– Da, da, mă uit, normal. Pe București Integral. De câteva nopți abia închid ochii două-trei ore, butonez peste tot. Da, e nenorocire. Deja sunt zeci de mii internați în China și zic ăștia că, neoficial, s-ar înregistra peste cinci mii de morți. Cică sateliții au filmat nori de fum deasupra Wuhanului proveniți de la incinerarea cadavrelor… Doamne-ferește, se duce planeta de râpă, pe cuvântul meu. Abia s-au liniștit incendiile din Australia și scandalul cu atentatul din Iran, că acum au dat bomba asta cu Corona virusu’. Cum nu e bombă? Aaa, păi nu e d-aia de explodează, nu, e virus fabricat de americani la ei în laboratoare. Na, prea își luaseră chinezii amploare cu economia care duduie de ani de zile. Îți dai seama că după ce le-au cumpărat toate bonurile de tezaur și i-au împrumutat cu ‘jde miliarde, trebuia să-i bage Unchiu’ Sam în cofă, că altfel intră în faliment și-i încalecă țiponezii. Așa, pac, o mână de virusei aruncată la mișto în orașul ăla mic, de unsprezece milioane de gălbejiți, și i-au tras pe dreapta în doi timpi și trei mișcări. Ia mai serviți voi un relaș, că prea v-ați luat amploare. Stai o secundă, că sună cineva la interfon. Nu închide, rămâi la telefon.

„Parcă e un făcut, de fiecare dată când vorbesc cu cineva, apare un tâmpit care vrea să intre în bloc.”

– Cine e?

– Bună ziua, cu pliantele de oferte de la hipermarket.

– Și ce vreți?

– Să ne deschideți ușa.

– De ce?

– Ca să le punem în cutiile poștale.

– Dispăreți, mă, d-aci, că m-am săturat să tot car la gunoi hârțogăria voastră. Vă tot plimbați de colo-colo, în loc să mergeți la o muncă serioasă. Hai, la revedere și să nu vă mai prind că dați târcoale p-aci.

„Cum naiba de nimeresc tot la mine, nu știu. Zici că e afiș pe geamul de la intrare, «Pentru accesul în imobil, tastați 023C și vorbiți cu domnul Nicușor Bulearcă»”.

– Hai c-am revenit. Da, niște puțoi care aduc maculatură. În loc s-o facă pachet și s-o ducă la colectat, cum era pe vremuri, ne-o bagă nouă pe gât. Nu le-am deschis, ce-s fraier? Ionuțule, fratele meu, pe mine m-au ales administrator pentru că sunt om responsabil, nu hahaleră ca alții. Exact. Da, exact la Titi Stancu ăla al vostru mă refeream. Auzi, să vă ceară cărți ca să ducă la biblioteca școlii unde învață fie-sa. Bine, bine, știu că e școala de care aparțineți, dar orișicât, chiar așa, cerșeală ca la ușa cortului… Nu se face. Ș-apoi, ce atâta lectură, că degeaba citești toată ziua, dacă nu știi să faci treabă. Să pună, nene, mâna pe un ciocan, pe o șurubelniță, să dea la un strung, la coasă, să învețe meserie, că asta pune pâine pe masă, nu închipuirile alea din romane. Și ce zici tu e corect, da, că ăștia din ziua de azi doar smartfoane au în cap, jocuri, feisbucuri, instagrame și alte drăcovenii. Mă uit la ăia mici ai lui nepotă-miu, amândoi cu capul ori în tabletă, ori în telefon. Le zic tot mereu că-și strică ochii, dar ce crezi că m-ascultă? Nici vorbă. Bine, nici n-ai ce să le ceri, că părinții îi lasă să facă ce vor. Cică să nu le strice personalitatea. Ce personalitate le-aș repara io cu cureaua aia lată. Jap, jap, câte două la cur și să vezi ordine și disciplină! Eeee, cum adică nu mai sunt timpurile? De ce să nu mai fie? Ionuțule, iubitule, aparatele astea sunt inventate ca să le strice mintea, crede-mă pe cuvânt. Am auzit niște chestii de ți se face părul măciucă. Te radiază, faci cancer la creier, la ureche, la gât, la limbă, saiturile alea de socializare cică sunt ca heroina pentru creier, o iei razna. Pe bune, s-au făcut studii, nu zic așa din burtă. Păi când eram noi ciutani, toată ziua stăteam afară, la țurca, la fotbal, la fața-ascunselea,  alergam în aer curat, aia socializare, nu curu’ pe scaun și ochii în ecran ca acum. Și uite ce bine am crescut, suntem sănătoși, viguroși, cu mințile acasă… Acum, dileală generalizată, ca să ne conducă mai ușor guvernul mondial. Stai un pic, stai că-ți explic imediat. Masonii au împărțit lumea și ei și-au tras partea leului, normal. O mână de miliardari stăpânesc planeta și decid ce și cum. Uite și la noi, că doar știi și tu. Au venit multinaționalele din occident, au luat totul cu japca. Austriecii s-au înstăpânit pe petrol și păduri, americanii pe gaze și zăcăminte, englezii, francezii și olandezii pe agricultură, indienii pe siderurgie, arabii pe mai știu eu ce, iar noi am rămas cu jumatea lu’ cinci. Cum, rușii pe minereurile neferoase și industria grea? Eee, na, vrăjeală, dezinformări băgate de capitaliști, tot ei sunt în spate, stai liniștit. Ne țin ca popor de consum de 30 de ani, cu bocancii pe grumazul nostru, ca să se răzbune pe noi că am fost singurii care ne-am plătit datoria externă. A scos Ceaușescu ștromeleagu’ și a făcut pipi pe toată Banca Mondială, cu Rockefeller, Morgan și Rothschild în frunte. Ăștia l-au mătrășit și ne-au dat cu vastu’ la toate bogățiile. Și după ce că ne-au supt de ne-au rupt – sugea-mi-ar ciorapii să mi sugă! – nu ne lasă nici să facem autostrăzi. Îți dai seama, cu Canalul Dunăre-Marea Neagră, cu autostradă direct din portul Constanța până în Ungaria, că intră Amsterdamu-n faliment? Te-ai gândit la asta? Păi de ce crezi tu că nu ne vor olandezii în Șenghen, ă? E mult de discutat, Ionuțule, m-am documentat la greu în ultimul timp. Lumea trece cu vederea niște aspecte, și e normal până la urmă, că e viața grea, se moare de foame, puțini se mai descurcă ca înainte. Atunci făceai un stânga-dreapta, completai de la fabrică, de la uzină – că era industrie, nu glumă, toți aveam servici – și trăiai liniștit și fericit. În fine, vremuri trecute, ce să mai vorbim. Auzi, ai trecut azi pe la marketul ăsta din colț? Voiam să știu dacă mai e lume, că ieri după-amiază, când am venit din parc, era plin ochi. Se călca lumea-n picioare la cozi. La ce? Nu știu, la de toate. Se aude că dacă ajunge Corona virusu’ în România, o să se închidă orașele și gata cu aprovizionarea. Murim de foame ca șobolanii, ne mâncăm între noi. Pe cuvânt, au spus la televizor că în Italia nu mai au ăia haleală deloc. Se întorc românii acasă pe capete. Mi-am tot răcit gura de pomană că nici prin străinătățuri nu umblă câinii cu covrigi în coadă, da’ m-a crezut cineva? Nu, evident. Și acum au ajuns la vorbele mele. Ce să-i faci, așa suntem noi blestemați, să murim cu dreptatea-n brațe… Hai că te las, pun un jerseu pe mine și cobor să văd cum stă treaba la alimentară, că-s rupt de oboseală și n-am chef să adorm până nu rezolv cu de-ale gurii, că astea-s importante. Știi cum e vorba sfântă, în viață rămâi cu ce bagi în gură și ce tragi pe catarg. Ha, ha, ha, Doamne-ajută, să fie primit!  Te pup, Ionuțule, pa, pa.

„N-ai cum, băi, n-ai cum. Țară de proști, trebuie să le explici la fiecare-n parte, că pe ei nu-i duce capul. Mă doare și urechea de la atâta vorbit la telefon de pomană. Ziceam că Ion ăsta s-a mai deșteptat, da’ tot pământ de flori e. Parcă a început să bată vânticelul afară, mai bine iau și geaca. O fi soare, dar tot februarie e, ce naiba, strânge”.

De afară se vede clar că magazinul e ticsit de oameni. Fiecare cu câte un cărucior plin cu vârf. Dau câteva ture de clădire, poate găsesc un căruț abandonat, dar n-am noroc. Cel mai bine ar fi să stau în parcare și să merg cu cineva până la mașină, să-i dau fisa de 50 de bani și să-l iau direct. Ce vorbești Franț, toți sunt agățați de la ieșire, vin deja însoțiți. Na, ce să vezi, nu-s singurul inteligent p-aici. Da’ decât să urmăresc de nebun oamenii, nu mai bine intru să văd ce marfă mai e, ca să nu stau de dobitoc? Trec de ușile automate, fac stânga pe culoarul larg și pășesc cu încredere. Clipesc de câteva ori, dar nu este de la lumina prea puternică. Ce naiba, sunt beat, am greșit adresa? Peste tot pe unde mă uit plin de cărți! Doar cărți! Numai cărți! Decât cărți! Mari, mici, groase, subțiri, colorate în fel și chip, cartonate, simple, legate în piele. Volume peste volume, gata să rupă rafturile, aranjate alături de ziare și reviste. Oamenii stau în ordine la rândul uriaș și cărucioarele lor gem de tipărituri. E liniște, e prea multă liniște! Toți citesc! Toți au înnebunit! Potopul e la colț, dezastrul ne pândește, molima criminală ne atinge pe fiecare și noi ce faceeeem? Citim mioritic! Mă pregătesc să urlu, să le strig, să…

– Hai, nene, dă puțin din picioare, că vrem să ajungem acasă.

O mână îmi scutură umărul și mă dezmeticesc din ațipeala care m-a furat pentru câteva clipe. Așa mi se întâmplă când adun restanțe la somn, am coșmaruri!

– Tataie, ai adormit de-a-mpicioarelea?

Mă întorc să-i replic nesimțitului și privirea îmi cade pe rafturile cu conserve. Goale. Vizavi de ele sunt standurile cu legume congelate. Bate crivățul. În dreapta, la raionul de legume-fructe, lupte de stradă ca la Stalingrad pentru un kilogram de orice. Unde ar trebui să fie făină, mălai, griș, orez, zahăr, ulei, zero, pustiu. La discreție văd piper, boia, mirodenii la plic, delikat, murături diverse. Supe instant, câteva, zburătăcite care-ncotro. Apă minerală și plată, doar din cea scumpă, la ciob. Produsele de igienă și de curățenie neatinse. Normal, suntem popor de oameni curați și, până la urmă, numai nespălații ar trebui să se spele, nu? Mă opintesc și împing cu greu căruțul. Mă uit la el cu dragoste. Geme de provizii. O să trec și de molima asta, doar am fost învățat să mă descurc, ce naiba!