Ascultarea dez-gândurării… „La Steaua”

Eminescu… percepe, vede și re-vede, generalizează o coincidență a „Totului” cu farmecul „fragmentelor” sale… Icoana (Oglinda), Întregul… și imaginile (reflectările), părțile… într-o dramă cosmică a tetra-dimensiunii… Întrucât „Coasta”/partea se trezește când se întoarce la Matrice, aici și acum, la Simbol, la Oglindă așadar… Prin arta regală Inițiatul-Poet, Sacerdot (nu preot!) la Altarul Unității Totului, se adresează, iată, celor ce ascultă cu Ochiul Inimii, nu celor ce doar aud cu Urechea Minții și numește sacrul, adică adevărul hermesian că „ceea ce este sus este precum jos, spre a se împlini minunea”…. Corpusculul masculin apropiat de unda feminină și unda masculină alături de corpusculul feminin sunt, așadar, unime, sub „a lumii două fețe”…

Cum Spațiul și Timpul, „Ea și El” s-au unit cândva, „în depărtări albastre”, sub decăderile vagi ale lui  illo tempore, în „Icoana Stelei”, determinând astfel coregrafia unui glosar de străluciri ce împărtășește o theometrie obârșială atât a proximității cât și a continuității, însă toate în Grădina Neînțelesului. Grație Unirii Primordiale (înmulțitoare!), „Spațiu-Timp” supraviețuiește neatins de divizare (împărțire!), adică în Prescrierea Oglinzii, în inseparabilitate. Chiar dacă „recipientul” (trupul!), lumea materială, dispare, „Conținutul” (suflet-spirit), drept lume imaterială, dăinuie… Într-aceea comutata, pe ceruri, scară de lumină, arcuind tiparul întâlnirii cruciale, face ca actanții să nu mai distingă între cauza atracției dintâi a Centrului și efectul de azi al accelerării pe linia învârtitoare a Elipsei.

Ce revelează Poetul?… Că o armonioasă împletire a celor Doi protagoniști, ce s-au vădit ca puncte în Semicercul Splendorii, când în Akasha s-a scris contopirea lor, sub legea totuși a Unului, („Spațiul” și „Succesivitatea”, putem înțelege!) nu intră, niciodată și nicicum, în astâmpăr. Dar Enigma zăbovește… S-a întâmplat „semănatul” lor, iar acum se supun „culesului”, chemării sub har, întrucât s-au eliberat din temnița sistemului solar către Adânca Iluzie… Dar, atenție!… „Spațiul” și „Timpul” aici, în simultană unire, nu mai înseamnă distanță, nu mai înseamnă durată…

Când un drum merge în „sus” și, în același timp și spre aceeași cauză, altul merge în „jos”, se revelează o cale, Calea!… Căci acela ce merge spre Miazănoapte va accede la Miazăzi, iar tot acela ce peregrinează la Apus va atinge Răsăritul…   Întrucât, iată, raza „Stelei”, orbitând Fusul lui Ananke într-o spirală, deși este, nu mai poate fi văzută (o face Constrângerea!), iar, totodată, când ar fi să nu fie, ea, Elice a Hazardului, va re-ținti Vederea noastră, însă noi, „atunci și acolo”, vom fi uitat apurure că ființăm în necuntena Mișcare, neînțelegând „Cercul gravitațional” ce se tot voalează în Nemanifestare ca virtualitate sfântă… „Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie:/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem, și nu e”//… Un joc între Oglindă (fără raportare la ceva) și reflectare (imagine)… În nimic e ascuns Nimicul… Aceasta deoarece Gravitația ce a dispărut din manifestare, deci aceea care nu mai confirmă „greutatea” lucrurilor (reflexiilor), prisosește purure ca o „profundă chemare a Nimicului Latent, ca o Oglindă a Tăcerii, a Singularității… Imaginarul – nimic are determinări, „Nimicul deplin” (Latența!) este indeterminare…

Nedumerirea cu privire la esența Totalității apare prin schimbarea pozițiilor absolute a treității după încercarea de desprindere în Ea, El față de „Stea”, atunci când rotirea lor în Necondiționat scapă înțelegerii euclidiene, translând de la fenomenalitate la noumenalitate. De unde vine nebulozitatea?… Omul, contaminat de privelnicie, a dobândit prea lesne că reflexia, ca flux al Minții sale, este asemănarea Oglinzii sacre, nu doar o în-chipuire, pierzând în felul acesta Amintirea akashaică… În loc să primească, prin golire, dez-gândurare, paharul atracției celeste (Oglinda – Oceanul!), el și-a umplut în neascultare cugetul cu imagini (valuri…). Și-a împovărat casa memoriei cu „auziri” numai, cu dorințe, gânduri, zgomote și emoții, făcându-se prizonier umbrelor, fără a căpăta Soarele centripetal al Inimii, acel „Soare de dincolo de soare”, ci numai razele centrifuge, o „realitate”, prin urmare, de plan secund… 

Creatorul împlinește Geneza prin Sacra-i Geometrie, înfiorare de sine a Cuvântului… Măsura înșăși s-a abătut în măsurare… A vibrat, s-a repetat „ca vibrare” într-o absolută frecvență… Asemeni Lui, Poetul, pornind de la Eterul Dodecaedrului, sub Legea Corespondenței, inițiază Apele Icosaedrului poetic. Nu întâmplător se oprește la cele 120 silabe ale Tetradei ( de zece ori fețele Dodecaedrului spre hexageneza Icosaedrului!). Ele au valoarea simbolică a celor 12.000 de stadii ce ne despart (sau ne apropie!) de Cetatea Noului Ierusalim. Vezi Apocalipsa 21!… Așadar, Steaua vizată de Eminescu este Sirius!… Unde Călătorul este tăcelnicul Dodecaedru siriusian… Iar cei ce sunt atinși de raza acestui „Soare de dincolo de soare” (Sirius!) rămân într-o îmbrățișare de 238.500.000 de ani lumești, timp necesar Sistemului nostru solar (dodecadic), aflat în Brațul Orion, să înconjoare mijlocul Nordului Fusului Galaxiei Albe….  Recunoaștem: 2,385 milioane kilometri are drept lungime/lățime/înălțime „Mireasa Cerului”… Totodată, aceste „120 silabe” = 25920/216, unde „25920” are grația Anului Platon (și, ca diviziune,  reprezintă distanța de la noi până la Miezul Căii Lactee), iar „216”, ca fragment, perpetuează înțelesul „Ciclului cosmic” (2.160.000.000 ani, după care Shiva distruge Universul, ca apoi Brahma să-l re-facă)… Și să nu uităm: „120 silabe” = 16 x c x  79 x √10, unde vom distinge că „16” desemnează Sulful alchimic (diada qvadruplă!), „c” este viteza luminii în „lumina Vidului”, „79” este Aurul rasāyanei și „√10” încoronează rădăcina Tetraktysului…

Se cunoaște că înseși Simetria, drept o tăietură de aur a Diadei, creând o apropiere maximă între „Impuls” (spațiu-cuantă) și „Poziție” (cadența-undă), a săvârșit în ascuns translarea de la incertitudine la certitudine, într-o laudă a Chemării. Deși frecvența existențială, la o mare depărtare, a scăzut, ea este compensată, în schimb, de o intensă vibrație a Dorului, abisala și ademenitoarea chemare gravitațională… Căci Lumina stăruie a fi conexiunea fundamentală între El (corpusculul!), Ea (unduirea!) și Încovoierea Gravitației (ca îmbrățișare a Facerii). Ce prevestește unul, vibrează și în sufletul celuilalt, instantaneu, tăcerea unuia va fi în frecvența tăcerii celui de al doilea sub o arcadă a armoniei de nedespărțit (vezi inseparabilitatea cuantică!). De ce?… Pentru că, prin extinderea universală a arcului (spațiu-timp) sub nesfârșita clintire, se crează situația minunată de a se re-întâlni cândva, într-un „acum și aici” al Neclintirii, chiar dacă pentru martorul stării s-ar înțelege că „atunci și acolo”… „Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noaptea-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmărește încă”…

„La Steaua”… De la o deducție a fenomenului și o generalizare inductivă, iată tranziția la prezumarea Întregului noumenal alături de o extragere a rădăcinii Diadei Unului, o derivare din metafizică a structurii gravitaționale a „spațiului-timp”. Ea, întâlnirea, exercită asfel o înrâurire asupra răspândirii luminii (ca timp transformat în spațiu și spațiu deslușit în timp) și, invers, lumina peregrinează prin spațiu-timp, iar spațiul-timp colindă prin lumină în drumul fără de întoarcere. Odată cu Eminescu ne înseninăm, prin urmare, la vederea Quadriadei: Lumina, Spațiul, Consecutivitatea, Gravitația… întrezărită într-o linie dreaptă a lui Ananke (axa galactică a Fusului!) de „curbură nulă” pe care se înfășoară coregrafia geometrică, divină a arcuirii elicoidei triadice: Klotho, Lachesis și Atropos. Unde Ananke  tăinuiește Neclintitul, iar rolurile celor trei moirae sunt, într-o comutație a necuntenului, dar simultan: Steaua, Ea, El… Metamorfozele…

Eminescu ființează drept al desprinderii dimensionale, al transcenderii, al detașării… Deși se numără  al Deschisului, al cercului, el nu-i aparține acestuia, ancorat fiind de fundamentalul Punct. A-l înțelege presupune musai revelarea Centrului. Însă pentru aceasta nu-i suficientă Lumina, ci, mai ales, înțelepciunea gravitațională a Inimii (Pineala!). Nu trebuie căutat în miracole deci, în accidente ale firii, ci doar în simplitatea lucrurilor esențiale așezate anankeic, „aici și acum”, în jurul purului nimic, în osialitate… Rămâne, în consecință, al Căii, al Spiritului… ca stare. Este punctul de pe „i” la care toate ale Totului se întorc. Contrar însă, în neînțelegerea-i de către cohorta profanilor, El nu are decât să reprezinte pentru aceștia („cei ce totdeauna știu că știu”) decât o vamă a neantului, fără, din nenoroc, nicio frecventare cosmică întru „locul fără de loc”.

Ce ne mai spune Autorul?… Că dualismul creației zeilor, deci și mirabila întâlnire a gravitației cu lumina, îi desemnează minții raționale o limită de a înțelege o simultaneitate. Revine rolul intuiției înțeleptei inimi de a salva ceva… Dar asta înseamnă Inițiere: dez-gândurare, aflarea Sinei (a veni acasă!) și empatie cu lucrurile Lumii…

Astfel Eminescu dezvăluie prin analogie că, deși în Întreg suntem așezați într-o „Curbură Zero”, ca atare Dreapta Linie a lui Ananke, în părți/elicoide suntem chiar „centrifugala-centripetie” a razei de flexiune a Gravitației, nedespărțiți în chemarea divină. Dar aceasta numai în trezire, mai bine zis: în frecvența mântuirii. Tangenta („interioară”, de data aceasta!) a Necesității atinge o singură oară Elicea ființării –„sferă al cărui centru este pretutindeni, și circumferința nicăieri” (sphaera cuius centrum ubique, circumferentia nullibi”, ne sugerează Cusanus. Însă acea atingere/impresionare de „Dinăuntru” când este nu o vedem (căci trecem doar prezenți ca Absență), iar, când o vedem, nu (mai) este, (căci suntem absenți  în Prezență)…

Prezent în Prezență este numai Gramaticianul ce ascultă Cuvântul Tăcerii, Poetul Trezirii!…

Din fericire intuiția poetică, drept conștiință pură a sensului ființial,  nu repetă/adună logicul, ci înmulțește regenerator Logosul… Iar aceasta pentru simplul motiv că „a intui și a fi sunt una”…