Selectează o Pagină

de Doina Roman

Doina Roman: Beatrice, ai câștigat recent premiul internațional Frida Kahlo care era programat să fie decernat pe 5 aprilie 2020 la Milano. Poți să ne spui mai multe despre acest premiu?

Beatrice Bernath: Dragă Doina, mă întrebi despre premiul Frida Kahlo și primul răspuns care-mi sare în minte e unul atât de stereotip: este primul premiu din cele oferite mie în ultimii doi ani despre care simt că-mi aparține cu adevărat. Dacă aș afirma că mă identific cu personalitatea acestei mari femei, în primul rând cu această complexă personalitate creatoare și enormă forță vitală, nu numai că m-aș simți total lipsită de modestie, dar aș ignora faptul că nu e posibil să te identifici cu nimeni cu adevărat. La fel cum nu mă pot identifica nici cu Egon Schiele sau Francis Bacon, cu arta cărora am mai fost comparată, cu Willem de Kooning cu care eu mă regăsesc prin definiția esteticii urâtului ca mijloc de expresie, care e pe lângă o anumită reflectare a interiorului și o critică socială acidă – un limbaj estetic prin anti esteticul decorativ, sau cu muzicienii atât de adorați de mine, ca David Bowie și Lou Reed, care prin muzica lor spun (din punctul meu de vedere) același mesaj: arta e mijlocul de comunicare cel mai adânc dintre oameni și un cosmos interior. În ultimii trei ani am colaborat cu trei grupuri diferite de curatori internaționali care organizează bienale de artă în lume. Aceștia au ajuns la mine mulțumită noilor medii de comunicare ca Instagram și Facebook, primind pur și simplu pe e-mail scrisori cu invitații de participare la expoziții. Am participat desigur, ne-am întâlnit prima oară la Milano în 2014, apoi întâmplător la New York, la un Art Fest, anul trecut la bienala a treia din Barcelona la care am primit tot un premiu frumos de creație, Premiul Velazquez și două pagini în magazinul de artă Art International Contemporary.

DR: Ce înseamnă un premiu pentru tine și la care visezi mai mult?

BB: Pentru mine un premiu internațional înseamnă mai mult posibilitatea comunicării personale între indivizi de nivel muzeal din toate țările prin artă, cel mai real mijloc de comunicare și prietenie, indiferent de locul de baștină, nație sau politică, dovada că prietenia între oameni nu este o utopie, este posibilă doar prin artă sau mai bine spus începe prin artă. Să spun adevărul însă referitor la recunoașterea internațională în paralel cu cea natională. Este cam trist, dar eu aș fi preferat ca recunoașterea mea artistică să înceapă acasă, adică în țara natală, România și în țara căreia îi sunt cetățean, Israelul, reprezentându-le pe ambele cu mult respect și mândrie peste hotarele lor.

În discursul meu public de primire a premiului Velazquez la Muzeul de Artă Modernă din Barcelona, am mulțumit ca reprezentantă a ambelor țări, ca artist-produs al educației lor culturale diverse și complementare în același timp, exact ca și scopul acestor bienale de artă – prietenie și viitor comun prin artă. Visez la expoziții personale la Muzeele de Artă Contemporană din Tel Aviv și Haifa și la București desigur – la o Galerie de Artă Contemporană căreia nu-i voi spune numele în public. Visul meu este să primesc o invitație pe trei luni de la un muzeu sau galerie ca să creez artă în locul de expoziție – „on the spot”.

 

DR: Dacă mâine fiul tău cel mare ți-ar cere toate tablourile ca să contribuie cu valoarea lor la eradicarea unei boli primejdioase, i le-ai da? Ce tablou ai păstra pentru tine și de ce?

BB: Răspunsul este absolut pozitiv, nu aș păstra pentru mine nimic. Pot crea artă nouă pornind mereu de la un nou zero.

Am doi băieți născuți la aceeași dată – 7 noiembrie – la diferență de un an. Era mai ușor dacă ar fi fost gemeni, e complicat a crește singură doi drăcușori geloși pe atenția mamei în continuă mișcare, ambii fiind hiperactivi, exact ca ea. Băiatul cel mic era cel sociabil așa că la el veneau fetițele cartierului să se joace de la vârsta  de doi ani și cumpărasem un stoc întreg de păpuși Barbie iar frigiderul era plin de pizza ca să aibă motiv de vizită; mai târziu, pe la vârsta de 9 ani s-a îndrăgostit de clarinet, apoi de chitară și am scăpat de obligația de a distra băiatul care și-a încropit propria formație de rock până la bacalaureat și armată. Cu băiatul meu mai mare a fost cu totul altă poveste, de mic a fost, pot spune, diagnosticat cu un pseudo-autism pe lângă hiperactivitatea din naștere și singurul „tratament” pe care eu personal l-am inventat a fost să-i propun copilului de câte ori era nervos sau agitat, să decoreze pereții casei cu pasteluri colorate. Am avut cei mai decorați pereți din bloc până am fost dați afară din locuință de proprietar.

Natural, am schimbat casa și am trecut de la pereți la hârtie și pânză, la discuții despre artă și plimbări prin lume. Azi, după 25 de ani de muncă intensivă de comunicare prin artă și discuții pline de atenție personală pot spune că mi-am scos copilul de una singură din autism. Băiatul meu a început să fie recunoscut ca un artist plastic promițător și original, pe lângă faptul că este actor de teatru în devenire, joacă în roluri destul de complexe, ultimul fiind  cu scene din propria-i copilărie.

Arta plastică și atenția personală continuă a mamei au reușit să facă (ceea ce școala și medicii nu au reușit), marea diferență în dezvoltarea copilului, de la stadiul în care urca în parc pe tobogan și făcea pipi pe toate pensionarele așezate pe bancă la povești, la tânărul artist și actor de teatru.

DR: Tu ești și poetă. Ce imagine te-a urmărit și n-ai putut s-o exprimi nici în pictură, nici în poezie?

BB: Nu m-a urmărit o imagine anume, ci cantitatea de idei și de artă pe care nu am apucat încă să le produc, medii în care nu am apucat să lucrez ca de exemplu video art, mă urmăresc zi și noapte ca niște animale neîmblânzite care se transformă în Lilitele mele despre care scriu uneori. Poemele mele nu mai sunt povești personale de iubire sau ură, ci ființele mele interioare care luptă să iasă la lumină.

În ultimii ani, în paralel cu scrisul, călătoresc cu prilejul expozițiilor mele în multe metropole interesante și sunt fascinată de arta întâlnită pe pereți, graffiti-ul acestor tineri artiști considerând arta străzii ca pe un muzeu în aer liber. Fotografiez de mulți ani aceste scenarii urbane,Tel Avivul fiind pe primul loc în ierarhia mea artistică nu numai prin originalitatea și concepția “artei pentru toți“ cu expozițiile de tablouri pe stradă pe lângă graffiti, dar și prin multitudinea artiștilor recunoscuți mondial, artiști care se află deja în marile muzee din lume la prețuri foarte bune,  care vin în țara noastră să picteze pe gratis pereții, recunoscători că primul lor pas înspre renumele mondial a fost făcut pe pereții străzilor din Jaffo – Tel Aviv.

Am dorit mereu să scot o carte cu fotografii personale despre acești artiști ai străzii,  ilustrate cu poeme urbane scrise de mine.

Cele mai reușite expoziții în Tel Aviv nu sunt cele din sutele de galerii de artă din oraș, ci cele One Time Show de Artă, în care un grup omogen de artiști se adună să lucreze intensiv într-o clădire goală, înainte de demolare – este cea mai puternică și vie Artă, cea creată contra ceasului „on the spot” în atmosfera creativă totală cu pictură, muzică și spectatori. De multe ori spectatorii sunt și modelele artiștilor împreună cu spațiul urban înconjurător.

DR: Dacă prin absurd cineva te-ar pune să alegi între pictură și poezie, ce ai alege?

BB: Habar nu am dacă pot alege, dar cred că ar fi arta plastică, prima mea formă de comunicare înainte de vorbă. Însă gândindu-mă și la partea fizică a creației, mai ales la faptul că zeci de ani am renunțat, frustrată îngrozitor, la marea mea iubire, sculptura, din motive total practice sau impractice, nu pot spune cât de mult mulțumesc acelui dumnezeu al meu, căutat, analizat, renegat și recreat, că mi-a dat posibilitatea să mai am în mână un instrument artistic – scrisul, mai exact poezia, puterea povestirii și a polemicii scrise; polemica cu mine însămi desigur, fiind imposibil a nu trece realitatea exterioară și cea cosmică prin propriile filtre.

DR: Dacă ai fi silită să petreci un an într-o navă spațială, într-un loc extrem de mic, ce-ai lua cu tine?

BB: Simplu – nu aș urca pe o navă spațială fără internet, cu siguranță, găsesc absolut tot ce-mi doresc pe Google, artă, literatură, muzică – nu aș putea trăi fără David Bowie. Prin internet mi-am regăsit prietenii din copilărie și mi-am făcut prieteni noi, cu care comunic, nu numai direct, creez poezie, idei sau găsesc alinare. Deci nu sunt omul cu fericirea într-o insulă, nu voi deveni niciodată un Gaugain dacă aș dori să mă refugiez pe o navă spațială. Aș alege New York-ul sau Londra.

De fapt,  dacă aș avea liberă alegere să-mi iau viața de la început aș dori să trăiesc în New York, am locuit în orașul ăsta minunat un timp scurt între Lower Manhattan și East Village, o regiune în care m-am simțit mai acasă decât acasă, între artiști tineri, galerii mici de calitate, galeriile comunităților, diferite garaje transformate în ateliere, acoperișurile caselor în discoteci improvizate, grupuri creative la fiecare colț  de stradă, desigur falafel lângă bucătăria chinezească și italiană, oameni de toate națiile vorbind o engleză amestecată cu spaniolă, la fiecare pas „foot masaj” și junk food la un dolar, oameni zâmbitori care intrau cu mine în vorbă ca și cum m-ar cunoaște, de parcă aș fi fost localnică, am fost invitată la toate petrecerile și vernisajele din regiune, cu băutură și atâta mâncare pe gratis încât în toată șederea mea de o lună pot spune că în fiecare seară am fost hrănită de comunitatea locală.

Nu pot spune cât de recunoscătoare sunt și acum acestor necunoscuți care m-au acceptat imediat ca o artistă de-a lor; dacă nu aveam familia mea pe care nu o puteam transfera, cred că  aș fi cerut emigrarea cu toată marea mea dragoste față de Israel. Când te simți undeva la tine acasă din primul moment, nu-ți rămâne decât să speri că într-o viitoare viață vei trăi și vei aparține locului.

Referitor la București… fiind brașoveancă, în copilărie plecam la București cu trenul doar ca să cumpărăm sandale la marile magazine din anii ’60, ’70 și câte o plimbare cu barca la Cișmigiu, o prăjitură  la Capșa și… înapoi acasă cu trenul. Am redescoperit Bucureștiul în 2016, când am venit pentru  prima oară la  un târg de carte, în urma împrietenirii mele cu un grup de poezie de pe Facebook. Am venit special din Israel ca să mă cunosc personal cu oameni talentați, pe care i-am citit și continui să-i citesc zilnic virtual. Am legat imediat prietenii care și azi sunt parte integrantă din viața mea, am prietene de carte, prietene de suflet, ne scriem, ne vizităm, scoatem și cărți împreună.

Revin în București de câteva ori pe an cu bucuria de a fotografia casele vechi,  cu descoperirea micilor grădini, a artiștilor locali, a colecțiilor de Artă Particulare – expoziții la care nu mă așteptam – a artei DaDa de la începutul secolului trecut cum este cea a lui Victor Brauner și alții. Îmi place să visez ore în șir și să scriu poezii în Cișmigiu, să ronțăi covrigii bucureșteni și mai ales să cumpăr multe cărți. Revin acasă cu o valiză de cărți noi în limba română, nu numai de beletristică și poezie ci și cărți de gramatică, limba română fiind o limbă vie mereu în schimbare.

DR: Dacă ai putea să ceri și să primești vreodată o pictură pe care tu să n-o fi realizat-o, care ar fi aceea?

BB: Nu pot alege o pictură anume, mai degrabă aș alege niște concepții artistice ca de exemplu cea Dada, Expresionismul – mai ales cel german dintre cele două războaie mondiale, perioada Pop a anilor ’50, aș dori să exist în spațiul Factory al lui Andy Warhol și muzica rock a anilor ’60 – ’70. Iubesc începuturile, nu iubesc epigonii și noi toți suntem de fapt niște epigoni deocamdată. Aș alege poate pictura Fridei Kahlo în care se vede pe ea însăși în patul de spital în momentul în care a avortat singurul ei copil, nu cred că este posibil a crea o artă mai sinceră decât această pictură.

DR: Și acum o întrebare pe care o adresez de fiecare dată: dacă ai mulțumi cuiva pentru evoluția ta, cui te-ai adresa?

BB: Cui să aduc mulțumiri pentru evoluția mea recentă în artă: pentru primii pași și recunoaștere voi mulțumi primei mele profesoare și prietenă din Brașov – Ibolya Kovacs Ardeleanu și colegilor mei de școală – Liceul de Artă din Brașov, pentru atmosfera de frăție de atelier pe care o păstrez mereu în suflet. În ziua de azi reușita în artă este complicată și complexă, poți fi aproape necunoscut în propriul oraș și  super recunoscut într-o țară străină datorită internetului, deci eu voi mulțumi Universului pentru acest timp formidabil în care am avut norocul să mă nasc și să trăiesc, să mă dezvolt ca om și artist, era schimbărilor fundamentale. Am trăit un Woodstock, căderea comunismului, am trecut și de marea perioadă a acelui politicaly correct. Da, sunt idealistă – e normal, scriu poezie, sunt realistă și știu că am intrat de mult în Distopia viselor utopismului părinților noștri, veteranii a două războaie mondiale, ai comunismului, ai filmului vorbitor, ai televizorului, ai calculatorului, ai visului Păcii Mondiale, ai Globalizării. Da, sunt produsul paradoxal al epocii mele și revenind la cele două premii de creație primite, subiectul ultimelor expoziții care au fost remarcate de acești curatori este Dystopia.