar și natura deciziilor divine. Astfel, dumnezeu e acuzat de neglijență, în condițiile în care a fi părtinitor cu cei doi frați, privind ofrandele aduse de fiecare, contribuie la apariția omului rău, justificare a abandonului, neputinței  sau a umilinței resimțite. Tortura psihologică lentă e întreținută de cel ce nu prea se arată angelic, abel. Durerea lui cain se transformă în ură, cu finalul bine știut, în timp ce dumnezeu, din nou, nu a învățat nimic din contactul cu respectiva familie. Autorul ține să ne sublinieze un aspect controversat dar genial, acela că fratricidul lui cain este perceput ca o revoltă împotriva divinităţii: ’’Omorându-l pe abel pentru că nu putuse să-l omoare pe domnul, cain dăduse deja răspunsul lui’’. Subiectiv în aprecierea ofrandelor aduse de către cei doi fraţi, dumnezeu, deşi este atotputernic şi ar fi putut împiedica fratricidul – n-a făcut-o.  ’’La fel de hoţ este şi cel care se duce în vie, şi cel care stă de strajă, spuse cain’’.

Cel ajuns pribeag marchează toate vanităţile, tentaţiile şi defectele pe care alţii nu şi le asumă, refuzând să le înţeleagă înainte de a căuta un ţap ispăşitor. Cain este umbra aruncată asupra unei inocenţe artificiale. Pentru cei ce se tem să iasă din tiparele biblice, romanul este iconoclast, o blasfemie fără limite, dar pentru iubitorii de literatură, prin Cain, Jose Saramago îndeamnă la compasiune şi autocunoaştere.

Primul contact avut cu cineva din afara familiei este un bătrân care avea două oi legate de o sfoară. Semnul de pe frunte, marca pedepsei divine este evidențiat ca fiind un simbol oarecum malefic, ca și cum dumnezeu pune etichete în care se regăsește singur. Bătrânul susține că nu dă crezare celor spuse de cain, subliniind chiar că: ”Îndoiala e privilegiul celor care trăiesc mult.”

Ținutul nod, numit ținutul fugii sau ținutul pribegilor este locul în care i se dezvăluie mărimea omenirii la acea vreme, ca detaliu palatul rustic cu două niveluri unde trăiește stăpâna ținutului, dona lilith. Cain e un individ superactiv din punct de vedere sexual, dovadă fiind un episod care se petrece la palatul lui lilith și celălalt mai târziu.

Lilith îl alege pe cain drept consort, dar pentru asta trebuie singur să plătească prețul unui omor, victima fiind chiar noah. Cain refuză, evident, o crimă pe conștiință e de-ajuns pentru el. Lilith rămâne gravidă, însă el adoptă hotărârea de a pleca în lume cu un măgar. Omoară-mă, acestea sunt cuvintele femeii, însă povestea acceptă alt deznodământ. De remarcat e și faptul că Saramago nu vrea să intervină în cursul evenimentelor sau să le judece, e un simplu observator.

Întrepătrunderea unor planuri temporale sau spațiale se face simțită: ’’peisajul pe care cain îl avea acum în fața ochilor era cu totul altul, verde în toate felurile de verde văzute vreodată, cu copaci frunzoși și câmpuri semănate, oglinzi de ape, o vreme blândă, nori albi plutind pe cer. Era ca și cum ar fi existat o graniță, o linie care despărțea două țări, Sau două timpuri’’.

Avraam și Isaac reprezintă al doilea episod al crononautului, cel în care dumnezeu face din nou o gafă – trimițând un înger defect, ajuns târziu și cu un text bine învățat, fără emoție sau vreun mister divin – spre a opri sacrificarea fiului isaac de către propriul tată. Eroul este cain, în mod deloc surprinzător, care dezvăluie nedreptatea unei cerințe stupide de sacrificiu. Pentru ce? În numele credinței, element umoristic nuanțat de Saramago.’’Niciodată nu e opusul lui târziu, opusul lui târziu e prea târziu’’ este replica lui cain la eșecul creaturii angelice, vizibil iritată de ’’încă un raționalist’’.

Urmează episodul turnului babel, ce ar cuprinde esența gândirii autorului asupra unui subiect deloc obosit, ’’istoria oamenilor e istoria neînțelegerilor cu dumnezeu, nici el nu ne înțelege pe noi, nici noi nu îl înțelegem pe el’’.

Din nou avraam, dar în alt timp, cînd isaac nu exista încă, când cain îl reîntâlnește pe dumnezeu, care nu-l recunoaște. La sodoma și gomora, evenimente discutate până la epuizare reducem totul la incapacitatea unei entități atotputernice de a-și asuma acțiuni lipsite de logică sau moralitate. Acolo unde copii nevinovați sunt uciși laolaltă cu desfrânații, îl găsim pe dumnezeu trumfător, așteptând laude și slăvire, dar cain rupe din nou tăcerea, urându-l mai mult acum. Acțiunile divine sunt susținute, evident de emanațiile sale directe:’’…după părerea noastră de îngeri, pe scurt, și judecând după dovezile de până acum, ființele umane nu merită viața. Chiar așa, voi credeți că oamenii nu merită să trăiască, întrebă cain, indignat. Nu asta am spus, am spus doar, și o repetăm, că ființele umane, văzând cum s-au comportat de-a lungul timpurilor pe care le știm, nu merită viața cu tot ceea cea are ea mai frumos, măreț, minunat, și lăsând la o parte aspectele ei sumbre, care sunt multe, răspunse unul din îngeri.’’

Dumnezeu îi nimiceşte atât pe cei vinovaţi, cât şi pe cei nevinovaţi, mai ales pe copii (ca o paralelă, Saramago îşi mai arată cu vehemenţă dezacordul faţă de uciderea copiilor nevinovaţi şi în altă ocazie, atunci când abordează uciderea pruncilor din Betleem în Evanghelia după Isus Cristos). În aceeaşi manieră, cain nu poate înţelege ce fel de dumnezeu este acela care îi porunceşte lui avraam să-i aducă jertfă de carne şi de sânge chiar pe fiul său, isaac (din nou apare motivul jertfei copiilor inocenţi). Iar lista nedumeririlor revoltate ale lui cain poate continua.

Muntele sinai și vițelul de aur apoi cucerirea ierihonului sunt părți din istoria Vechiului Testament la fel, necontestate de murmurul religios, care nu vrea să observe aportul uman la dezvoltarea și întreținerea acestui zeu scrupulos, nemilos și lacom.

Un moment scurt de relaxare pentru personajul principal este reîntâlnirea cu lilith dar și cu fiul lor, enoh.

Iov este o altă dovadă a deplinei îndoieli pe care dumnezeu o manifestă în privința omenirii, dar și un nou prilej de a se juca cu viețile celor care-l slujesc. Joc la care participă și prietenul său ciudat, diavolul.

Noe este ultimul fragment al lucrării, testament artistic care dezvăluie o dorință puțin prea dură pentru un om obișnuit, aceea a dispariției omenirii.

Una dintre cele mai amuzante secvențe este aceea în care cain îi dă lecții de fizică lui dumnezeu; explică cum că arca lui noe, construită după indicațiile lui, într-o vale și departe de orice apă, nu va pluti în veci ci va sfârși înecată, cu toate viețuitoarele pe care le găzduiește căci, conform principiului lui arhimede, bărcile plutesc doar datorită faptului că ”toate corpurile scufundate într-un lichid primesc un impuls de jos în sus cu o forță egală cu greutatea volumului dislocat de un corp”. Așa că dumnezeu este nevoit să mute imensa arcă lângă o apă.

Fin psiholog al propriei tendințe de a pune în umbră nelegiuirea și de a aduce la lumină caracterul unui personaj nou, evident discriminat, Saramago își detonează noul univers creat ca extensie a bulei de realitate biblice cu actul uciderii pasagerilor din arcă. Doar filmul Alien în 1978 își mai permite să exploreze întunecarea ca simbol al explorării naturii excesiv umanizate a slăbiciunilor și elementelor de cotitură ce duc spre moarte, unde personajele rămân singure cu rezultatul căutării unui alt eu, desigur monstrul ascuns în cotloanele minții. Ca o paralelă clară, scenariul propus de portughez trezește reacții mentale diverse, spre disperare și năucire, dat fiind faptul că modifică însăși țesătura spațio-temporală testamentară. Efectul e clar, varianta istorică pe care noi o cunoaștem dispare, nu a existat vreodată în planul sehnorului, care se încăpățânează să releve un laitmotiv pentru selecția naturală a canonului occidental: degradarea omenirii laolaltă cu paradisul rupt din mentalul colectiv. Rând pe rând, echipajul care primește un Alien erupând în emoții – dincolo de promisiunea de a nu mai ucide pe cineva după abel – intră în contact cu consecințele aduse treptat devierii istorice a lumii vechi. Cauza primară este conflictul extern cu dumnezeu dar și cel intern reprezentat de lipsa unei perspective pentru ziua de mâine. Cain – cel ce nu e rezervat în episodul iov, un act care zduguie pe oricine are o credință migratoare – își asumă acum rolul lui Apollyon, creatură mentală, lăcaș suprasaturat cu deviații ale naturii umane. Aici el este distrugătorul unei lumi care își venerează zeul numit “ce s-ar fi întâmplat dacă”. Avem destul curaj să adăugăm ucroniei lui Renouvier și utopiei lui Morus o variantă care nu există aici, dar o putem imagina prin Saramago drept un plan secundar, cel al ugenesisului.

Saramago își asumă niște întrebări pe care mulți și le pun mai devreme ori mai târziu. Și face o afirmație care atrage simpatie și ură în același timp,’’ceva tot am învățat, că dumnezeul nostru, creatorul cerului și al pământului, este cu desăvârșire nebun.’’

La moartea lui José Saramago în 2010, Biserica Catolică i-a refuzat orice ceremonie religioasă. Laureat al premiului Nobel pentru Literatură, a încetat din viaţă în insula spaniolă Lanzarote, după mai mulţi ani de boală, în autoexil. Guvernul portughez a decretat două zile de doliu naţional şi a aprobat depunerea trupului neînsufleţit al scriitorului în clădirea Primăriei Lisabonei.

Nici astăzi, după 10 ani de la dispariția sa, mânia catolicior nu e stinsă.