Topografia Europei Centrale (nu există un consens general asupra delimitărilor ei) este un subiect departe de a se fi epuizat, ba mai mult, în contextul noilor mișcări politice și ideologice europene – anti-europenism, resurgența naționalismului, Brexit (stare decisis), propaganda rusească pe filiera Sputnik, etc. – pare a fi mai actuală ca niciodată și, astfel, necesită regândirea ideii unui spațiu cu geometrie schimbătoare, aflat, potrivit cercetătorilor, undeva între Est și Vest.  

Literatura de specialitate abundă de clasificări aproximative, de rânduiri și repartizări mai mult sau mai puțin exigente și eficiente (și totuși insuficiente^[1]), al căror rost este de a substitui o entitate geopolitică, o zonă, o regiune sau un conglomerat de țări, unui topos care aparține imaginarului. De aici și formele variabile ale geografiei Europei Centrale, (sunt cuprinse parțial sau total Austria, Cehia, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Polonia, Croația, Serbia, România, Ucraina, Țările Baltice, Italia și Germania) pentru care criteriile de localizare includ, în cercuri concentrice, etichetări etnice, istorice și culturale.

Printre cele mai influente personalități-etalon în această dezbatere sunt, cronologic, Friedrich Naumann (influențat de Metternich), Stefan Zweig și Milan Kundera, autori care au trasat trei dintre direcțiile (criteriile) cele mai semnificative pentru o eventuală definire a conceptului de Europă Centrală.

Până în 1945 termenul de Europa Centrală a avut o rezonanță specific germanică și s-a suprapus unui alt concept, mai vechi, cel de Mitteleuropa,  care a avut o largă răspândire timp de un secol mai ales în mediul  intelectual și politic german. Mitteleuropa, ca unitate lingvistică definitivă, a apărută după 1914 (simultan cu Zweisheneuropa-Europa intermediară^[2]), temeiul său cultural, dar și politic reflectând dominația germană din regiune. Astfel, potrivit lui Naumann, Europa Centrală consta într-o uniune economică cu centrul în Prusia și în partea austriacă a Imperiului Austro-Ungar, de-a lungul liniei mediene care leagă Marea Nordului de Marea Adriatică. ^[3]

Prin urmare, viziunea lui Naumann era una pangermanică și antislavă, așa zisul Ostseidlung – migrația către centrul și ulterior către estul Europei, unde ambiții mai vechi susțineau o nouă orânduire a Rusiei apusene ca teritoriu vital pentru coloniștii germani – Lebensraum. Astfel, discursul Mitteleuropei implică o reorganizare a unei regiuni eterogene într-un spațiu aflat într-o relație de interdependență de tip centru și periferie, dar unde, totuși, periferia era considerată a fi o alteritate a centrului imperial. Cu alte cuvinte, teoriile lui Naumann sunt o disertație a războiului, fundamentată pe lupta ideologică și antinaționalistă a lui Matternich (critic fervent al liberalismului și a revoluției de la 1848) – națiunile Europei Centrale trebuie să se întoarcă la statutul de „popoare stăpâne” și nu la Kleinstaaterei – statele mici din secolul al XVIII-lea.^[4]

Alternativa culturală a tezelor lui Naumann o reprezintă autobiografia lui Stefan Zweig „Lumea de ieri. Amintirile unui european”, considerată a fi una dintre cele mai importante documente memorialistice ale perioadei 1895-1941, dar și unul dintre manifestele principale ale recuperării și revalorizării ulterioare ale idealurilor multietnice și umaniste ale unei Europe Centrale unite sub o umbrelă federalistă, gândită ca o contrapondere la Europa anilor 1930 și a ascensiunii lui Hitler.

În treacăt fie spus, potrivit unuia dintre biografii săi – George Prochinik – Zweig însuși se lăsase pentru scurt timp sedus de ascensiunea partidului național-socialist, despre care scrie în 1930 că alegerile câștigate de naziști sunt „o revoltă poate nechibzuită, dar esențialmente sănătoasă și lăudabilă împotriva lentorii și nehotărârii politicii înalte”^[5] o atitudine destul de răspândită în rândul intelectualității central-europene a vremii, atunci, dar și mai târziu (în comunism), pe care Cesław Miłosz o sintetizează foarte bine în personajul Gamma din volumul Gândirea captivă –unul dintre cele mai importante documente antitotalitare ale secolului XX.^[6]

Pentru Zweig, Europa Centrală nu are delimitări geografice clare, ci este, de fapt, procesul de recuperare și retrăire a nostalgiei aranjamentului lumii antebelice, acel fin di siécle/Belle Époque, în fond un spațiu paradisiac, utopic, al cărui acces este de acum interzis de realitatea geopolitică și istorică a nașterii puterii naziste, care metamorfozează și alterează matricea culturală, politică și mentală a unei „epoci statornice” și pe care o aruncă în travaliul dezagregării – un zeitgeist în agonie, pe cale să apună pentru totdeauna și a cărui consecință, prevede el în 1941, este un sistem profund anti-uman care, de fapt, profețește radicalismul politic și cultural modern.  

Aceste schimbări radicale în forma mentis a epocii îl determină pe Zweig, dar și pe alții (Canetti, Baconsky, Franyó, Cergoly) să considere intervalul 1900-1914 „vârsta de aur a statorniciei”^[7], un univers unde „totul părea să se sprijine pe temelii de granit”^[8], unde „toate aveau o normă”^[9], iar marile mișcări politice și sociale nu existau, deoarece „nimic nu se clintea”^[10].  

Sursa acestei stabilități este Centrul – Viena și Împăratul, care concentrează în jurul lor energiile și valorile civilizaționale și culturale ale Europei Centrale (dar și spațiul în care se năștea dadaismul și impresionismul, psihanaliza, operele lui Kafka, Musil, Broch, Wittgenstein), pe care le radiază solar către periferii – universalismul, anti-rasismul, afinitatea etnică și lingvistă, refuzul agresivității, grija față de mediu și respectul pentru tradiție – pe care le multiplică și le amplifică în contrast și antiteză cu omogenitatea culturală, politică și rasială al celui de-al Treilea Reich.

În fapt, referința culturală și istorică la care trimite aici este acea Mitteleuropa „hinternațională” despre care vorbește Claudio Magris mai târziu^[11]– simbol al unei ideologii gesamtdeutsch, o Europă Centrală plurinațională, germanizată, armonizată, eterogenă și tolerantă, care se regăsește în imaginarul colectiv actual prin moștenirea habsburgică a multiculturalității, vocație încă existentă în anumite regiuni ale fostului imperiu, cel puțin ca memorie a locului și care este astăzi pusă în contrapondere cu totalitarismul ce s-a instaurat între cele două războaie mondiale și apoi, ca o prelungire, în perioada 1945-1989.

Pe de altă parte, paradisul retrospectiv al lui Zweig se întinde asupra cititorilor săi precum o capcană ideologică. În liniile esențiale, el respectă caracteristicile proiectului utopic cu încărcătura ideatică, ce, în fond, își asumă un rol persuasiv; este, de fapt, o reîntoarcere iluzorie la un univers care nu poate exista independent de contraponderea sa și care se prăbușise anterior sub neputința negocierii și a îndeplinirii propriului destin politic. Este jocul ideologic a două entități similare: utopie/anti-utopie, care anulează eforturile scriitorului și redeschide jocul ideologic al Mitteleuropei.

 A treia partitură în acest joc al poziționărilor îi aparține scriitorului și disidentului ceh Milan Kundera, care publică în 1984 un eseu intitulat Tragedia Europei Centrale^[12], destinat în mare parte intelighenției occidentale, pentru care, până în acel moment, Europa Centrală rămânea invizibilă. Potrivit studiului său, spațiul nostru de cercetare este o zonă incertă (să-i zicem aproximativă) de națiuni mici (în principal Cehoslovacia, Polonia și Ungaria – care, ipse dixit, aparțin „creștinătății romane”) aflate între Rusia și Germania, de fapt, în sens restrâns un model cultural distrus de cooperarea celor două sisteme totalitariste ale secolului XX: nazismul și comunismul – o „comunitate de supliciu și memorie”^[13]

Kundera restructurează tiparele de gândire anterioare, refuzând să revendice, precum Naumann și Zweig, permanența unei moșteniri filo-germane sau filo-austriece, tezele lui întemeindu-se pe dorința intelectualității de a se reafirma cultural, aspect interzis multă vreme de aparatele de represiune.  

Cu alte cuvinte, Europa Centrală se poate defini în raport cu amenințările sale externe – o Germanie expansionistă (spiritul rațional și civilizator deturnat peste noapte de propriile idealuri – purificare rasială și uniformizare culturală) și o Rusie (apoi Uniune Sovietică) aflată la apogeul agresivității, forțând cu orice preț intrarea în Europa. Așadar, Europa Centrală este, pentru Kundera un spațiu aflat într-o luptă permanentă pentru independență, ce încearcă să își legitimeze existența în raport cu călăii ei, o  reafirmare a unei autonomii culturale și politice, preexistentă și independentă de, să mergem și mai înainte de 1933, birocrația și aparatul administrativ habsburg/austro-ungar (după care este nostlagic Zweig), deși Kundera, trebuie precizat, recunoaște caracteristica barocă a Europei Centrale, careia îi oferă o particularitate aproape avangardistă – ceea a iraționalului, aflat în conflict cu clasicismul.

O scurtă mențiune: Scenariul propus de ceh prezintă și o completare ulterioară, venită din partea lui Czesław Miłosz, pentru care importantă este „permanența memoriei” – moștenirea amintirii pogromurilor și a destinului frânt a milioane de oameni care au fost subjugați de imperiile pretins civilizatoare, cu un destin mesianic. Polonezul lărgește granițele lui Kundera printr-un adaos de natură istorică și anume: Europa Centrală cuprinde toate națiunile care în august 1939 au fost vizate de pactul Ribbentrop-Molotov, astfel că din ecuație pot face parte (justificat, consider eu) și țările baltice sau România.

Totuși, există în eseul lui Kundera și o translație către un ideal  mai generos; miza principală și cheia în care trebuie citit textul pot fi identificate chiar în paragraful de deschidere: „În noiembrie 1956, cu puțin înainte ca artileria să-i distrugă biroul, directorul Agenției Maghiare de Știri a transmis întregii lumi un telex disperat ce anunța începerea atacului sovietic asupra Budapestei. Depeșa se încheia cu următoarele cuvinte: «Murim pentru Ungaria și pentru Europa»”^[14]

Astfel, tancurile rusești puneau în pericol întreaga Europa, nu pentru că asaltul sovietic ar fi depășit granițele Ungariei, ci pentru că Europa Centrală este, pentru Kundera, echivalentă (sub umbrela) ca identitate culturală cu Europa Occidentală, catolică sau protestantă; este Europa iluminismului și a barocului, a drepturilor egale, a reprezentativității etnice, iar demersul său este o recunoaștere a universalității lui Mozart, Beethoven, Mahler, Kafka, Freud sau Musil – a căror valoare are însemnătate egală atât la Viena, cât și la Praga, Budapesta, Varșovia sau, mai departe, Londra și Paris – este, cum ziceam anterior, un atac asupra „creștinătății romane”, în fața căreia Rusia (URSS) nu poate avea absolut nicio pretenție culturală sau politică. Kundera face și pasul următor, natural în tonul discursului său, de a elimina cu totul Rusia din Europa (un aspect discutabil), pe care o consideră „o cu totul altă civilizație”, mergând până în punctul în care dezavuează (la fel ca Joseph Conrad, pe care îl și citează) eticheta „suflet slav” – care este apanajul unui „cult al adâncimilor obscure” – referință la scriitorul maghiar George Mikes, care în volumul Cum să fii străin ridiculizează falsa profunzime a gânditorilor slavi.

În fine, maniera discursivă a lui Kundera este în evidentă simetrie cu epitaful directorului Agenției Maghiare de Știri – un strigăt de ajutor (dar și de reproș) îndreptat către Vestul care a abandonat Moscovei națiunile Europei Centrale, ba mai mult, care nici măcar nu a sesizat drama milioanelor de oameni, prizonieri în spatele Cortinei de Fier.

Astăzi, la mai bine de 30 de ani de la căderea Zidului, există o certitudine că discursul celor trei scriitori (dar și moștenirea lor ideologică și culturală) a avut un impact sporit în sensibilizarea europenilor din zona fostului Imperiu Habsburgic (Austro-Ungar) sau, mai tîrziu, a celor din interiorul granițelor Pactului de la Varșovia. Detaliul cel mai semnificativ ar fi diversitatea vocilor în dialogul cu propria istorie, memorie și identitate, fie că vorbim despre așa-zisa moștenire multiculturală (existentă doar în câteva regiuni ale fostului Imperiu), despre negocierea constantă a polurilor de putere europeană; despre euroscepticismul provocat de neîncrederea în proiectele comune (a căror retorică pare uneori utopică); sau despre relația la fel de întortocheată cu o Rusie, aceeași dintotdeauna.

Bibliografie selectivă

Porchnik, George, Exilul imposibil, Stefan Zwig la sfârșitul lumii, Editura Humanitas, București, 2019;

Babeți, Adriana și Ungureanu, Cornel (coord.), Europa Centrală, nevroze, dileme, utopii, Editura Polirom, Iași, 1997;

Le Rider, Jacques, Europa Centrală sau paradoxul fragilității, Editura Polirom, Iași, 2001;

Le Rider, Jacques, Mitteleuropa, Editura Polirom, Iași, 1997;

Schöpflin, George și Wood, Nancy (coord.), In Search of Central Europe, Polity Press, Cambridge, 1989;

Miłosz, Czesław, Gândirea captivă, Editura Humanitas, București, 2008;

Zweig, Stefan, Lumea de ieri, amintirile unui european, Editura Humanitas, București, 2012;

Babeți, Adriana și Ungureanu, Cornel (coord.), Europa Centrală, memorie, paradis, apocalipsă, Editura Polirom, Iași, 1998.

^[1] Vezi Mircea Muthu, Europa Centrală-Europa de sud-est în Europa Centrală, nevroze, dileme, utopii, coord. Adriana Babeți, Cornel Ungureanu, Editura Polirom, Iași, 1997, pp.102-106, care susține că abordările geopolitice și geoculturale ale entității numite Europa Centrală concretizează doar parțial locația în discuție, deoarece întrețin judecăți globalizante cu privire la adresa Estului, de exemplu.

^[2] Jacques Le Rider, Mitteleuropa, Editura Polirom, Iași, 1997, p.16;

^[3] Tony Judt, Redescoperirea Europei Centrale în Europa Centrală, nevroze, dileme, utopii, coord. Adriana Babeți, Cornel Ungureanu, Editura Polirom, Iași, 1997, p.17,;

^[4] Theodor Heuss în Jacques Le Rider, Mitteleuropa, Editura Polirom, Iași, 1997, pp.122-124;

^[5] George Prochnik, Exilul imposibil. Stefan Zweig la sfârșitul lumii, Editura Humanitas, București, 2019, p. 33;

^[6] Vezi Czesław Miłosz, Gamma sau robul istoriei în Gândirea captivă, Editura Humanitas, București, 2008;

^[7] Stefan Zweig, Lumea de ieri. Amintirile unui european, Editura Humanitas, București, 2012. p.15;

^[8] Idem

^[9] Idem

^[10] Stefan Zweig, op.cit. p.16;

^[11] Claudio Magris, Mitteleuropa „hinternațională” sau total germană  în Europa Centrală, nevroze, dileme, utopii, coord. Adriana Babeți, Cornel Ungureanu, Editura Polirom, Iași, 1997, pp.81-85;

^[12] Eseul poate fi citit aici: http://parevo.eu/1parevo/images/PDF/05.%20Kundera%20The%20Tragedy%20of%20Central%20Europe.pdf

^[13] Sintagmă împrumutată din eseul lui Vladimir Tismăneanu: Europa Centrală: o comunitate de supliciu și memorie, publicat în Europa Centrală, nevroze, dileme, utopii, coord. Adriana Babeți, Cornel Ungureanu, Editura Polirom, Iași, 1997, p.86

^[14] Milan Kundera, Tragedia Europei Centrale  în Europa Centrală, nevroze, dileme, utopii, coord. Adriana Babeți, Cornel Ungureanu, Editura Polirom, Iași, 1997, pp.221;