Selectează o Pagină

de Ovidiu Vitan

Știu, se cheamă Facebook, nu Faithbook. Și totuși, voluptatea gregară de a afișa o atitudine ostilă față de credință pe Facebook contrastează descumpănitor cu toleranța pe care o presupune nivelul la care pretindem că a ajuns civilizația. De fiecare dată când cineva pe Facebook se exprimă favorabil la adresa credinței, a credincioșilor, a religiei, a existenței divinității, este atacat de ateii de serviciu cu o promptitudine demnă de o cauză mai bună. Orice postare despre, de pildă, tot mai firava dimensiune religioasă a Paștelui în comparație cu importanța înfulecării, orice remarcă despre opera de caritate a Bisericii, ba chiar un simplu „La mulți ani” onomastic sunt întâmpinate cu ironie, virulență, dispreț superior și dușmănie.

Rândurile acestea reprezintă o împărțire pe categorii, în funcție de motivațiile lor, inclusiv neconștientizate, a acestor apostoli ai necredinței, împărțire făcută cu scopul de a-i înțelege mai bine și, la modul ideal, de a se înțelege ei înșiși mai bine. (Am zis întotdeauna că dacă cei care nu cred și-ar căuta, cu franchețe chirurgicală, în suflet, „sau, cu o expresie modernă urâtă, în subconștient”, mult mai adânc decât sunt dispuși s-o facă în mod normal, ar afla lucruri incomode, ba chiar șocante despre adevăratele motive pentru care susțin că nu cred.) Așadar, vă invit să parcurgem câteva mici Dio-rame (ortografierea e cu intenție) înfățișând felurite tipuri de atei, fie ei reali, închipuiți sau inconștienți, cu accent pe cei care se simt datori să intre în pielea lui Engerraund Serac ori de câte ori cineva, printr-o simplă postare, creează o divergență în sistemul lor care ar fi fost perfect… dacă nu ar fi existat, supărător pentru ei, oameni care cred în Dumnezeu.

ATEUL INTELECTUAL. El a citit, a studiat, a întors problema pe toate părţile, a cântărit şi opinia altora, a căutat dovezi și nu le-a găsit, iar în final a ajuns la concluzia că Dumnezeu nu există. Concluziile lui sunt curate, metodologia corectă („Vreau să văd dacă Dumnezeu există sau nu – nu să demonstrez că Dumnezeu nu există”), nu a încercat să găsească dovezi în favoarea opiniei sale preconcepute, ci doar să afle adevărul. Este genul de ateu pe care îl pot înţelege cel mai bine. Am fost eu însumi aşa. Din păcate, uneori el ajunge să privească cu dispreţ superior credincioşii, ca şi cum ei sunt de vină că în timp ce el şi-a stricat ochii citind Berdiaev, Papini și Kazantzakis, ei au continuat pur şi simplu să meargă la biserică, iar ei acum sunt mulţumiţi şi împăcaţi, în timp ce el e muncit de îndoieli (nu uitaţi că este inteligent) şi frustrări. Practic nu le poate ierta că au apucat-o pe drumul greu şi au ajuns la destinaţie, iar el a tăiat-o pe scurtătură şi s-a rătăcit. Din păcate pentru el însă, dispreţul intelectual nu e cu nimic superior dispreţului neinformat. Şi, dintre toţi ateii, e cel mai vinovat că nu caută mai departe şi că se opreşte la concluzia comodă că Dumnezeu nu există. Într-un fel, orice ateu intelectual este un credincios leneș.

ATEUL REVOLTAT. Este cel care a suferit o pierdere groaznică, o durere sufletească mare, o boală cumplită etc. şi ca urmare afirmă că Dumnezeu nu există, altfel nu ar fi permis să se întâmple grozăvia. Este ateul pe care îl judec cel mai puţin, ba chiar sper că deloc, pentru că nu poţi şti niciodată ce durere e în sufletul acestuia, mai ales când e zâmbitor şi aparent vesel. Chiar dacă nu sunt de acord cu concluziile lui, cum nu sunt nici cu ale ateului intelectual, îi respect suferinţa, mai ales pentru că nu pot să mă bat cu pumnii în piept că în locul lui nu aş face exact la fel. Cred însă cu toată tăria că dacă s-ar putea întoarce sau reîntoarce către Dumnezeu, acesta l-ar putea alina.

ATEUL ÎNVINGĂTOR. El a fost sărac, dar s-a ridicat şi şi-a făcut o situaţie, iar acum, pentru că a învins, a tras concluzia că a fost meritul lui, nu al lui Dumnezeu. Așadar, pentru ce s-ar mai ruga? Oricum Dumnezeu nu i-a băgat în traistă, a trebuit el să muncească din greu ca să aibă și să fie tot ce are și este, deci dacă îi trebuie ceva, o să pună mâna și o să facă, nu o să stea să se roage, ca oamenii slabi!

Ateismul său va fi şi mai agresiv dacă atunci când era sărac mergea la biserică; nu-şi poate ierta greşeala de a fi fost sărman şi tot ce-i aduce aminte, în fiecare clipă a vieţii lui, de asta – implicit faptul că pe vremuri credea în Dumnezeu, ca săracii.

ATEUL GREGAR. Mulți români nu conștientizează că de fapt atacul lor e îndreptat asupra bisericii numai de conjunctură. În realitate e vorba despre libertatea de a pune la îndoială sistemul, de a critica autoritatea, de a contesta establishmentul, în Europa Occidentală exercitată de peste o jumătate de secol, dar pe care românii de-abia acum o învață și cel mai adesea nici nu o conștientizează (ea manifestându-se de la sine, iar ei confundând-o cu meritul unei personalități independente). Numai că nu e convenabil să se revolte contra puterii politice, deoarece pot avea de pierdut, și nici contra majorității de orice fel, întrucât riscă invalidarea prețioasei apartenențe, și atunci, influențați de siguranța pe care o conferă popularitatea ostilității antireligioase, se dezlănțuie împotriva bisericii – se știe că oamenii dau dovadă de cele mai frumoase fapte de vitejie atunci când consideră că nu riscă nimic.

ATEUL INFANTIL. E inteligent, e citit, dar a rămas la nivelul de frondă adolescentină. El e ca un copil care se joacă cu un pistol încărcat, pentru că nu îi înțelege rostul și nici riscul la care se expune, iar reacția firească de groază a oricărui adult este exact ceea ce-l distrează și-l mână în luptă. El se hrănește din ultragierea credincioșilor fără să aibă maturitatea intelectuală de a admite că va reacționa exact la fel pe un subiect care îi e lui sensibil. Totodată el se complace să înţeleagă credința la un nivel de ignoranță util (de pildă, crede în mod copilăresc că dacă eşti credincios şi păcătuieşti înseamnă că eşti ipocrit), care îi permite să suplinească lipsa de argumente cu mereu salvatoarea caterincă. Deoarece el mai crede și că posibilitatea de a face bășcălie de ceva e o dovadă că are dreptate.

ATEUL CARE-ŢI DĂ CU ŞTIINŢA ÎN CAP. Acesta crede sincer că credincioşii sunt pur și simplu proşti şi în orice discuţie îi arde peste scăfârlie cu pulanul ştiinţei – asta în pofida faptului revoltător că atitudinea lui este complet neştiinţifică. Pentru că nu porneşte de la o premisă, ci de la o concluzie – „Nu există Dumnezeu şi gata” – şi rămâne acolo, pigulind doar argumentele care-i sprijină teoria preconcepută și ignorându-le pe cele incomode. El invocă ştiinţa ca pe o dovadă suficientă a faptului că Dumnezeu nu există, neconcepând că existența divinității și știința nu se exclud neapărat. Totodată, o invocă numai când crede că-i servește ca argument – însă nu şi când e s-o pună la lucru, pentru că se fereşte ca ştim noi cine de ştim noi ce de faptul usturător că ştiinţa nu poate dovedi că Dumnezeu nu există. Totodată, el respinge ideea unui efect fără cauză, respectiv a existenţei lui Dumnezeu, care a creat lumea din nimic, însă poartă cu mândrie stindardul Big Bangului – care însă este de asemenea un efect fără cauză, dar deoarece vine dinspre ştiinţă are acea poleială care îi adoarme convenabil îndoielile pe care ar fi fost normal să le păstreze treze dacă ar fi avut o abordare ştiinţifică.

ATEUL DIN LENE. Nu are nimic cu Dumnezeu, nici cu credincioşii, dar ar fi o bătaie de cap prea mare să se apuce serios să creadă, i-ar da peste cap tabieturile. Lasă, o să facă asta la bătrâneţe, deocamdată nu are el timp să meargă la biserică, să asculte slujbe etc. Ce nu ştie el însă e că dacă ar acorda măcar puţin timp credinţei, de pildă pentru o rugăciune, restul lucrurilor pe care ar trebui să le facă nu i s-ar mai părea deloc grele.

ATEUL HABOTNIC. Este în general, nu numai pe tema asta, o persoană intolerantă. Faptul că alţi oameni îşi permit, peste capul lui, să aibă alte opinii decât cele care îi oblojesc lui rănile îl scoate din minţi. El urăște pe oricine nu e de acord cu el în orice domeniu, de la politică la fotbal. În ceea ce privește credința, faptul că oamenii persistă să creadă în Dumnezeu deși el ține morțiș să le dea peste bot de fiecare dată că Dumnezeu nu există îl zgândăre ca acea „splinter in your mind, driving you mad” care îl macină de mult timp și care nu e altceva decât posibilitatea, de care sufletul său se zvârcolește să nu se atingă, ca Dumnezeu chiar să existe – pentru că dacă Dumnezeu există, înseamnă că el, ateul, greșește jenant. Or este imperios necesar ca el să aibă dreptate întotdeauna, iar adevărul nu e un preț prea mic pentru aceasta. Ba mai mult, dacă totuși el greșește, toată lumea trebuie să plătească!

Adesea atitudinea asta este efectul unei vechi frustrări puternice, de pildă o neîmplinire sau o umilință, pe care evită să o înfrunte şi care îi aduce durere, iar el încearcă s-o amorţească dând vina pe credincioşi şi dezlănţuindu-se asupra lor. În mod interesant, ura lui împotriva celor care cred nu scade cu timpul, ci devine şi mai agresivă, lucru pe care îl pune pe seama faptului că are dreptate – când, în realitate, e doar frustrarea lui secretă, care, ignorată şi netratată, îl arde din ce în ce mai rău.

ATEUL DIN PROSTIE. El nu are nicio opinie despre Dumnezeu şi religie, nu e nici credincios, nici necredincios, problema existenței sau inexistenței Atotputernicului nu l-a ținut niciodată treaz noaptea. El e tot atât de calificat să vorbească despre credinţa altora cât sunt eu să vorbesc despre prelucrarea prin așchiere. Ateul din prostie îşi compensează lipsa de adâncime spirituală, își mituiește teroarea de a nu fi inclus în grup și își ogoiește spaima de a fi deconspirat ca ignorant copiind opiniile la modă; părerile personale diferite de ale majorității îl sperie și e mereu în gardă să nu emită și el una. Pentru el, moda e o dovadă a incluziunii. E la modă să critici biserica și să faci glume cu patriarhul Daniel? Atunci asta face şi el, deși nu a auzit de acesta decât de când cu și legat de glumele de pe Times New Roman. Că-n fond nu nimic are de pierdut, nu?

ATEUL LOSER. E genul care dă vina mereu pe alţii pentru eşecurile din viaţa lui, deoarece dacă ar accepta că de obicei el însuşi e de vină, ar înnebuni. Or predispoziţia asta pentru devierea vinovăţiei către victime colaterale îşi găseşte o ţintă ideală în Dumnezeu. „Dacă Dumnezeu e atotputernic, de ce nu m-a ajutat şi pe mine?!” Păi te-a ajutat, stai liniştit: în primul rând exişti. Apoi, sigur sunt sau au fost şi lucruri frumoase în viaţa ta. De ce nu-i mulţumeşti pentru ele în loc să-l acuzi pentru necazuri? De ce nu încerci să-ți dai seama ce ai greșit de le-ai pierdut? De ce nu te rogi să-ți fie bine din nou?

ATEUL REDUCȚIONIST. Pentru el, biserica a făcut numai războaie, credința e doar o cale de a controla masele, educația religioasă din școală se rezumă la a ști cine stă în dreapta mirelui la nuntă. Această înțelegere voit ciuntită a realității trimite la infirmități sufletești sau amputări culturale care nu sunt evidente la prima vedere, însă se manifestă, inclusiv prin faptul că ateul reducționist nu simte penibilul reducerii forțate, selective exclusiv la aspectele convenabile.

ATEUL DE SERVICIU. Este o categorie înrudită cu a ateului habotnic sau a celui conspiraţionist. El se autosesizează, cu o vigilență care frizează sindromul FOMO, imediat cum cineva îndrăzneşte să scrie pe Facebook sau să se exprime în orice fel despre credință sau Dumnezeu, fie chiar şi un nevinovat „Paşte fericit” sau un sincer „La mulţi ani” de ziua unui sfânt mai cunoscut, şi pune toate tunurile intoleranței pe persoana în cauză, ca altă dată aceasta să nu mai aibă insolenţa de a crede de capul ei în ceva ce el are o îngrozită nevoie să nu existe. Vom observa adesea și că el este genul care în conversații își întrerupe interlocutorii cu opinii diferite de ale lui, vorbește peste ei și chiar ridică tonul pentru a-i acoperi, ceea ce îi dă iluzia că are dreptate.

ATEUL CONSPIRAŢIONIST. Conspipatul (adeptul „teoriilor” conspirației), se știe, este deosebit de suspicios exact cu lucrurile în care ar putea crede liniștit și, pe de altă parte, extrem de credul fix cu lucrurile despre care oamenii normali sunt mai circumspecți. Or, dacă nu crede nici măcar că americanii au ajuns pe Lună sau că 5G-ul e inofensiv, cum ne-am putea aştepta să creadă într-o fiinţă atotputernică dar insesizabilă? Și dacă crede că lumea e controlată de masoni şi Illuminati, cum ne-am putea aştepta să creadă că el însuşi e, ca fiecare dintre noi, până la urmă nimic altceva decât jucăria lui Dumnezeu?