Selectează o Pagină

de Catia Maxim

(roman în lucru)

 

29 August, 1990, Heidenheim an der Brenz

 

Nu de puține ori, m-am rostogolit, orbește, în voia sorții. În curând, pe 25 septembrie, voi împlini 58 de ani. Nu știu cum se simt alți bărbați de vârsta mea, eu însă mă consider căpitan, chiar dacă vasul meu a eșuat, undeva, pe luciul râului Brenz, un afluent al Dunării. Brenz traversează Bavaria și landul Baden-Württemberg și se întâlnește cu apele Dunării în regiunea Șvabia. Apele transparente ale râului alcătuiesc imperiul păstrăvilor și crapilor uriași, de aproape două kilograme. Pe fundul apei plutesc crapi, deasupra, etajați, păstrăvi, de patru-cinci sute de grame, se strecoară netulburați printre straturi mișcătoare de ape. Aproape zilnic, îi admir de la mal pe drăgălașii din apă, hrănindu-mă cu iluzia bucuriei pe care o voi simți, când voi arunca din nou undița în apă. Deocamdată privesc strălucirea râului, visând cu ochii deschiși, căci nu m-am înscris încă în Asociația Pescarilor din acest loc cu miros de iarbă, apă și piatră, peste care veghează un străvechi castel.

Câteva sute de metri mai jos de castelul Hellenstein, odinioară casa Lorzilor din Hellestein, își susură viața, senin și liniștit, burgul Heidenheim, străbătut de râul Brenz. Mărginit, la vest, de Konigsronn și Steinheim (localitate găzduită de un crater), iar la est, de Nattheim, Heidenheim an der Brenz e mai degrabă o așezare rurală spre care destinul m-a împins și unde simt că am eșuat, căci nu am încă drept de a munci. Îmi târăsc zilele cu un ajutor de șomaj de 10,65 mărci pe zi. Dac-aș putea să dau un concert, aș câștiga două-trei mii de mărci iar, pentru o melodie compusă, aș încasa între cinci și cincizeci de mii. Când voi primi drept de ședere, voi avea și un pașaport. Abia aștept să călătoresc, mai puțin în România, oricât de dor mi-ar fi de pescuitul la Bâlea, în Deltă sau de o vorbă schimbată cu vechi prieteni. Cu toate neajunsurile de aici, mulțumesc Cerului c-am scăpat de mizeria și prigoana din România!

Mă numesc Mircea-Eugen Cărbunescu. Sunt de profesie violonist și dirijor. Ca mulți alții, am plecat din sărmana Românie fără să fiu pregătit sufletește de schimbare. De câteva luni, aștept să primesc un permis de ședere să pot munci. Știu să cânt la vioară și la pian în orice formulă, compun și dirijez, pot să dau lecții de vioară și pian, să dirijez coruri. În mai puțin de o lună, trebuie să-mi găsesc o cameră cu chirie, pentru că locul pe care-l ocup în cămin va fi pentru alt aspirant la bunăstarea occidentală.

Starea actuală mă apasă și mă ostenește. Cu toate astea, am reușit să compun un text muzical în limba engleză, preluat de cea mai mare editură din München, cu rezerva de a nu semna contractul până când voi obține dreptul legal de a munci. Mă străduiesc să evadez din apăsarea acestui provizorat. Îmi pun urechea pe suflet și ascult cum îmi șoptește cât datorez memoriei tatălui meu, Dumitru Cărbunescu și fiicei mele, din prima căsătorie, Teodora.

Ultima oară când am văzut-o, s-a petrecut pe peronul gării din Sibiu. Venise pentru câteva zile să mă vadă, cu micuțul ei Bruce în brațe și urma să se întoarcă la Brașov, unde locuia cu soțul ei. Mi-a făcut mare plăcere să-mi văd primul nepot, zâmbind în căruciorul nou-nouț pe care i-l cumpărasem. La plecare, am condus-o la gară, am ajutat-o să urce în tren, cu căruț cu tot și am rămas pironit pe peron, cu sufletul bântuit de regrete. Nu eram singur, mă însoțea unul din cei trei feciori pe care viața mi i-a dăruit în cea de-a doua căsătorie, Uwe, singurul din familia întemeiată la Sibiu, care mă înțelegea cel mai bine. Îmi plăcea să-i zic Titi, cum îi spuneau apropiații tatălui meu, de care îmi e tare dor.

S-o iau pe rând. În primăvara lui ’90, după plecarea în Germania, împreună cu familia din Sibiu și, după integrarea reușită a celor trei fii materno-germani, soția și cei trei feciori au șters cu buretele orice legătură cu mine. Mai mult, fiii mei păreau c-au uitat originea lor paternă. M-am simțit trădat și părăsit. Despre toate astea i-am scris Teodorei, care se stabilise de puțin timp la Paris.

Cine să înțeleagă cum mă simt și cine să descâlcească ițele a două căsătorii eșuate? Vine o vreme când destin și greșeli par să-și dea mâna, râzând de bărbatul căzut la fundul prăpastiei. Adevărat grăia meșterul Tolstoi, când scria primele rânduri din Anna Karenina: “ Familiile fericite sunt toate la fel, fiecare familie nefericită este nefericită în felul său propriu.“ 

Dac-aș fi fotograf sau, și mai bine, pictor, m-aș avânta într-un crochiu, dominat de un uriaș evantai cu spițe de piatră cubică, căci burgul Heidenheim an der Brenz e pietruit, de la un capăt la altul, cu piatră cubică. Străzi înguste, de cetate, pornesc spre centru, de sus de la castel, oferind privirii intrânduri și cotloane cu lumini și umbre. Între albastrul râului Brenz, doldora de nuanțe și verdele intens al parcului Brenz, culorile plutesc peste un calm ancestral.

De când am sosit aici, după ce am părăsit Sibiul, instinctiv, am evitat strada principală, Hauptstrasse pe care se mai aud, în cadențe retro, cuvinte prescurtate și diminutive specifice dialectului șvăbesc. În schimb, m-a absorbit muzica orașului și am poposit ore întregi pe Christianstraße: fie în interiorul, fie în afara bisericii Pauluskirche. Cu ziduri roșii, lăcașul lui Pavel, construit în stil neogotic, are formă de cruce. Biserica mă atrage datorită zidurilor din cărămidă roșie, nevopsită. Spontan și fără echivoc, de la prima vizită, am fost vrăjit de glasul clopotelor din turlă. Uriașe. Patru la număr. Respir muzică. Tare mi-aș dori să mă implic într-o activitate didactică, de exemplu la Școala municipală de muzică de pe Olgastraße 16, chiar dacă sloganul școlii, muzică pentru toți, mi se pare un pic populist. O fi ea, muzica, destinată tuturor, nu e făcută însă de te miri cine iar respectiva expresie omite într-un fel esența muzicii care nu poate țâșni keine liebe, fără iubire și fără har. Muzica nu ajunge la o lume, din păcate, din ce în ce mai îngustă și mai rece.

Gata! Nu mai suflu o vorbă despre mine, decât pentru a încrusta pe răbojul sufletului o veche dorință de a-mi marca rădăcinile. Voi cerceta prin cotloanele memoriei imagini sepia desprinse din povestea tatălui meu, lutierul Dumitru Cărbunescu, întâmplări generate de pasiunea lui pentru vioară, instrument care i-a marcat viața. Viorile meșterite de tata, apreciate de cunoscători, au întrupat, ani buni după moartea lui, un țel al fiicei mele, Teodora, care s-a străduit să le urmărească în diverse colțuri ale lumii, să le găsească, să le cumpere și să le adune într-o colecție. Ce se va alege de atâtea eforturi și alergătură, Dumnezeu știe! Datoria mea e  să șterg straturi de nepăsare și ignoranță, așternute peste o viață dusă la limită, tumultuoasă și plină de zbucium artistic, încununat cu realizările unui maestru lutier, născut în Cărbuneștii de Prahova.

 

Așa începe un roman

Pe la 1882, într-un ținut ocrotit de o împărăție de păduri, ctitorit de Toma Căldărușeanu, un brav ostaș din Vălenii de Munte, răsplătit de Basarab Vodă pentru vitejie și curaj cu o tăbliță din piele de bivol, prin care devenea stăpânul Văii Teleajenului până la Casa cu Brazi, hotar cu Buzău, răzor cu Păcureți, Șoimari, Calvini, Posești și Ogretin (Drajna), în familia unui gospodar român, Ioniță Cărbunescu se naște ultimul din cei unsprezece copii ai săi, Dumitru.

Cât vezi cu ochii, păduri. Toma Căldărușeanu, devenit târgoveț, dăruie feciorilor săi, cinci la număr, câte o moșie și-i numește logofeți. Moșiile astfel ctitorite atrag, rând pe rând, țărani care lucrează pământul în dijmă (nouă părți pentru lucrător, a zecea pentru logofăt). Vremuri se preling, moșii sunt vândute de la unii la alții. Pe la 1700, în țintirimul din ținut, se înalță o biserică zugrăvită cu picturi bizantine. Lucrată de meșterii Nedelescu și Ion Dumbravă, lăcașul dăinuie și azi. Slujbele sunt ținute de călugări îmbunătățiți, iar boierul moldovean Tudor Lupu, stabilit aici din timpul bătăliilor dintre Matei Basarab și Vasile Lupu, are grijă de buna lui rânduială. Meșterul tâmplar Nedelescu, care ridicase  biserica, se ocupă însă și cu producerea cărbunilor din mangal pe care-i vinde la oraș, mai întâi la Ploiești, apoi la București, astfel că pe la 1820 comerțul cu cărbuni înflorește, iar satul Gogeasca, inima cărbunelui, își schimbă numele în Cărbunești și, peste câțiva ani, fiii boierului Bănică Lupu, nepoții lui Tudor Lupu aleg să-și spună Cărbunescu.

Între dealuri și câmpie, pe ambele maluri ale râului Lopatna, comuna Cărbunești e șficuită, iarna de Crivăț, purtător de aer rece și foarte rece, suflat și răsfirat orizontal din inima vârtejului siberian, iar primăvara, străbătută de un vânt local subcarpatic, Austrul, care risipește norii, înseninează cerul, provocând topirea zăpezilor. Situată în plasa Podgoria, localitatea Cărbunești se mândrește cu biserica ctitorită la 1842, școala înființată în 1864 și casele gospodarilor, stabiliți aici de mai multe generații. Cu brâu de piatră de munte, îmbinată cu migală bucată cu bucată, cu ziduri albe împrospătate la fiecare început de primăvară, înainte de Sfintele Paști, cu zeamă de var stins, casele din Cărbunești, înalte și făloase, acoperite cu șindrilițe ușoare, au pridvoare din lemn, lucrate de meșteri tâmplari. Într-un astfel de decor, șoapte adânci dinspre pădurile cu arbori seculari se împletesc cu murmure nedeslușite ale râului Lopatna, a carui vale  configurată și curată, plăsmuiește un tărâm de tihnită armonie în nuanțe de cătină și papură.

Casa cu unsprezece vlăstare, cum e numită casa moșneanului Gheorghe Cărbunescu, seamănă cu un mesteacăn zvelt, lacom de lumină și plin de zumzete.

Dumitru, mezinul familiei, la nici cinci ani, ascultă șoaptele copacilor, ciulindu-și urechile la fiece cânt de pasăre, pe care, mai întâi, îl imită cu glasul lui de zgâmboi:  prip ciripitul vrabiei, gheck gheck gheck vestirea de toacă a ciocănitoarei, chirrip piruitul ciocârliei. Micuțul reușește să imite, spre mirarea alor săi, melodia mierlei, privighetoarei și guguștiucului care îi înfloresc copilăria. Astfel, într-o dimineață de primăvară înfiorată de frunze și triluri, cu ochii mijiți de vis și  mustăți de lapte,  Dumitru o întreabă pe mama lui: Io de ce n-am o vioară? Năucită, femeia se oprește din robotit și, pe moment, nu știe ce să răspundă. Își vede mai departe de trebăluială, dar toată ziua nu-și ia gândul de la întrebarea mezinului. I se strânge inima că, din cauza nevoilor, ea și omul ei nu-și permit o așa cheltuială. Seara nu îndrăznește să-i spună bărbatului, rupt de trudă, ce o frământase toată ziua și, cu greu, reușește să-și ascundă oftatul.

De a doua zi însă, după întrebarea la care nu primise niciun răspuns, Dumitru începe să gândească necontenit la vioară. Până una alta, își meșterește, în taină, două tobe mici din lemn de mesteacăn. Degetele lui execută copilărește două cutii acoperite cu două baloane din elastic colorat și, din buzunarul magic al copilăriei, răsar două bețe din lemn care îi dăruiesc primele sunete înalte și joase. Sufletul lui fraged  e inundat de lumină, iar bucuria  se revarsă peste hotarele gospodăriei lui Ioniță Cărbunescu. Și, când, după o vreme, Dumitru se duce prima oară cu părinții la Ploiești, Dumnezeu pune la cale de o poveste la care nici nu visează mezinul, Dumitru…