De ce am ales să fac o comparație între aceste două cărți? Cine le-a citit pe ambele probabil că ar fi tentat să spună că nu prea există termen de comparație între ele. Adică… ce au ele în comun? Aparent, nu mare lucru. Stilurile sunt foarte diferite, una e scrisă le persoana întâi, cealaltă la persoana a treia, una e absurdă, cealaltă merge spre suprarealism.

Dar dacă tragem linie, găsim destul de mulți termeni în jurul cărora putem construi o comparație. Avem câte un personaj absurd, într-o mai mică sau mai mare măsură, care se comportă bizar în raport cu sexul opus, un proces care-l depășește pe cel inculpat și o execuție. Iar dacă aceste elemente comune justifică oarecum paralela, o și mai puternică argumentație vine, cred eu, din modurile de abordare complet diferite, chiar antagoniste pe alocuri.

Dar să începem cu câteva vorbe despre fiecare operă în parte.

În cazul genului absurd, mecanismele de analiză proprii literaturii nu funcționează. Ca artă, concentrată asupra omului și a interacțiunilor umane, literatura în general este analizată în raport cu eficiența ei în a-i descrie comportamentul în cele mai solicitante circumstanțe pe care tot ea le creează. Judecăm o carte cel mai adesea după complexitatea personajelor, după inteligența cu care este construit conflictul, după miză, etc.
Ei bine, toate aceste criterii își pierd semnificația în cazul literaturii absurde. Pentru că, așa cum îi spune numele, ea nu operează cu o intrigă pe a cărei complexitate să o putem analiza, nu construiește sau, mai bine zis, nu încearcă să construiască personaje coerente, nu are o miză tangibilă. Așa stând lucrurile, demersul de a o analiza folosind uneltele proprii literaturii este futil și din start sortit eșecului. Singura întrebare pe care, ca cititor sau critic literar, ți-o poți pune când întorci ultima pagină a unei cărți absurde este dacă te-a făcut să simți ceva sau nu.
În cazul capodoperei lui Kafka, „Procesul”, bănuiesc că sentimentul propus a fost cel de frustrare și neputință. Nu multe lucruri se leagă în poveste, planurile alternând ilogic, de multe ori fără nicio conexiune între ele, într-un fel ca într-un coșmar autentic. Se știe că Franz Kafka a practicat o vreme profesia de avocat, din această perspectivă am putea crede că întregul roman e exprimarea brutală și necizelată a unei frustrări personale, legate de sistemul de justiție din epoca lui. El nu are nevoie să creeze un personaj, deoarece povestea nu e despre acel personaj, despre reacțiile și trăirile lui, ci doar are nevoie de un manechin pe care să-l treacă dintr-o situație absurdă într-alta, înzestrându-l cu suficientă rațiune încât să le chestioneze minimal, atât cât să poată declanșa explicațiile kilometrice, apoi să le accepte, pentru a putea avansa. Și pentru asta, Josef K. e ideal.
Faptul că găsim o instituție a judecătoriei, pare-mi-se, împrăștiată peste tot, în locuri deloc somptuoase sau impresionante, la limita funcționalului, total improprii actului de justiție, este o altă caracteristică a absurdului pe care Kafka mizează pentru a induce o stare de frustrare în cititori, scoțându-i, de fapt, din matricea gândirii logice. Însă acesta mi se pare un truc ieftin și care nu prea are ce căuta în literatură. Frustrarea și orice alt sentiment negativ nu derivă, în acest roman, din empatia cu personajul principal. Pe cât de irațional se comportă, ar fi și imposibil, ci strict din sentimentul de împotmolire pe care, ca cititor, îl ai în mod constant și din ilogicul situațiilor.
Despre relațiile de atracție spontană dintre protagonist și femei, nu cred că se poate spune mai mult decât că sunt și ele o componentă a absurdului menite să încuie mintea celui care citește. Poate sunt o reflexie a personalității autorului, se știe că F.K. era afemeiat, în orice caz, nu au niciun sens în contextul relațiilor interumane normale.
În concluzie, deși este un lucru universal-acceptat și de notorietate că F.K. era un subtil cunoscător al firii umane, cel puțin din această carte trăsătura respectivă nu reiese la nivelul construcției personajului ci strict la cel al transmiterii unei stări de enervare și eventual anxietate către cititor.
Merită citită cartea dacă dăm deoparte componenta ei de notorietate? Mi-e greu să mă pronunț.

Acum, trecând la opera lui Camus, deși este deseori citată ca un exemplu când vine vorba despre filosofia absurdului și existențialismului său, nuvela Străinul nu poate fi încadrată în ceea ce numim literatură absurdă. Deși apatia, chiar nihilismul, am putea spune, care-l caracterizează pe personajul principal atinge de multe ori cote neverosimile, șirul de întâmplări în care este angrenat are un substrat logic solid, are coerență, nu există nicio fractură a realității, așa cum întâlnim în „Procesul”.

Eroul despre care vorbim este Meursault, un francez care locuiește în Algeria și care, printr-un concurs de împrejurări, ajunge să fie omul nepotrivit în locul nepotrivit. Deși este publicată în 1942, povestea nu aduce în nici un moment vorba despre cel de-al doilea război mondial, conflagrație aflată în plină desfășurare în momentul publicării și, după cum am putea bănui, și în timpul desfășurării evenimentelor relatate, ci prezintă succesiunea unor evenimente oarecum banale, până la un punct, din viața unui cetățean oarecare.

Și acest lucru este de înțeles, deoarece singurul scop al cărții este să analizeze modul în care societatea îl percepe pe omul incapabil de sentimente. Pentru că Meursault este efectiv lipsit de orice trăire umană.

Încă din primul capitol, acela în care-și îngroapă mama relatând episodul ca pe o obligație obositoare și nimic mai mult, personalitatea lui este fascinantă. El pare mai degrabă un spectator indiferent la spectacolul propriei vieți decât protagonistul ei. Dacă după prima scenă am mai putea crede că el avusese doar o relație foarte rece cu mama sa, caracterul îi devine evident din perspectiva relației sale cu cea cu care n-ar fi avut nimic împotrivă să se căsătorească. Și apoi din ușurința cu care acceptă să-și ofere serviciile unui cetățean foarte dubios, probabil proxenet, fără niciun fel de scepticism.

Ce e cel mai incitant la scrierea de față, și ceea ce definește, cred eu, geniul lui Camus, este felul în care reușește să construiască tocmai un așa personaj, ținându-l totuși în domeniul credibilului. Mai mult, făcându-l pe cititor să empatizeze, cumva, cu cel lipsit de sentimente. El e mânat de cele mai bune intenții, de fapt, chiar de acolo i se trag și necazurile, însă aceste bune intenții nu par a veni dintr-un sistem de valori morale însușit, în care crede, ci din lipsa unei motivații de a face altfel. Într-un fel, cred chiar că Meursault ar putea trece, la o privire mai grăbită, drept ceea ce numim „People pleaser”, un om care nu poate să-i refuze pe cei din jur atunci când este rugat să facă un serviciu. În măsura în care acest serviciu nu-i cere vreun grad de implicare emoțională. Nu judecă pe nimeni, nu are preconcepții. Și numai în momentul în care nenorocirea se abate asupra sa parcă începe să se umanizeze, privațiunea de libertate arătându-i, poate, valoarea alegerilor pe care înainte era liber să le facă, dar nu avea interesul.

Mie unuia, aceasta mi s-a părut o nuvelă foarte bună. Mi-ar fi plăcut ca parcurgând-o să înțeleg un pic mai bine relațiile dintre francezi și nord africani în anii ‘40, mi-ar fi plăcut să găsesc mai mult din specificul locului. Așa cum este ea, plasarea acțiunii în Alger este oarecum arbitrară, o preferință personală a lui Camus, dată de cunoștințele proprii, el fiind rezident al Algeriei franceze, dacă o putem numi astfel, decât o alegere funcțională. Poate exact datorită cotidianului pe care autorul îl vedea în țara sa de origine ea s-a și banalizat în ochii săi, fiind transmisă ca atare mai departe.

Rămâne, deci, o singură componentă marcantă a acestei cărți, și anume cea psihologică, a omului lipsit de trăiri într-o societate plină de preconcepții. Cred că ideea ei e foarte bine sintetizată de autor, prin următoarele: „Eu am rezumat Străinul cu mult timp în urmă, printr-o remarcă pe care o admit ca extrem de paradoxală: În societatea noastră orice om care nu plânge la înmormântarea mamei sale riscă să fie condamnat la moarte. Am vrut doar să spun că eroul cărții mele este condamnat pentru că el nu joacă acest joc.” 

Bun, și acum că avem termenii, să comparăm, începând cu personajele. Dacă Josef K. al lui Kafka se comportă aproape în permanență irațional, la limita isteriei, lăsându-se atras total de absolut orice femeie întâlnește, Meursault al lui Camus se află într-o prelungită letargie, manifestată în toate relațiile interumane, inclusiv în relația cu sexul opus. În „Procesul” există toate elementele pentru ca cineva să înnebunească, fiind târât prin acele situații ilogice, însă nebunia personajului pare una ingenuă, de parcă el, prin felul lui de a fi, își atrage iraționalul situațiilor. În „Străinul”, pe de altă parte, cauzalitatea este riguros respectată, consecințele nefaste decurg strict din fapte asumate. Iar asumarea vine din dezinteresul pentru viață pe care personajul îl afișează. Și tocmai aceste abordări contrarii îmi par că vor să ducă spre o concluzie comună.

Procesele în sine sunt peste puterile de pricepere ale celor doi inculpați. În cazul lui Kafka, Josef K. efectiv nu este informat despre acuzațiile care i se aduc, iar în cazul lui Camus, deși Meursault este pe deplin conștient de crima pe care a săvârșit-o și își asumă consecințele, el nu poate pricepe de ce circumstanțe precum atitudinea sa vis-a-vis de decesul mamei sale sunt atât de importante.

Ca un adaos interesant, ambii protagoniști sunt confruntați la un moment dat cu un preot, confruntare din care niciunul dintre ei nu iese cu nimic mai câștigat. Dilema prezentată în Procesul nu pare a-l alina în vreun fel pe Josef K., parabola „Înaintea legii” cu paznicul care nu-l lasă să intre pe cel care vrea să o facă neavând menirea de a-i da acestuia vreun argument pentru a-și accepta situația, iar pledoaria preotului din celula lui Meursault se lovește de zidul insensibilității acestuia, care o cataloghează drept pierdere de timp.

Și, unde voiam să ajung, de fapt, e întrebarea: de ce, amândoi acești autori au ales să se folosească de circumstanțele unui proces pentru a ilustra – în feluri atât de diferite – latura absurdă a naturii umane? E posibil ca opera lui Kafka să-i fi fost cunoscută lui Camus în momentul apariției nuvelei „Străinul”, însă nu cred că se poate vorbi de vreo influență.

Nu văd altă explicație decât aceea că absurdul este văzut de amândoi ca miez al actul de justiție în sine, posibilitățile legilor societății de a fi drepte căzând sub auspiciul relativității și limitării, de unde până la grotesc nu mai e decât un pas.