Șobolanii din pereți

M-am mutat în casa parohială din Exham pe data de 16 iulie 1923, după ce ultimul muncitor își terminase treaba. Restaurarea necesitase un efort ieșit din comun, deoarece din casa părăsită nu rămăsese decât o ruină asemenea unei cochilii. Cum aceasta fusese a străbunilor mei, nicio cheltuială nu mi s-a părut prea mare pentru renovarea ei. Nimeni nu mai locuise acolo de pe vremea domniei lui Iacob I, atunci când o tragedie de-o natură pe cât de hidoasă, pe-atât de inexplicabilă, l-a doborât pe stăpânului locului, pe cinci dintre copiii lui, precum și pe câțiva dintre slujitori, în vreme ce al treilea fiu, strămoș direct al meu și unicul supraviețuitor al familiei detestate a luat calea exilului, sub un munte de suspiciuni. Cum acest singur moștenitor fusese acuzat de omor și cum acesta n-a încercat să se disculpe sau să revendice casa, proprietatea fusese preluată de Coroană. Zguduit fiind de o anume spaimă nedictată de conștiință sau de lege, și având o singură dorință frenetică de a elimina edificiul antic din vederea și amintirile sale, Walter de la Poer, al unsprezecelea Baron de Exham, a fugit în Virginia, punând acolo bazele familiei care, în secolul următor, a fost cunoscută sub numele Delapore.

Casa parohială din Exham a rămas nelocuită, deși fusese ulterior oferită familiei Norrys, și era studiată adesea datorită stilului arhitectural straniu și amestecat, care includea turnuri gotice ridicându-se pe o structură saxonă sau romanică, a cărei fundație avea influențe și mai timpurii – romană, druidică sau chiar velșă, dacă e să dăm crezare legendelor. Acestă fundație era aparte, îmbinându-se-ntr-o parte cu calcarul solid al prăpastiei de pe ale cărei margini casa veghea asupra văii dezolante, la trei mile spre vest de satul Anchester. Arhitecții și colecționarii de antichități studiau cu bucurie această relicvă stranie a secolelor uitate, dar oamenii de la țară aveau o cu totul altă părere. Urâseră casa cu sute de ani în urmă, când strămoșii mei trăiau acolo, o urau și acum, cucerită fiind de mușchiul și mucigaiul abandonului. Nici nu apusese soarele în prima mea zi din Anchester, și am și aflat că țineam de o familie blestemată. Și-n săptămâna care a urmat, muncitorii au demolat casa parohială din Exham și au pornit la distrugerea rămășițelor fundației sale.

Îmi cunoșteam arborele genealogic, dar și faptul că primul meu strămoș american venise în colonii sub niște circumstanțe stranii. Detaliile, însă, fuseră voit ținute departe de mine, ca urmare a unei atitudini reticente perpetuată de familia Delapore. Spre deosebire de vecinii noștrii, stăpâni de moșii, rareori ne lăudam cu strămoșii cruciați sau cu alți eroi medievali ori din Renaștere. De fapt n-aveam nicio tradiție care să fie dusă mai departe, afară de un plic sigilat, lăsat înainte de Războiul Civil de fiecare cap al familiei pentru întâiul născut să fie deschis doar postum. Lucrurile cu care ne mândream erau cele dobândite după migrație. Gloria unei familii mândre și onorabile din Virginia, întrucâtva  rezervată și asocială.

Ne-am pierdut averea în timpul războiului civil și întreaga noastră existență s-a schimbat odată cu incendierea conacului Carfax, casa noastră de pe malul râului James. Bunicul meu, foarte vârstnic, murise în incendiu, iar odată cu el dispăruse și acel plic care ne legase pe noi toți de trecut. Îmi amintesc bine chiar și acum focul, de parca-ș avea tot șapte ani, îmi amintesc răcnetele soldaților unioniști, țipetele femeilor, urletele și rugăciunile negroteilor. Tata era în armată, luând parte la apărarea orașului Richmond. După multe formalități, ni s-a permis mie și mamei să trecem printre linii ca să ne alăturăm lui. Când războiul a luat sfârșit, ne-am mutat în nord, acolo de unde era de fel mama. Anii au trecut, am ajuns la maturitate și la o avere considerabilă în ipostaza unui iancheu imperturbabil. Nici tata și nici eu n-am știut vreodată ce a conținut plicul, iar în timp ce mă cufundam în cenușiul vieții de om de afaceri din Massachusetts, am pierdut pe deplin interesul în misterele care pândeau în mod evident din umbra arborelui meu genealogic. De le-aș fi suspectat adevărata natură, fi lăsat fără remușcări casa în voia lichenilor, a liliecilor și a pânzelor de praf!

Tatăl meu a murit în 1904, dar a facut-o fără să-mi lase niciun mesaj mie sau lui Alfred, fiul meu care avea pe atunci zece ani și era orfan de mamă. Însă, chiar Alfred a schimbat ordinea lucrurilor în ceea ce privea informațiile despre familie. În vreme ce eu îi puteam satisface dorința de cunoaștere doar cu supoziții, el îmi scrisese despre câteva legende străvechi extrem de interesante, pe vremea când războiul îl călăuzi către Anglia în 1917, în postură de ofițer de aviație. Se pare că Delaporii avuseră un trecut pestriț și poate chiar sinistru, întrucât un prieten al fiului meu, Căpitanul Edward Norrys din Aviația Regală care locuise lângă pământurile familiei la Anchester, relatase câteva superstiții țărănești pe care puțini romancieri le-ar fi putut putea egala în brutalitate și incredibil. Norrys, bineînțeles că nu le lua în serios. Dar aceste povești l-au amuzat pe fiul meu și au constituit material bun pentru corespondența noastră. Aceste legende mi-au atras atenția către moștenirea mea transatlantică și mi-au dat ghes să cumpăr, pentru o sumă rezonabilă, și să renovez reședința familială pe care Norrys i-o arătase lui Alfred, în deșertăciunea ei pitorescă.

Am cumpărat casa Exham în 1918, dar am fost aproape imediat distras de la planurile mele de restaurare de către întoarcerea fiului meu, victimă mutilată a războiului. În decursul a celor doi ani pe care i-a mai trăit, nimic nu m-a mai interesat decât să-l îngrijesc, lăsându-mi chiar și afacerea în seama partenerilor. În 1921, am reflectat asupra a ceea ce ajunsesem: un fabricant retras din afaceri, părăsit de tinerețe, îndoliat și lipsit de scop. Am decis să-mi dedic anii rămași noii mele proprietăți. În timp ce vizitam Anchester, în decembrie, m-am bucurat de prezența Căpitanului Norrys, un tânăr corpolent și amabil care-l apreciase foarte mult pe fiul meu și promisese că mă va ajuta cu elaborarea planurilor și documentarea istoriilor care urmau să ajute la preconizata restaurare. Casa Exham devenise, pentru mine, o adunătură de ruine medievale la un pas de prăbușire, acoperite cu licheni și pline de cuiburi de cioară, rezemate precar la marginea unei prăpăstii. Atât elementele din interior, cât și toate nivelurile clădirii, mai puțin pereții de piatră ai turlelor separate, fuseră erodate.

Recuperând treptat imaginea edificiului așa cum fusese el văzut de strămoșii mei cu mai bine de trei secole-n urmă, am început să angajez muncitori pentru reconstrucție. În toate încercările mele, am fost silit să caut forța de muncă departe, căci sătenii din Anchester vădeau o frică absurdă și ură față de acel loc și față de vechiul meu neam. Mai mult, aceste sentimente  erau atât de puternice, încât au molipsit și muncitorii din afară, pricinuind astfel numeroase dezertări.

Fiul meu îmi spusese că lumea, în general, îl evita în timpul vizitelor sale din cauză că purta numele de la Poer, iar acum înțelesesem și eu asta, aflându-mă sub o subtilă ostracizare din motive similare, pân-am reușit să conving țărănimea de cât de puțin cunoșteam, de fapt, despre familia mea. Dar chiar și așa, ei au continuat să mă urască, așa încât a trebuit să aflu tradițiile sătenilor prin intermediul lui Norrys. Însă ceea ce oamenii pesemne nu puteau sub nicio formă ierta, era faptul că eu începusem să restaurez un simbol care le stârnea oroare. Pentru că, în mod rațional sau nu, vedeau casea parohialp Exham ca pe un loc bântuit de demoni și vârcolaci.

Aranjând piesele mozaicului adunat de Norrys pentru mine și adăugând cercetările unor savanți care studiaseră ruinele, am dedus că Mănăstirea Exham se afla pe situl unui templu preistoric, un templu druidic sau ante-druidic care ar fi trebuit să fie contemporan cu Stonehenge. Puțini se-ndoiau de faptul că aici fuseră celebrate ritualuri indescifrabile. În plus, circulau povești despre transcendența acestor ritualuri în venerarea Cibelei, introduse de romani. Anumite scrijelituri, încă vizibile în tunelul de sub pivniță, precum ”DIV… OPS… MAGNA. MAT…” arătau fără urmă de-ndoială spre venerarea întunecată a zeității Magna Mater, al cărei cult fusese în van interzis cetățenilor romani. Anchester fuse, la un moment dat, tabăra Legiunii a III-a Augusta, fapt dovedit de numeroase rămășițe. De asemenea, se spunse că templul Cibelei era de-o splendoare nelumească și-nconjurat de credincioși care-ndeplineau ceremonii necunoscute la-ndemnul unui preot frigian. Poveștile au mai adăugat că declinul vechii credințe nu a pus capăt orgiilor din templu, iar preoții și-au continuat viețile sub noua credință fără vreo schimbare adevărată. În egală măsură se spunea că ritualurile nu dispăruseră odată cu puterea romanilor și că unii saxoni au extins vechiul ansamblu, dându-i conturul structural pe care l-a păstrat până-n zilele noastre și transformându-l în centrul unui cult de temut în întreaga heptarhie anglo-saxonă. În jurul anului 1000 după Cristos, locul fusese menționat într-o cronică ca fiind o mănăstire mare de piatră, care găzduia un ordin monastic puternic, înconjurată de grădini extinse și care nici nu necesitau ziduri pentru a îndepărta populația înfricoșată. Mănăstirea nu fusese niciodată atinsă de incursiunile danezilor, dar a suferit un declin semnificativ în urma cuceririi normande și nu s-a opus atunci când Henry al Treilea a oferit domeniul și titlul străbunului meu, Gilbert de la Poer, Primul Baron de Exham, în 1261.

Nu există nicio mențiune în rău a familiei mele înaintea acelei date, dar ceva ciudat a avut cu siguranță loc atunci. Într-o cronică din 1307 se făcea referire la un Poer ca fiind „blestemat de Dumnezeu”, în timp ce legendele din sat pomeneau cu o groază frenetică despre castelul care fuse construit peste ruinele străvechi ale templului și despre casa parohială. Poveștile spuse în jurul focului păreau de-o cruzime nemaiauzită, cu atât mai mult cu cât sătenii erau extrem de reticenți față de ele. Descrierea înaintașilor mei îi zugrăvea drept o rasă de demoni ereditari, pe lângă care Gilles de Rais și Marchizul de Sade păreau niște pigmei. Șușotelile țăranilor sugerau că strămoșii mei fuseseră responsabili timp de generații și de dispariția unor săteni.

Se spunea că indivizii cei mai necurați  ar fi fost baronii și descendenții acestora. Cel puțin majoritatea bârfelor asta sugera. Se spunea că dacă vreunul din neam dădea dovadă de înclinări mai sănătoase, acesta era sortit unei morți timpurii și misterioase, pentru a lăsa locul unui alt moștenitor mai adecvat. Părea a fi un cult în sânul familiei, al cărei lider era chiar capul familiei, iar numărul membrilor acestui cult era foarte restrâns, chiar și în neam. Era clar că temperamentul era mai important decât legea ancestrală în aceast cult, căci mai mulți indivizi care au intrat în familie prin mariaj au fost admiși înăuntrul acestei societăți. Lady Margaret Trevor din Cornwall, soția lui Godfrey, al doilea fiu al celui de-al cincilea baron, devenise un blestem pentru copiii din toată zona rurală învecinată, dar și eroina demonică a unei balade oribile și singulare care încă mai supraviețuiește undeva lângă granița velșă. Păstrată în balade, dar fără să fie ilustrată în același fel, se poate vorbi despre povestea hidoasă a Lady Mary de la Poer, care cu puțin timp după căsătoria sa cu contele de Shrewsfield, a fost ucisă de acesta și de mama lui. Ambii ucigași fuseră ulterior absolviți de crimă și binecuvântați de un preot căruia i-au jurat că nu vor îndrăzni să repete povestea lumii.

Aceste mituri și balade, deși de-o natură tipică superstiției prostești, mă revoltaseră cumplit. Persistența lor, dar și aplicabilitatea lor la un număr atât de mare al strămoșilor mei, era extrem de enervantă. În timp ce imputarea obiceiurilor monstruoase se dovedi a fi îngrozitor de asemănătoare cu un scandal relativ cunoscut al unuia dintre înaintașii mei mai apropiați – e cazul vărului meu, tânărul Randolph Delapore de Carfax, care fuse asimilat de către negri și devenise un preot al credinței tribale voodoo în urma întoarcerii sale din Războiul din Mexic.

Am fost mult mai puțin surprins de relatările vagi despre țipete și răgete care se puteau auzi în valea stearpă și furtunoasă de sub prăpastia de calcar; ori de duhorile din cimitire în urma ploilor de primăvară; ori de turbata chestie albă și țipătoare care fusese strivită de calul domnului John Clave într-o noapte pe un câmp pustiu; ori chiar de servitorul care înnebunise după ce văzuse ceva în interiorul mănăstirii, în mijlocul zilei. Chestiile acestea erau nimic mai mult decât un folclor fantomatic, iar eu eram la vremea aceea un sceptic foarte acid. Cazurile țăranilor dispăruți erau mai greu de explicat, dar nu extrem de ciudate având în vedere vremurile medievale. A fi mult prea curios ducea la moarte și mai multe capete au arătat acest lucru când au fost atârnate de bastioanele – acum prăpădite – dar care odionioară înconjurau casa parohială Exham.

Câteva dintre povești erau mult prea pitorești și m-au făcut să regret că n-am studiat mai multă mitologie comparată în tinerețe. Exista, de exemplu, o credință conform căreia o legiune de draci cu aripi de liliac celebrau Sabatul Vrăjitoarelor în fiecare seară la mănăstire – hrănirea acestei legiuni s-ar explica prin abundența inexplicabilă de legume stafidite și-ncrețite recoltate din grădinile vaste. Însă cea mai vie poveste era epopeea dramatică a șobolanilor – a armatei mizerabile de paraziți care erupse din castel la trei luni de la tragedia care-l condamnase la abandon – armata împuțită și-nfometată care răvășise tot ce se ivea în calea ei și care devorase păsări, pisici, câini, porci, oi și chiar două ființe umane neajutorate. În jurul acelei armate de rozătoare se-nvârte un întreg ciclu de mituri, datorat blestemelor și ororilor cu care năpădise peste casele din sat.

Așa mă asaltase folclorul local pe când eu direcționam eforturile de restaurare cu o obstinație de om bătrân. A nu se presupune că aceste povești au alcătuit principalele mele circumstanțe psihologice. Pe de altă parte, eram întotdeauna încurajat și felicitat de către Căpitanul Norrys și de anticarii cu care m-am înconjurat. Când sarcina a fost îndeplinită, după doi ani, am privit camerele mărețe, zidurile cu lambriuri, tavanele arcuite, menourile și scările maiestuoase, cu o mândrie pe măsura costurilor enorme de restaurare. Fiecare element medieval fusese reprodus cu fidelitate, iar adaosurile noi fuseseră îmbinate cu măiestrie între zidurile și fundațiile originale. Scaunul strămoșesc era reclădit, iar eu abia așteptam să repar renumele dinastiei care urma să se stingă odată cu mine. Voi locui aici de-acum încolo și voi dovedi că un de la Poer (căci adoptasem din nou scrierea originală a numelui) nu trebuie luat drept un diavol. Confortul meu a fost îmbunătățit și de faptul că deși Casa Exham era decorată în stil medieval, interiorul său era întru totul nou și eliberat atât de fantomele străvechi cât și de alți paraziți.

După cum am spus, m-am mutat pe data de 16 iulie 1923. Gospodăria mea cuprindea șapte servitori și nouă pisici, ființe care au un loc aparte în inima mea. Cea mai în vârstă dintre acestea, un motan pe nume Negruțul, avea șapte ani și mă acompaniase de la casa mea din Bolton, Massachusetts. Pe ceilalți îi primisem în familia mea de-a lungul timpului pe care l-am petrecut cu familia Căpitanului Norrys, pe când așezământul era în curs de restaurare. Timp de cinci zile rutina noastră a decurs mai degrabă monoton, eu însumi petrecându-mi timpul studiind date vechi ale familiei. Obținusem recent niște relatări amănunțite care priveau ultima tragedie și fuga lui Walter de la Poer, relatări care s-au dezvăluit a fi conținutul documentului ars în focul din Carfax. Se pare că strămoșul meu fusese acuzat de uciderea în timpul somnului  a celor din casă, cu excepția a patru servitori care-i fuseseră asociați. Crima se petrecuse la vreo două săptămâni de la o descoperire șocantă care i-a schimbat complet înfățișarea, dar de care nu a spus nimănui, cu excepția servitorilor care l-au ajutat și care, mai apoi, au fugit fără urmă.

Acel măcel planificat în care a pierit tatăl, trei frați și două surori, a fost în mare parte iertat de către săteni, și prin urmare tratat cu indulgență de lege, astfel că făptașul a scăpat cu onoarea intactă și a putut ajunge nestingherit în Virginia. În orice caz, sentimentul general era că a scăpat pământul de un blestem mai vechi decât timpul. Ce descoperire ar fi putut să ducă la un eveniment atât de teribil, însă, n-am putut ghici. Walter de la Poer ar fi știut de ani buni poveștile sinistre din jurul familiei, astfel încât era nevoie de o dovadă cu atât mai ciudată pentru a-l impulsiona spre acest gest. Să fi văzut el, oare, un respingător ritual antic, ori să fi dat peste un simbol înăuntrul sau în jurul mănăstirii, de sub a cărui influență nu a putut scăpa? Se spunea despre el că fusese un suflet timid și blând în Anglia. În Virginia nu părea cu mult diferit, eventual suferea de pe urma hărțuirilor constante și a paranoiei. A fost de asemenea menționat în jurnalul unui alt domn-aventurier, Francis Harley de Bellview, drept un om cu un simț necontenit al justiției și de o delicatețe și onoare impecabilă.

Pe 22 iulie a avut loc primul incident care, deși nu i-am dat atenție atunci, a avut o semnificație supranaturală în ceea ce privește evenimentele ulterioare. Era de o simplitate aproape neglijabilă și sigur nici n-ar fi fost remarcat dacă nu ne aflam în circumstanțele respective; căci trebuie menționat că, din moment ce mă aflam într-o clădire practic nou-nouță, cu excepția pereților, iar în jurul meu se afla un personal echilibrat, orice sentiment de angoasă ori anxietate ar fi fost absurd, indiferent de împrejurare. Ce mi-a rămas în minte, însă, este faptul că motanul meu neagru și bătrân, ale cărui stări le cunoșteam prea bine, era neobișnuit de alert și speriat – cu totul înafara caracterului său. Patrula din cameră-n cameră, neliniștit și tulburat, și adulmeca mereu ceva dincolo de pereții care alcătuiau vechea structura gotică. Sunt conștient cât de nesemnificativ pare – precum câinele inevitabil și esențial în poveștile cu fantome, care mârâie mereu înainte ca stăpânul său să vadă figura acoperită de cearceaf – dar cu toate acestea, nu pot să nu-i dau atenție.

În ziua ce-a urmat, un servitor s-a plâns că toate pisicile din casă fuseseră foarte neliniștite. Mă căutase în camera de studiu din aripa de vest, extravagantă, cu bolte înclinate, cu lambriuri din stejar negru și cu o fereastră gotică triplă, cu vedere spre prăpastia de calcar. În timp ce-mi vorbea, am văzut forma întunecată a motanului furișându-se de-a lungul peretelui vestic și zgâriind lambriurile noi sub care se afla piatra antică. I-am spus servitorului cum că treaba are de-a face cu un anumit miros singular care emană din casa veche, imperceptibil simțului uman, dar afectând organele delicate ale pisicilor chiar și prin lemnul nou. Am crezut cu tărie-n explicația asta, iar când servitorul a sugerat o posibilă prezență a șoarecilor sau a șobolanilor, i-am explicat că nu s-a zărit nicio urmă de rozătoare în acest loc de peste trei sute de ani – iar nici rozătoarele de câmp din împrejurimi nu s-ar fi putut aventura până-n înălțimile casei. În după-amiaza respectivă l-am chemat pe Căpitanul Norrys, iar el m-a asigurat că o infestare cu șoareci de câmp ar fi câtuși de puțin probabilă.

Noaptea aceea, dându-i liber valetului, m-am retras ca de obicei în camera turnului din vest, pe care am pretins-o numai a mea, trecând prin camera de studiu și urcând niște trepte antice de piatră care dădeau într-o mică galerie complet restaurată. Camera avea o formă circulară, era foarte înaltă și lipsită de lambriuri, dar decorată cu tapiserii pe care le alesesem personal din Londra. Văzându-l pe Negruțu lângă mine, am închis ușa gotică, masivă și m-am retras lângă veioza electrică. Stingând în fine luminile m-am cufundândat în baldachinul cu stâlpi sculptați, împreună cu motanul înțelept în locul lui obișnuit, peste picioarele mele. Am privit prin geamul îngust din nord, meditând asupra unui început de auroră ce contura frumos detaliile ferestrei vechi.

Cu siguranță că alunecasem într-un somn lin, căci îmi amintesc clar cum simțurile-mi părăsiseră o lume stranie a visurilor atunci când felina sărise violent din poziția sa. L-am văzut în strălucirea oarbă a aurorei, cu capul ațintit înainte, lăbuțele anterioare ferm pe gleznele mele iar cele posterioare întinse-n spate. Privea atent un punct pe peretele de la vest de fereastră – un punct care, ochilor mei, nu părea c-ar fi avut nimic special. Știam prea bine că Negruțu nu se speria ușor. Dacă tapiseriile se mișcaseră sau nu, era greu de spus. Era posibil. Dar ceea ce nu voi nega sub nicio formă a fost un sunet venind din spatele pereților – un sunet precum cel al zgârieturilor de șobolani. Dintr-o dată, motanul se avântă pe tapițerie, trăgând-o la pământ și dezvelind o secțiune de perete, străveche și umedă. Fuse reparată ici-colo de către muncitori și nu părea afectată de prezența unor rozătoare. Negruțu nu se oprea din a mișuna-n jurul acelei porțiuni a peretelui, zgâriind necontenit tapiseria prăbușită și-ncercând aparent, din când în când, să-și strecoare labele între perete și podeaua din stejar. În cele din urmă, nu găsi nimic și se-ntorsese la locul lui, peste picioarele mele. Nu mă mișcasem din loc și nici nu reușisem s-adorm din nou în noaptea aceea.

Dimineața următoare, i-am întrebat pe toți servitorii și am aflat că niciunul nu observase nimic neobișnuit, cu excepția bucătăresei, care-și amintise cum una dintre feline, care se-odihnea pe verandă, începuse să miaune cu furie în noapte, trezind-o din somn la timp ca să observe cum animalul se repede în jos, pe scări. Am lenevit după prânz, iar mai târziu l-am chemat din nou pe Căpitanul Norrys, care a devenit extrem de interesat de relatările mele. Incidentele stranii –nesemnificative, dar atât de ciudate – i-au trezit simțul pitorescului și l-au îndemnat să depene amintiri despre folclorul supranatural din zonă. Eram de-a dreptul intrigați de prezența șobolanilor, iar Norrys mi-a oferit ceva Verde de Paris și mi-a împrumutat niște capcane pe care servitorii le amplasară în câteva locuri strategice.

M-am retras devreme în acea noapte, fiind foarte obosit, dar am fost bântuit de coșmaruri teribile. Mă aflam pe o culme imensă, privind în jos spre o peșteră luminată-n amurg, cu un strat de mizerie până la genunchi și am văzut un porcar diavolesc cu barbă albă care mânuia cu o nuia o hoardă de bestii fungoide și amorfe, ale căror aspect mi-au stârnit o repulsie de nedescris. Apoi, după ce porcarul s-a oprit admirându-și munca, un roi de șobolani s-a revărsat în abisul împuțit și începu a devora atât omul, cât și bestiiile.

Am fost smuls din această viziune plină de teroare de mișcările lui Negruțu, care adormise, ca de obicei, la picioarele mele. De data asta n-a mai trebuit să pun la îndoială motivul sâsâitului său ori frica care-l îndemna să-și înfigă ghearele-n gleznele mele, căci pretutindeni în jurul nostru pereții purtau ecoul unor sunete grețoase – viermuiala unei hoarde de șobolani hămseiți. Nu aveam parte de nicio auroră de data asta care să-mi arate în ce stare erau tapiseriile – dar cum frica încă nu pusese stăpânire pe mine, am aprins luminile.

Am putut vedea cum tapiseria se vălurea în mod hidos, ca într-un dans al morții. Odată cu lumina, însă, atât sunetul cât și dansul se opriră brusc. Dându-mă jos din pat, am împuns tapiseria cu mânerul unui încălzitor de pat și am ridicat o parte din ea pentru a vedea ce se afla dedesubt. Din nou – nimic cu excepția acelui perete de piatră. Până și motanul se liniști din frenezia indusă de prezențele anormale. Când am cercetat cursele amplasate în cameră, am văzut că toate mecanismele fuseseră declanșate, dar fără să fi prins ceva.

Somnul se dusese pe apa sâmbetei, așa că am aprins o lumânare și ieșit din dormitor, traversând galeria și coborând treptele până în camera de studiu, însoțit de Negruțu. Înainte s-ajungem la trepte, motanul se repezi-n înainte ca din pușcă și dispăru în întunericul din față. În timp ce coboram în urma lui treptele străvechi, am auzit niște sunete care veneau din camera mare de jos. Erau sunete a căror natură nu mai putea lăsa loc de interpretări. Pereții cu lambriuri colcăiau de șobolani viermuind orbește, în timp ce Negruțu se agita cu furia unui vânător tras pe sfoară. Ajungând la capătul scărilor, am aprins lumina, dar sunetul nu s-a potolit. Șobolanii nu se opriseră din fojgăiala lor, tropăiau cu o asemenea forță încât am putut, în sfârșit, să intuiesc o direcție clară a mișcării lor. Creaturile, în număr deja de neconceput, se angajaseră într-o migrație de proporții enorme înspre o adâncime necunoscută de sub casă.

Am auzit apoi pași dinspre coridor, iar în secunda următoare doi servitori au deschis ușa masivă. Încercau, ca și mine, să găsească sursa necunoscută a acelui zgomot care devenise acum motivul limpede al terorii resimțite de felinele din casă și care le-ndemnase să se alinieze toate și să miaune fără-ncetare în fața ușii încuiate care ducea în tunelul de sub pivniță. I-am întrebat dacă au auzit și ei șobolanii, dar au negat. Iar când am vrut să le atrag atenția la ce se auzea din spatele panourilor din lemn, am realizat că sunetul încetase. Însoțit de servitori, am coborât la subsol, dar pisicile deja se împrăștiaseră. Am luat decizia de a explora cripta de sub casă mai târziu, iar pe moment m-am mulțumit să verific toate capcanele – toate fuseseră declanșate, dar nu capturaseră nimic. Am tras concluzia că nimeni nu auzise șobolanii, cu excepția mea și a animalelo. M-am refugiat în camera de studiu până dimineață, meditând profund și amintindu-mi fiecare detaliu din legenda clădirii în care locuiam.

Spre dimineață am reușit să adorm într-un fotoliu confortabil din bibliotecă. Mai târziu, am un telefon Căpitanului Norrys, care a venit degrabă să mă ajute în cercetarea criptei de sub pivniță. N-am descoperit nimic anormal, cu toate acestea nu ne-am putut reprima un fior la gândul că galeriile fuseră durate de romani. Bolțile joase și stâlpii masivi era de origine romană – nu era romanicul tipic saxonilor incompetenți, ci severul și armoniosul clasicism al epocii Cezarilor. Într-adevăr, pereții erau plini de inscripții familiare arheologilor care exploraseră-n repetate rânduri locul – sintagme precum ”P.GETAE. PROP…TEMP…DONA…” și ”L.PRAEC…VS…PONTIFI…ATYS”

Referirea la Atys îmi îngheță sângele, căci îl citisem pe Catullus și eram puțin familiarizat cu ritualurile hidoase ale acestui zeului oriental, a cărui credință se-mpletea cu cea a Cybelei. La lumina felinarelor, Norrys și cu mine încercam să interpretăm straniile desene de pe blocurile paralelipipedice de piatră erodată, și care se presupunea că sunt altare, dar nu puteam desluși mare lucru. Ne-am amintit că unul simbolurile gravate, un fel de soare cu raze pronunțate, sugera că romanii preluaseră divinitatea care sălășluia-n adâncurile acelea de la vreo civilizație aborigenă, mult mai bătrână. Pe una din acele bucăți de piatră erau niște pete maronii, care-mi puseră imaginația la-ncercare. Cea mai mare piatră, din centrul încăperii, avea urme care sugerau sacrificii prin ardere.

Acestea au fost descoperirile din cripta în care eu și cu Norrys am hotărât să ne petrecem noaptea. Servitorii au adus niște fotolii și au fost instruiți să nu mai dea atenție activităților nocturne ale pisicilor, iar Negruțu fu primit alături de noi atât pentru companie, cât și pentru ajutor. Am decis să-nchidem ușa imensă din stejar – amenajată cu guri de aerisire. Am lăsat lanternele aprinse așteptând să vedem ce urma se se întâmple.

Cripta se afla la foarte mare adâncime sub fundația casei și, evident, la o adâncime imensă în faleza de calcar ca veghea valea pustie. N-aveam niciun dubiu care era destinația șobolanilor, dar încă nu știam de ce. Pe când stăteam la pândă, am ațipit de câteva ori și am avut parte de vise diforme, din care mă trezea brusc mișcările motanului. Aceste vise, precum coșmarul serii trecute, aduceau imagini oribile. Am văzut din nou grota luminată-n amurg și pe porcarul cu turma lui bălăcindu-se-n mizerie, iar pe măsură ce priveam la aceste grozăvii, ele parcă se apropiau din ce în ce mai mult – aproape că le puteam distinge trăsăturile. Atunci când am reușit să văd trăsăturile bolnăvicioase ale uneia dintre creaturile fungoide, m-am trezit țipând atât de tare încât Negruțu sări-n sus de frică, iar Norrys, care nu adormise deloc, râse copios. Poate că râsul lui n-ar fi fost atât de aprins dacă ar fi văzut ce anume mă făcuse să am acea reacție. Nici eu, la momentul acela, nu realizasem complet ce văzusem. Ororile de asemenea calibru de obicei paralizează memoria.

Norrys mă trezi din nou din aceste viziuni teribile atunci când începură fenomenele. Mă scutură cu grijă și-mi spuse să ascult pisicile. Într-adevăr, dincolo de ușa închisă se derula un infern de miorlăituri și zgârieturi, în timp ce Negruțu, fără să le dea vreo atenție, alerga de zor de-alungul pereților de piatră din care se putea auzi din nou acel fojgăit de șobolani din noaptea trecută.

O teroare acută prinsese rădăcini în mine, căci eram martorii unor anomalii inexplicabile. Acești șobolani, dacă nu cumva erau simplul produs al unei nebunii pe care o împărțeam cu felinele, chiar săpau și alunecau prin zidurile romane, despre care bănuiam că fuseseră construite din blocuri masive de calcar. O explicație mai plauzibilă ar fi fost aceea că acțiunea apei, în decursul a mai mult de șaptesprezece secole, săpase tuneluri întortocheate, prin care rozătoarele să poată pătrunde… dar chiar și-așa, oroarea spectrală nu era diminuată, căci Norrys nu le putea auzi larma dezgustătoare. Altminteri, de ce mă-ndemna să mă uit la motan și s-ascult felinele de dincolo și de ce tot făcea presupuneri fantastice și vagi despre ce le-ar putea întărâta?

După ce-am reușit să-i explic, pe cât de rațional posibil, ceea ce credeam că aud, urechile mele au sesizat că hoarda interminabilă de șobolani se retrăgea tot mai jos! Mai jos decât cea mai adâncă pivniță și criptă pre-romană, până-n momentul în care părea că întreaga faleză se cutremura sub armata de șobolani prinși într-o misiune indescifrabilă.

Norrys nu se dovedi atât de sceptic pe cât aș fi putut anticipa, chiar fu profund tulburat. Cu un deget îmi indicase cum felinele de la ușă își încetaseră zarva, ca și cum renunțaseră la șobolani. În acest timp, motanul era mai agitat ca niciodată, zgâriind nebunește baza altarului de piatră din centrul camerei, aflat mai aproape de Norrys.

Frica mea de necunoscut crescu peste orice limită. Ceva incredibil se-ntâmplase și văzusem cum Căpitanul Norrys, un om mai tânăr, mai puternic și de o natură mai materialistă, presupuneam eu, datorată cunoașterii legendelor locale, era afectat în aceeași măsură ca mine.

Nu puteam face nimic, înafară de a urmări motanul negru și bătrân cum continua să zgârie baza altarului, ocazional ridicându-și privirea și mienunând către mine în acea manieră convingătoare atunci când dorea să-i îndeplinesc o dorință.

Norrys luase un felinar și-ncepu a examina locul unde zgâriase Negruțu, îndepărtând în liniște lichenii vechi de secole care acoperiseră mozaicul de pe podea. Era cât pe ce să renunțe atunci când am observat o un detaliu infim, dar care m-a cutremurat, chiar dacă imaginația mea mă-mpinsese către astfel de așteptări. Îi atrăsesem atenția, apoi începuserăm să ne uităm amândoi, uimiți de noua descoperire, aceasta fiind jocul câtuși de subtil al flăcării felinarului de lângă altar – jocul anterior imperceptibil, acum pus în acțiune de curentul unui aer eliberat de sub noi. Sursa lui era zona pe care Norrys o curățase de licheni.

Restul nopții îl petrecurăm în biroul puternic luminat, discutând despre cum am putea proceda mai departe. Descoperirea unei cripte sub structura romană din subsolul casei blestemate – o criptă pe care anticvarii curioși nu o detectaseră timp de trei secole – era de ajuns pentru a ne incita, fără măcar a lua în seamă alte considerații sinistre. Așadar, fascinația se dublase. Am stat în liniște, chibzuind dacă să abandonăm explorarea și să părăsim casa pentru totdeauna la îndemnul superstiției sau să ne delectăm simțul aventurii și să aducem la lumină orice orori ne-ar fi putut aștepta în adâncurile necunoscute. În dimineața aceea am ajuns la un compromis: vom merge la Londra pentru a aduna o echipă de arheologi și oameni de știință echipați cu cele necesare pentru a face față misterului. De menționat e faptul că înainte de a părăsi acea criptă, încercasem să mutăm altarul – acum devenit un fel de poartă către acele adâncimi pline de o frică lipsită de nume –, dar în zadar. Secretul care era îngropat dincolo de acea poartă va fi descoperit de oameni mai înțelepți decât noi.

În decursul a mai multor zile în Londra, Căpitanul Norrys și cu mine ne-am prezentat faptele, ipotezele și dovezile către cinci autorități eminente – fiecare dintre acestea fiind persoane care puteau păstra și respecta orice fel de descoperiri s-ar fi putut ivi. Cei mai mulți dintre ei nu îndrăzniseră să ne ia-n derâdere, ci mai degrabă au dat dovadă de un interes intens și o simpatie sinceră. Nu-i întru totul necesar să le menționăm numele tuturor, dar voi da numele lui Sir William Brinton, ale cărui săpături în Troada incitaseră lumea la vremea respectivă.

Pe când am luat cu toții trenul spre Anchester am simțit că sunt pe punctul de a păși într-o revelație înfricoșătoare – o senzație dublată de aerul îndoliat al americanilor legat de moartea neașteptată a președintelui, în cealaltă parte a lumii.

În seara de 7 august am ajuns la casa parohială din Exham, unde am fost informat de către servitori că nimic suspect n-a avut loc în absența noastră. Pisicile, chiar și bătrânul Negruțu, fuseră perfect nepăsătoare. Mai mult, nicio capcană din casă nu mai fuse declanșată. Explorarea era programată pentru ziua următoare, în așteptarea căreia am ales camere confortabile pentru oaspeții mei. Eu însumi m-am retras în camera din turn, cu motanul odihnindu-se peste picioarele mele. Somnul a venit repede, dar visele hidoase mă asediară din nou. Era o viziune a unui festin roman precum cel al lui Trimalchio, cu o oroare pe un platou acoperit. Apoi revenise acea blestemată și repetată întâlnire cu porcarul și turma lui din grota în amurg. Dar, când m-am trezit, lumina zilei deja era puternică, iar ecoul sunetelor normale răsuna în încăperile de sub mine. Șobolanii, fie ei spectre sau ființe vii, nu m-au mai deranjat. Iar Negruțu era cufundat în somn. Când am coborât scările, am găsit aceeași stare de liniște în toată casa – o condiție pe care unul din savanții recrutați – unul pe nume Thornton – a atribuit-o psihicului, mai degrabă decât că mi-au fost arătate niște viziuni la comanda supremă a altor forțe.

Totul era pregătit, iar la ora unsprezece dimineața, întregul nostru grup, alcătuit din șapte oameni, echipat cu lămpi electrice puternice și unelte care urmau să ne fie de folos în procesul de excavare, a coborât în criptă. Am bătut cuie ușa în urma noastră. Motanul a venit cu noi, ceilalți investigatori n-au găsit motiv să de deranj în curiozitatea lui fără limite și de asemenea erau precauți la o posibilă manifestare obscură a unor rozătoare. Am analizat rapid inscripțiile romane și altarul de origine necunoscută, căci trei dintre savanți erau deja familiarizați cu ele. Atenția principală fu dedicată altarului fatidic din centru. În mai puțin de-o oră, Sir William Brinton îl basculase și-l stabilizase cu un set de contragreutăți.

Acolo am dat de asemenea orori care, dacă n-am fi fost pregătiți, ne-ar fi copleșit imediat. Printr-o deschizătură de formă pătrată în podeaua sculptată, pe niște trepte de piatră atât de erodate încât puteau la fel de bine să fie o rampă înclinată abrupt, se putea vedea o întreagă colecție de oase umane și semi-umane. Scheletele umane încă transmiteau, prin postura lor, un sentiment de panică pură, iar toate oasele fuseseră roase de șobolani. Structura craniilor arăta un nivel de evoluție foarte apropiat cu un cretinism neandertalian ori de un primitivism semi-primat. Deasupra treptelor îngropate-n oase se afla un pasaj arcuit care ducea-n jos, aparent cizelat din piatra naturală și prin care trecea un curent de aer. Acest curent nu era otrăvitor ori stătut, cum ar fi fost normal dintr-o asemenea descoperire, ba chiar era răcoros și purta niște arome proaspete. N-am stat mult pe loc și am prins a curăța, înfiorați, pasajul. Atunci fu momentul când Sir William, în timp ce examina pereții săpați, a făcut strania observație că pasajul, date fiind direcțiile uneltelor care l-au modelat, a fost săpat de dedesubt.

Acum, trebuie să-mi aleg cuvintele cu mare atenție.

După ce am mai avansat câțiva pași prin grămada de oase roase, am văzut o lumină înaintea noastră. Nu orice tip de fosforescență mistică, ci o rază filtrată de soare care trebuia să fi venit printr-o fisură obscură din peretele falezei care veghea asupra văii. Faptul că o asemenea fisură trecuse neobservată nu era un lucru surprinzător, căci valea era pustie, iar peretele hăului era atât de abrupt încât numai un aeronaut ar fi putut s-o studieze în detaliu. Câțiva pași mai încolo, ne-am pierdut răsuflarea. La propriu, Thornton, expertul în psihologie, leșinase-n brațele bărbatului din urma sa, la rândul său copleșit. Norrys, cu fața lui grasă, lăsată și palidă, a început a țipa nearticulat în vreme ce eu mi-am acoperit ochii. Bărbatul din spatele meu – singurul din grupul nostru mai în vârstă decât mine – spuse cu glasul retezat: „Dumnezeule!”. Dintre  acești oameni de știință cultivați, doar Sir William Brinton și-a păstrat calmul, în mare parte din cauza faptului că se afla în frunte, și fuse primul care văzuse grozăvia.

Era o grotă înaltă, abia luminată, ca într-un amurg, care se-ntindea mai departe decât putea ochiul uman a vedea. Un univers subteran de-un mister infinit și plin de taine oribile. Am văzut dintr-o privire sumedenie de clădiri și alte ruine: un rând ciudat de tumuli, un cerc din monoliți, o ruină romană de dimensiuni mici, o grămadă de artefacte saxone și un casă englezească din lemn – însă toate acestea erau eclipsate de spectacolul sinistru din jur. Peste tot, cât vedeai cu ochii, se-ntindea o mare de oase intersectate, în mare parte umane… ori la fel de umane precum cele de pe trepte. Precum o mare spumoasă se-ntindeau, unele încă menținându-și conturul umanoid, altele împrăștiate, cele din urmă în posturi demonice frenetice, luptându-se-mpotriva unei amenințări ori îmbrățișând alte forme care păreau că vor să le devoreze.

Când Dr. Trask, antropologul, a început să clasifice scheletele, descoperise un amalgam care l-a stupefiat pur și simplu. Erau în mare parte mai jos pe scara evoluției decât Omul de Piltdown, dar fiecare dintre ele era în întregime uman. Multe dintre ele erau mai dezvoltate, iar foarte puține dintre exemplare dovedeau o evoluție extrem de sensibilă ori specifică. Toate oasele erau roase, parțial de către șobolani, dar ocazional urmele de rosături erau și umane. Printre acestea se aflau și oase mici de șobolani – oșteni căzuți ai armatei mortale care pusese capăt epopeii.

Mă-ntreb dacă vreunul dintre noi ar fi reușit să trăiască împreună cu realitățile descoperite în acea zi hidoasă. Nici Hoffmann or Huysmans n-ar fi putut concepe o scenă mai sălbatică în fantasticul ei, ori mai revoltătoare, ori de-un grotesc gotic decât peștera palid luminată peste care dăduserăm noi. Cu fiecare revelație covârșitoare, încercam din răsputeri să ne controlăm impulsul de a ne imagina ce evenimente ar fi trebuit să aibă loc în acea cavernă în decursul a trei sute, ori o mie, ori două mii, ori zece mii de ani. Pășisem în antecamera iadului, iar săracul de Thornton leșinase din nou când Trask remarcase că scheletele unora dintre acele chestii degeneraseră într-o postură patrupedă în ultimele douăzeci de generații sau mai mult.

Ororile se așezau unele peste altele pe când noi începuserăm a interpreta rămășițele arhitecturale. Chestiile patrupede – ocazional acompaniate de un recrut din categoria bipedă – erau ținute în țarcuri de piatră, din care fără-ndoială evadaseră sub delirul panicii induse de hoarda șobolanilor. Existaseră mari turme de asemenea specimene, în mod evident îngrășate de pe urma legumelor aspre și ofilite ale căror rămășițe le-am descoperit la fundul unor silozuri, făurite din pietre, mai vechi decât Roma. Știam, în sfârșit, de ce strămoșii mei amenajau asemenea grădini exagerate – de mi-ar permite cerurile să uit! Despre scopul turmelor nu a fost nevoie să-ntreb.

Sir William, pe poziție cu lampa electrică asupra ruinei romane, traducea cu voce tare cel mai cumplit ritual pe care l-am fi putut afla vreodată. Și povesti despre dieta cultului antediluvian descoperit de către preoții Cybelei, pe care l-au încorporat în propria lor credință. Norrys, obișnuit fiind cu ororile tranșeelor, nu mai era capabil de a merge drept de când ieșise din casa engleză. Era vorba despre o măcelire și o bucătărie – asta nu era înafara așteptărilor lui – dar nu a mai putut continua când a văzut unelte englezești familiare într-un asemenea loc, sau când a citit graffiti­ într-o engleză perfect inteligibilă, datată chiar din anul 1610. N-am putut intra în acea clădire – acea structură a căror îndeletniciri demonice fuseseră oprite doar de pumnalul strămoșului meu Walter de la Poer.

În schimb, am avut curajul de a intra în coliba saxonă mică, ale cărei uși de stejar se prăbușiseră. Înăuntru, am găsit un rând de celule de piatră teribile, cu bare de metal ruginite. Trei dintre ele erau încă ocupate cu schelete de rang înalt, iar pe degetele unuia dintre ele am găsit un inel cu blazonul familiei mele. Sir William găsise o încăpere cu celule mult mai vechi, sub capela romană, dar toate erau goale. Sub aceste celule se mai afla o criptă cu sicrie în care fuseră aranjate cu atenție și mai multe schelete. Câteva dintre coșciuge purtau inscripții în latină, greacă sau frigiană. Între timp, Dr. Trask deschise unul din tumulii preistorici, și scoase la lumină niște cranii care nu erau cu mult mai asemănătoare celui uman decât cel al unei gorile, iar unul din ele avea inscripții ideografice indescifrabile. Prin tot acest coșmar motanul meu trecuse netulburat. La un moment dat îl văzusem șezând în vârful unui munte de oase și m-am întrebat oare ce secrete stau ascunse dincolo de ochii săi galbeni?

Raționalizând într-o anume manieră revelațiile cumplite din acea zonă palid-luminată ale cărei indicii mi le oferise visul cumplit, ne întreptasem atenția către acea aparent infinită adâncime a cavernei unde nicio rază de lumină infiltrată prin peretele prăpastiei nu o putea penetra. Nu vom ști niciodată ce alte lumi parcurse poate până și de râul Styx se căscau hămesite dincolo de infima distanță pe care am traversat-o noi, căci s-a decis că astfel de secrete nu sunt indicate omenirii. Evident, aveam parte de suficiente descoperiri chiar acolo, lângă noi, care să ne ocupe atenția, căci nu avansaserăm cu mult până când lanternele ne luminaseră acea infinitate blestemată de gropi în care șobolanii celebrau festinele și a căror lipsă bruscă de hrană îndemnase armata lihnită de rozătoare tot mai sus, la-nceput hrănindu-se cu turmele de chestii la rândul lor hămesite, apoi să evadeze prin pământ și prin casa parohială și să imprime în istoria locală acea orgie devastatoare pe care țărănimea n-o va uita niciodată.

Dumnezeule! Acele gropi negre, pline de rămășițe palide, oase linse și cranii sparte! Acele hăuri de coșmar înecate cu oasele pitecantropoide, celte, romane și englezești ale secolelor fără de sfârșit! Unele erau pline, dar nimeni nu putea ști cât de adânci fuseră odată. Altele nu-și arătau sfârșitul sub lumina lanternelor noastre, fiind în schimb populate de fantasme inimaginabile. Ce s-o fi ales din șobolanii care au căzut în aceste capcane, în căutarea îndeplinirii scopurilor lor întunecate în acest Tartar oribil?

De-odată piciorul mi-a alunecat lângă una din acele margini căscate și-am fost cuprins de un moment de panică nemaiîntâlnită. Cu siguranță fusesem prins în gânduri pentru mult timp, căci nu mai vedeam pe nimeni din echipa noastră, decât pe motan și pe Căpitanul Norrys. Apoi un sunet se-auzi din acea negreală eternă precum cerneala, pe care eram convins că-l știu. Și am văzut cum motanul meu se avântă-n întuneric precum un zeu egiptean înaripat. Dar nici eu nu ezitasem nici o secundă din a-l urmări, căci realizasem: era din nou acea viermuială nelumească a acelor șobolani demonici, mereu în căutarea de orori noi și determinați în a mă-ndruma chiar și-n acele caverne rânjinde din centrul pământului unde Nyarlathotep, zeul nebun fără de chip, urlă orbește pe ritmul a doi cântăreți la flaut, amorfi și idioți.

Lanterna-mi murise, dar am continuat să înaintez. Auzisem voci și răgete, și ecouri, dar mai presus de tot auzisem acea viermuială satanică. Ușor ușor înălțându-se, precum un cadavru bolborosind ușor-ușor se-nalță pe-un râu uleios care curge pe sub poduri nesfârșite de onix spre o mare neagră și putredă. Ceva mă lovise – ceva moale și gras. Șobolanii – ei m-au lovit. Șobolanii vâscoși, gelatinoși și lihniți după mortăciuni și vietăți… de ce n-ar mânca șobolanii un de la Poer așa cum un de la Poer mănâncă lucruri interzise?… Războiul mi-a mâncat fiul, blestema-i-aș pe toți… și iancheii mi-au mâncat casa cu flăcări și l-au ars pe bunicul Delapore cu tot cu secretul lui… nu, nu, adevăr îți grăiesc, nu sunt acel diavol porcar din grota luminată ca-n amurg! Nici fața grasă a lui Norrys nu se afla pe chestia aia moale și fungoidă! Cine spune c-aș fi un de la Poer? El a trăit, dar fiul meu a murit! Să țină oare Norrys pământurile unui de la Poer?… e voodoo, adevăr îți grăiesc… șarpel’ ăst bălțat… lua-te-ar Dracu’, Thornton, te-nvăț eu să leșini la obiceiurile familiei mele!… Pe sângele Domnului, împuțitule, te-nvăț eu cum să deguști… ai vra tu-n al meu serviciu-o trudă-ndeplinești?… Magna Mater! Magna Mater!… Atys… Dia ad aghaidh ’s ad aodann . . . agus bas dunach ort! Dhonas ’s dholas ort, agus leat-sa! . . . Ungl . . . ungl . . . rrrlh . . . chchch . . .

Aceste lucruri spun ei c-aș fi zis atunci când m-au găsit în beznă după trei ore; m-au găsit aplecat în întuneric peste cadavrul grăsan, pe jumătate mâncat al Căpitanului Norrys, în timp ce motanul meu sărea și-mi sfârteca beregata.

Acum au aruncat în aer casa Exham, l-au luat pe Negruțu de lângă mine și m-au închis în astă cameră ferecată din Hanwell, șoptind cu frică despre moștenirea și experiențele mele. Thornton e-n camera de-alături, dar nu mă lasă să vorbesc cu el. Încearcă, în egală măsură, să cenzureze toate descoperirile ce-au de-a face cu casa. Când vorbesc de sărmanul Norrys, mă acuză de-un lucru de neconceput… dar trebuie să știe că nu eu am făcut una ca asta. Trebuie să vadă că șobolanii-s de vină. Șobolanii târâtori a căror viermuială nu-mi dă pace ori odihnă. Șobolanii demonici care fug dincolo de căptușeala ăstei camere și care mă-ntărâtă-n jos, spre orori mai cumplite decât ce-am văzut deja. Șobolanii pe care nu-i vor auzi niciodată. Șobolanii… șobolanii din pereți.

Traducere din limba engleză de Tudor Constantin