Selectează o Pagină

– Aduceţi-i înăuntru!… porunci lordul, ridicându-se în picioare.

Peter Harvard încruntă imperceptibil sprâncenele. Atitudinea angajatorului său luase o turnură dominatoare, care risca să dezechilibreze întâlnirea orchestrată cu grijă. Desigur, se aştepta la asta. Ultimele ştiri erau de natură să îl încurajeze pe reprezentantul Dinastiei Shakespeare, odată ce se confirmase moartea a doi dintre duşmanii săi şi zvonurile erau contradictorii cu privire la ceilalţi. În mod cert, Dinastia Ice pierduse controlul situaţiei, şi lordul Juliet Shakespeare vedea acum o restaurare aproape sigură, acolo unde înainte nu erau decât planuri şi umbre.

Dar siguranţa de sine duce la aroganţă şi aroganţa aduce greşeli, iar lui Peter Harvard nu îi plăceau greşelile.

Nu când era el de faţă.

Gărzile dădură la o parte uşile uriaşe de metal lambrisat, trăgându-şi cu mişcări repezite pe chipuri vizierele din sticlă umedă, pentru a-şi proteja figurile de vântul aspru, tăios, al zonei de munte în care ridicaseră cazemata. La altitudinea asta, până şi khazugii ţepoşi urcau greu, vieţuind mai mult în şanţurile de piatră. Însă clădirea fusese întărită suficient, în ciuda înfăţişării dezolante; singura încăpere era neprietenoasă şi conţinea doar strictul necesar, fiind înjghebată în pripă exact pe considerentul siguranţei în detrimentul celui al luxului. În plus, numărul mare al soldaţilor aflaţi înăuntru nu permitea existenţa prea multor obiecte de uz curent, şi nici transportul acestora nu ar fi meritat efortul.

Practic, era o clădire temporară clasică pentru vremurile de război, destinată a fi utilizată doar pentru scurtă vreme sub oblăduirea vigilentă a Conciliului.

În faţa jilţului de comandă ornamentat cu fier cald, lordul Juliet stătea semeţ cu mâinile în şolduri şi cu un zâmbet neplăcut pe buze, cu cagula de catifea neagră securizată coborâtă neglijent într-o parte şi plasa de metal lăsată peste costumul de cauciuc mulat, decorat cu porţiuni de mătase întunecată în zona pieptului, pe umeri ca şi pe coapse. Capa protectoare scurtă, întărită cu oţel obişnuit, i se deschidea în spate sugerând două aripi de dimensiuni reduse, amintind cui uita că lorzii Shakespeare descindeau din arhangheli.

Sau cel puţin aşa susţineau.

Aşezată pe jilţ la îndemână, în adâncitura concepută special, se afla o archebuză cu flăcări albe, al cărei acumulator arăta că era aproape plină.

Peter Harvard oftă. Raportul său către Conciliu nu avea să sune deloc bine.

Muntenii intrară, în vreme ce oamenii lordului se grăbeau să ferece porţile în urma lor, atenuând şuierul vântului. Curentul de aer central putea să omoare oameni, se spunea, sau în orice caz putea să te taie până la os – deşi nu credea, Peter Harvard auzise poveşti despre soldaţi care o luaseră la fugă când mareen-ul bătea printre stânci şi pe care suflul acestuia îi decapitase. Însă credea că vântul te putea răni, fie el mareen sau atustru, şi nu avea nevoie de o dovadă mai bună decât chipurile muntenilor, acoperite cu cicatrici care sângerau. Singura fără răni era femeia – dar ea purta tras peste cap un plastic subţire şi translucid, legat la gât cu o cureluşă de piele roşie cu fundă, semn că până şi oamenii aceştia sălbăticiţi căutau să păstreze frumuseţea intactă.

Fără să vrea, conciliatorul îşi lăsă ochii de un albastru-aprins asupra muntencei.

Fără să atingă perfecţiunea terranelor din Clasele Superioare, Belle-Nuit Dreaming reuşea să fie periculos de atrăgătoare. Avea, poate, douăzeci şi şase de ani. Părul brun, lung, îi curgea lins pe umeri de sub plasticul delicat care îi acoperea capul în întregime, iar ochii îi erau verzi şi buzele pline şi conturate cu negru. De altfel tot machiajul îi era de culoarea îngrijorătoare a umbrei, contrastând cu pielea ca laptele; trupul îi era învelit într-un costum din piele albă de velină, urmându-i liniile corpului şi făcând-o să arate aproape dezbrăcată, ca o sfidare la adresa patricienelor care nu purtau haine datorită superiorităţii lor. Mâinile fine aveau mănuşi solide deşi croite cu gust, lăsând la vedere unghiile lungi, ascuţite şi vopsite în culoarea turcoazului. La brâu purta o centură lată cu catarama având însemnele Dinastiei pe care o slujea şi un jungher curbat de oţel, neîntărit energetic, fără teacă. De altfel, nici unul dintre noii-veniţi nu părea să aibă arme moderne, şi Peter Harvard observă la unul din ei un obiect ce semăna cu vechile revolvere, dacă era posibil aşa ceva. Înălţimea femeii depăşea standardul cu câteva unităţi bune, fiind totuşi mai scundă decât fetele întâlnite de Peter la Curte şi chiar decât cele de la Conciliu. Şi nu era atât de subţire, chiar dacă silueta îi era extrem de plăcută şi formele bine evidenţiate, parcă totuşi arătând o idee mai atletică şi mai puţin gingaşă. Privirea îi era rece şi goală, dar expresia inteligentă, amintind de un animal de pradă silit să intre într-o arenă de circ.

Peter Harvard se înfioră. Tânăra era fără îndoială un mare pericol.

Însă nu ea era esenţială aici, şi o ştia, aşa că îşi desprinse privirea din ochii verzi care i-o susţinuseră netulburaţi, şi îi evaluă în grabă pe ceilalţi, munteni mohorâţi şi cu haine groase şi rezistente, închise la culoare, oameni destul de asemănători între ei, cu figurile pline de o evidentă nemulţumire: Robert Brennemore, călătorul cu plete blond-închis; Baldor Heffes, mânuitorul de lame, cu cicatricea vie pulsându-i regulat pe faţă, deschizându-se şi închizându-se ritmic ca o floare roşie plină de puroiul gălbui; Pelliran Fyte, fostul căpitan al Corpului Defensiv Şase; şi, în fine, cel care conta într-adevăr.

Peter Harvard se uită la Jeremy Ice.

Moştenitorul de drept pe linie masculină al thronului, singurul rămas viu după uciderea lui Geoffrey şi Gareth, semăna izbitor cu Belle-Nuit, ceea ce îl făcu pe Peter să se întrebe dacă testele ADN nu fuseseră false. Dar nu se putea gândi la nici un motiv pentru măsluirea acestora; chiar dacă femeia ar fi fost o Ice prin naştere, nu ar fi deţinut nici un fel de drepturi de revendicare, fiind o bastardă de sex feminin. În plus, shakespearienii şi Lorzii Estici verificaseră şi ei rezultatele – nu exista nici o legătură de rudenie între Belle-Nuit şi Tiranul Aaron Netrebnicul, iar Jeremy era fără îndoială fiul lui Shelley Golden tot aşa cum era şi al augustului ei soţ. Alungă gândul, pentru moment, îngropând ciudăţenia la coincidenţe şi studiind concentrat pletele negre, linse şi rare ale bărbatului, alunecând neîngrijite pe faţa-i albă şi căzând neglijente în ochii verzi şi distanţi. Lat în umeri, bine făcut, cu proporţii corecte, nu atât de fin ca un aristocrat adevărat (pe lângă traiul printre munteni, constituţia îi fusese desigur afectată de faptul că nu urmase Pregătirea decât până la o anumită vârstă, şi nici până atunci nu pontase decât la anumite secţiuni), dar musculos şi cu mişcări precise de prădător, mişcări totodată perfect stăpânite, Jeremy Ice era o ameninţare vie, un pericol pe două picioare pe care Dinastia Ice îl ascunsese ruşinată în munţi, până când ultimul dintre ei căzuse, şi acum el, Peter Harvard, îl scosese din nou la iveală, cu orice risc, pentru că asta fusese angajat să facă, pentru că asta era meseria lui de conciliator, pentru că ăsta era Destinul.

Grupul muntenilor înaintă printre shakespearienii care se dădeau murmurând la o parte, până Jeremy se opri în faţa jilţului de comandă al lordului Juliet. Dynastul privi de sus către el, dominându-l cu privirea dispreţuitoare şi neagră de la înălţimea celor câteva trepte mobile care i se scurgeau la picioare.

Întâlnirea începea cu adevărat rău.

– Deci, tu erai, zise cu obrăznicie lord Juliet.

Bine ai venit, Jeremy Ice, era formula pe care Peter şi Juliet Shakespeare o conveniseră pentru întâlnire. Un fior neplăcut îi străbătu conciliatorului coloana vertebrală. Dacă dynastul nu se ţinea de scenariu, şi nu părea să se ţină, medierea putea da greş.

Ceea ce ar fi fost cum nu se poate mai grav pentru Peter.

Tuşind scurt, interveni.

– Jeremy din Dinastia Ice, lordul meu. Şi oamenii săi de încredere. După cum prea bine ştiţi, s-au disociat de Aaron Netrebnicul cu ani în urmă, şi nici una dintre acţiunile lor nu i-a sprijinit pe Gareth sau pe Geoffrey. În fapt, totul a arătat o lipsă totală de aprobare a operaţiunilor moştenitorilor Tiranului, izolarea autoimpusă a prinţului Jeremy dovedind că el e făcut din cu totul alt aluat decât ceilalţi nobili ai Dinastiei lui.

– Asta văd şi eu, râse batjocoritor Juliet, şi Jeremy Ice clipi repede, de două ori, făcându-l pe Peter să simtă, iarăşi, spaimă.

– Este, într-adevăr, evident, încercă în grabă conciliatorul să repare cât de cât jignirea ostentativă, transformând-o în simplă constatare. Jeremy Ice şi cei loiali lui au ales un stil diferit de viaţă, departe de Curte şi de cei pe care îi dispreţuiau, văzându-şi de treburile lor în aşteptarea unor vremuri mai bune. În felul acesta…

– Cred că mă descurc singur, mulţumesc, i-o tăie Juliet scurt, strâmbându-se către el şi fulgerându-l cu ochii ca smoala. Peter tăcu, pentru că lordul avea în încăpere trei sute şaizeci şi doi de oameni, dar ştiu deja că îl pierduse pe shakespearian de sub control şi singura lui speranţă era munteanul.

Jeremy Ice vorbi atunci şi el.

– Eu sunt Jeremy Ice, Shakespeare. Ce vrei de la noi?…

Vocea nu îi era obraznică sau semeaţă, mai degrabă rece şi lipsită de chef. Nici măcar nu îşi rostise titlul, şi nici nu subliniase apartenenţa dinastică. Peter Harvard se încordă. Din fericire pentru el – şi din fericire pentru munteni, desigur – fiul cel mare al lui Aaron Netrebnicul părea să priceapă prea bine că Juliet nu trebuia stârnit. Nu în condiţiile astea. Dar părea totodată că nici nu avea de gând să se umilească în faţa lui.

Se putea mai rău, dar deocamdată totul era pe muchie.

Lord Juliet se uită la oponentul său. Peter ştia ce gândeşte. În mod evident, alianţa cu ultimul Ice nu îi mai părea acum atât de necesară cât îi păruse azi-dimineaţă, şi o considera mult mai puţin promiţătoare odată ce realizase cât de puţini şi de primitivi erau de fapt muntenii. Se aşteptase la o armată secretă, antrenată şi organizată în munţi de un prinţ răzbunător, cu nave şi bani şi resurse obţinute din jafuri, alianţe secrete şi tâlhării, şi conciliatorul îi găsise şi îi adusese o mână de traficanţi de capre. Dar nu era mai puţin adevărat că Ice era acum deţinătoarea legitimă a thronului, şi fără o alianţă cu un reprezentant dinastic shakespearianul nu avea să fie recunoscut nici de Marte, nici de Lumile Aliate, nici de către Lorzii Estici. Trebuia să îl pună pe amărâtul ăsta pe thron, cel puţin pentru o vreme – cel puţin până va avea codurile. După aia, va vedea el ce mai e de făcut.

Îşi îmblânzi puţin vocea, nu fără mare efort. Spre bucuria şi uşurarea lui Peter.

– Sunt lord Juliet Shakespeare, după cum ştii, reprezentantul legitim al Dinastiei mele, şi am venit să îţi propun o alianţă în numele Ei. Presupun că ştii care este situaţia. (De fapt, Juliet era convins că munteanul habar nu are – omul nu arăta deloc la curent cu ultimele ştiri, arăta ca unul ieşit din Peşteri.) Să recapitulăm, totuşi. Fratele tău Geoffrey e mort, la fel şi Gareth Ice, soţul surorii tale. Mezina Dinastiei, Ermengaarde Eyes, a trădat şi a trecut de partea Invadatorului – ăsta e Herbert Flood, şi e amantul ei. Oricum ea nu avea cine ştie ce drepturi, ca descendentă feminină, şi se spune că a fost amestecată în cele două crime – o să îi pregătim un proces cât de curând. De partea lui Ermengaarde şi Flood se află majoritatea Lorzilor Estici şi la început s-au aflat şi morzii, datorită tâmpeniilor făcute de Gareth, dar brutele le-au scăpat acum de sub control şi s-au răzvrătit contra lor, pentru că au prins gustul sângelui. Ultimele ştiri care mi-au parvenit indică însă că în momentul de faţă Ermengaarde şi Flood nu sunt de găsit pe Terra – unii zic că au fost prinşi pe Marte, că sunt morţi sau că au fugit, şi nici nu îmi pasă – iar Lordul Controlor Temporar Seram Kaalon se zbate într-o ofensivă fără speranţă contra morzilor furibunzi, în vreme ce thronul aşteaptă liber.

Făcu o pauză, încercând să vadă dacă celălalt a înţeles cât de cât ce i s-a comunicat, şi privirea îi era suspicioasă. Peter nu văzu la Jeremy vreun semn de mirare sau de interes, dar nici nu se aştepta să vadă. Poate că munteanul nu era la curent cu toate astea, dar nu era nici complet străin de evenimente. Conciliatorul ştia că “traficanţii de capre” aveau iscoade destul de bune, şi chiar dacă evitau contactul cu zonele aglomerate, nu erau rupţi de realitate defel. Dar lord Juliet nu părea să înţeleagă asta, şi tensiunea îi reapăru lui Peter în oase, căci toată negocierea mergea pe un drum greşit.

Cu toate riscurile, se gândi să intervină din nou.

Jeremy vorbi însă înaintea lui.

– Cunosc problema, spuse moale. Şi te întreb iarăşi, ce doreşti de la noi?…

Juliet Shakespeare pufni nerăbdător către el.

– Ce aş putea dori?… Chiar dacă iau thronul acum, nu voi fi recunoscut, dar mai ales, nu am comenzile. Doar tu sau Ermengaarde mi le-aţi putea furniza. Şi nu am nici o încredere în nemernica aia mică. Pe de altă parte, ştiu că nu vei ceda codurile, căci dacă ai fi fost dispus ai fi făcut-o deja – puteai să le vinzi foarte bine cu ani în urmă. Ţi-ai lăsat familia în pace pentru că erai prea slab ca să poţi face ceva, şi ei te-au lăsat în pace din aceleaşi motive. Dar acum situaţia s-a schimbat. Aliază-te cu mine – putem instaura o Dinastie Shakespeare – Ice, cu tine la comenzi şi cu mine Lord Controlor sau invers. Nu ai descendenţi şi chiar dacă ai avea, bastarzii nu au dreptul la coduri. Deci Dinastia voastră e moartă orice s-ar întâmpla. Singura ta şansă sunt eu, care îţi pot oferi ceea ce îţi doreşti: Tirania şi o soţie legitimă, aleasă din olimpienele direct înrudite cu mine. Quid pro quo. Acum e momentul în care ne putem salva reciproc, luând totodată înapoi ce ne-a furat Aaron amândurora – thronul. Chiar dacă va trebui să îl împărţim. Jumătate e mai mult decât nimic.

Umerii lui Peter se relaxară. Discursul lui Juliet era evident mai bun decât sperase. Întâlnirea încă mai putea reuşi.

Jeremy Ice îşi plecă gânditor capul.

– Nu, spuse el moale. N-are rost. O să iau thronul singur.

Lord Juliet se holbă cu gura căscată la el, iar sudoarea inundă brusc trupul lui Peter pe sub veston şi îi năclăi părul de pe frunte. La asta chiar nu se aşteptase. Oare munteanul era nebun?… Urmat imediat de lord, Peter Harvard îşi roti privirea pe chipurile străinilor şi nu îi plăcu deloc ce văzu acolo – Belle-Nuit era inexpresivă şi calmă şi Fyte încruntat, sfidător; Heffes rânjea, iar pe Brennemore părea că îl pufneşte râsul.

Ce mama dracului se petrece?!…

Încet-încet, uimirea prinse a se şterge de pe faţa lordului Shakespeare, lăsând locul furiei sălbatice. Soldaţii şi gărzile începură să mârâie şi să se agite, dar deodată unul din ei înjură şi se aplecă asupra ecranului de monitorizare fixat pe mânerul jilţului. Încă doi sau trei se apropiară în grabă privind peste umărul acestuia. Dar ceea ce îl sperie cu adevărat pe Peter, era seninătatea deplină cu care Jeremy se uita la lord, şi la cei trei sute şaizeci şi doi de oameni ai lui, şi la Peter Harvard, şi la toată lumea.

– Ce spui, căprarule?!… răcni Juliet Shakespeare, cu faţa învineţită de mânie şi ură şi capa fâlfâindu-i ameninţător în spate. Tu nu te uiţi naibii în jur?!… O să vă facem carne tocată!… Le dau dracului de coduri de thron, imbecilule, o să ţi le scot prin tortură din piele ţie sau lu’ mucoasa de soră-ta, când mi-o cădea nenorocita în labă!… Puneţi mâna, gărzi, pe dobitocul ăsta!…

Dar gărzile nu se mişcară nici una, ci cu feţele palide stăteau încremenite şi păreau că ascultă, în vreme ce soldaţii care se uitaseră pe ecranul jilţului îşi ridicară figurile albe şi ochii goi şi îl fixară pe Jeremy.

Odată pierdut în ecourile sălii răcnetul lordului, se făcu brusc linişte de tot, şi atunci Peter Harvard putu auzi clar, la rândul lui, un fel de şuier.

Distinct. Diferit de al vântului. Mult mai puternic.

Sângele îi deveni gheaţă topită.

Lordul Juliet Shakespeare auzi şi el.

Dintr-un salt, dynastul se repezi la ecran, măturând soldaţii din calea lui şi uitând complet de muntean; o blasfemie cumplită îi ţâşni printre dinţii încleştaţi când văzu ce indica monitorul.

– Ce sunt astea?… icni el, cu ochii zbătându-i-se speriaţi în orbite.

Alea, răspunse Jeremy Ice, alea sunt proiectile. Şi sunt trei sute şaizeci şi patru.

Involuntar, Peter Harvard privi şi el spre ecran, în vreme ce şuierul crescu brusc în intensitate sălbatică, în vreme ce proiectilele citeau codurile ţintelor şi pătrundeau în clădire prin pereţi, prin fisuri, prin ferestre, prin tavan şi prin podele, prin toate locurile rămase insuficient protejate, deoarece clădirea fusese stabilită pentru negocieri şi era considerată sigură fiind comunicată Conciliului. Şi soldaţii lordului Shakespeare începură să urle a moarte, şi unii încercară disperat şi inutil să îşi smulgă codurile din trup, folosind pumnalele energetice pentru a tăia şi desprinde membrele şi pielea, pentru a săpa în carnea pulsândă în care erau încrustate literele şi cifrele care îi condamnau, dar era deja prea târziu, deoarece ţintele fuseseră pe deplin identificate. Şi în mijlocul urletelor şi al isteriei şi al sângelui care ţâşnea în fântâni roşii, Peter Harvard Conciliatorul stătea năucit, privind cum cei care îl angajaseră începeau să cadă.

Şi a căzut întâi unul şi apoi au căzut treizeci şi apoi au căzut trei sute, şi apoi au căzut toţi până când a mai rămas în picioare doar unul.

Şi atunci ultimul proiectil explodă în fruntea lordului Juliet Shakespeare, făcându-i creierul terci şi transformându-i craniul în schije albe de os care împroşcară, dintr-un capăt în altul, încăperea aflată sub protecţia directă şi garantată a Conciliului.

Şi Peter Harvard nu mai simţea nimic, nici spaimă nici disperare nici milă, ci doar o intensă senzaţie de eşec, de singurul şi ultimul şi cel mai deplin eşec înregistrat de el vreodată.

Şi în mijlocul cazematei colorate în roşu, în mijlocul a trei sute şaizeci şi două de cadavre şi cu lord Juliet trei sute şaizeci şi trei, se mai afla viu, în afara muntenilor, doar Peter Harvard.

Jeremy Ice îl privi plin de interes.

– Tu de ce nu eşti mort?… întrebă liniştit munteanul.

Peter clipi descumpănit, neştiind pe moment dacă trebuia să răspundă.

– Eşti surd?… insistă Jeremy blând.

Nu era surd. Vorbi.

– Conciliul a renunţat la coduri, Seniore. Acum mai bine de patru ani. Deşi nu ştie multă lume.

Jeremy Ice fluieră.

– Înţelept.

Apoi adăugă:

– Probabil că ultimul proiectil l-am setat degeaba.

Peter răspunse mai mult din reflex, cu gândul la obiectul ucigaş care cutreiera acum Terra, căutând un cod de mult şters, într-o misiune veşnică şi fără de rost, ca o umbră a concilierii eşuate.

– Probabil.

Ice ridică din umeri.

– E, dacă tot trăieşti, poţi să pleci. Nu avem, de fapt, nimic cu tine.

– Nu am unde să plec, zise Peter mecanic. Sunt asimilat. Dacă concilierea a dat greş, orice cetăţean terran sau aliat are dreptul şi datoria să îmi ia capul. Recompensa e destul de bună.

Mai spuse:

– Aşa e legea.

– Aha, spuse Jeremy privind în altă direcţie, deci aşa e legea. Am să o schimb în curând. Până atunci, poţi rămâne cu mine.

Vis?… Coşmar?… Amândouă?… Cu siguranţă, delir.

Ar fi trebuit să îi mulţumească, Peter ştia, dar nu o putea face. Nu în faţa a trei sute şaizeci şi trei de cadavre cu creierii împroşcaţi pe pereţi.

Belle-Nuit se mişcă graţios către ecranul de monitorizare. Cu mâna înmănuşată, şterse sigur şi rapid lichidul stacojiu amestecat cu bucăţi de carne şi os care împiedica citirea informaţiei de pe extensia jilţului, şi îşi plimbă grăbită unghiile lungi peste comenzile încrustate, căutând ceva. Harvard putu auzi clar cifrul shakespearian cedând sub îndemânarea muntencei.

– Se confirmă, spuse ea către Ice după două sau trei unităţi temporale în care extrăsese date de pe ecran, zvonurile sunt cu siguranţă adevărate. Marte şi Lumile Terrei au recunoscut Dinastia Floodeyes, iar Ermengaarde a predat o parte din coduri direct lui Flood ca acesta să poată controla thronul. Merumna a fost recucerită şi morzii împinşi către Sud. Dragul meu, surioara ta ne conduce.

Jeremy Ice zâmbi din colţul gurii.

– Las-o să ne conducă, pe moment. Oh, surioară scumpă, completă el privind în gol şi părând a-şi vorbi sieşi, mulţumesc pentru toate. M-ai scăpat de soţul tău şi de frăţior, iar acuma mă scapi de morzi. Sper să îi razi pe toţi, până la unul – niciodată nu mi-au plăcut străinii. Instalează-ţi tu bine pe thron iubiţelul, draga mea, instalează-l şi aşteptaţi. Pentru că, surioară, nu avea grijă – sosesc!…

Şi zâmbetul lui Jeremy din Dinastia Ice deveni mai larg, iar Peter Harvard se holbă la el, înţelegând îngrozit ceea ce tocmai se întâmplase, ceea ce tocmai avea din nou Terra sfâşiată de război şi înecată în oroare, flăcări şi moarte. După atâta vreme, se ivise în sfârşit un adversar real, capabil să îi facă faţă Ermengaardei, aducând în Lumile Alianţei ceea ce de la moartea lui Aaron lipsea şi conciliatorii căutau disperaţi – echilibrul.

În picioare în mijlocul celor trei sute şaizeci şi trei de cadavre, Peter Harvard mai înţelese exact şi ce acel echilibru însemna, şi începu să vomite.

 

Notă asupra elementelor cunoscute cu privire la Conciliu şi conciliatori (întocmită de Profesorul Emerit Arheld Vemmen, specialist în Istoria relaţiilor marto-terrane, data standard 443): „Odată cu adoptarea de către Alianţă a modului de organizare aristocratic, vechiul Ordin al Barristerilor şi-a încetat existenţa, devenind în fond inutil. O acuzaţie adusă de un Senior era considerată din start a fi cu totul adevărată, astfel încât apărarea celui acuzat nu putea constitui altceva decât o jignire impardonabilă. Iar dacă doi Seniori se acuzau reciproc, în mod cert undeva se afla o neînţelegere, şi nu nedreptate sau minciună. În aceste condiţii, a apărut pe Lumile Terrei Clasa Conciliatorilor aflată sub administrarea Conciliului (data standard 020), înfiinţată şi condusă după model barristerian în măsura în care principiile respective mai corespundeau realităţilor perioadei. Alternativ, pe Marte s-a păstrat Divizia Avocaţilor Militari, destul de fidelă vechii organizări, însă asupra acesteia vom reveni cu altă ocazie. Conciliul a devenit repede o instituţie de încredere şi de bază, extrem de puternică (avea până şi nave proprii), cu rolul de a obţine iertarea sau diminuarea pedepsei acuzatului de către Senior, atunci când acest act ar fi adus Seniorului respectiv unul sau mai multe avantaje. În cazul Conflictelor Senioriale, ideea centrală era identificarea neînţelegerii sau împăcarea, când aceasta din urmă ar fi adus beneficii ambilor participanţi conflictuali. Datorită taxelor uriaşe care se plăteau Conciliului şi a antrenamentului special pe care îl primeau membrii, eşecul era de neconceput, iar sancţiunile în astfel de cazuri erau foarte drastice – conciliatorii erau asimilaţi concilierii şi împărtăşeau soarta acesteia, ca parte integrantă a ei. Până la moartea lui Aaron Netrebnicul, respectul arătat de către Seniori Conciliului a fost unul neîntrerupt, şi probabil aşa ar fi rămas lucrurile şi în continuare, dacă situaţia tragică de pe Terra din timpul rebeliunii morzilor şi a luptelor interne din Dinastia conducătoare, presată totodată şi de rivalii din jur, nu ar fi condus la un incident cel puţin straniu şi în orice caz nelămurit, pe care îl vom detalia, pe cât ne va fi posibil, în cele ce urmează. La acea vreme, mai mulţi conciliatori importanţi încercau să desfăşoare activităţi de reluare a cursului firesc al lucrurilor peste tot pe Terra şi pe Lumile Alianţei, printre aceşti adepţi ai raţiunii aflându-se, după cum menţionează arhivele, John Yale, Abraham Cambridge şi Peter Harvard, care…”