Dealul Turcesii

Nu ştiu dacă aţi călătorit vreodată într-o „rată” de ţară, dar dacă n-aţi făcut-o până acum, nici să nu  încercaţi vreodată. Ascultaţi de sfatul meu. Nu poate exista pe drumurile publice o chestie mai infernală decât această „rată”, în care densitatea prafului şi a gazelor de eşapamant este mult mai mare decât cea din exteriorul ei, iar încărcătura umană şi animală depăşeşte de cel puţin două ori capacitatea normală. Încipuiţi-vă un talmeş-balmeş de ţărani, cufere, coşuri, paporniţe, femei, copii, raţe, găini, popi, plase, genţi, sacoşe, în care până şi şoferul îşi împarte locul cu un alt pasager.

Ei bine, într-o astfel de arcă modernă a lui tata Noe am urcat împreună cu Adina, prietena mea, pentru a merge la bunici, într-o scurtă vacanţă, în scopul unei aşa-zise „evadări” din rău famatul mediu citadin.

Îi promisesem mai de mult c-o duc la Govora. Şi iată, acum mă ţineam de promisiune. O mică precizare se cuvine însă aici. Adina crezuse că o duc la Govora-băi şi se îmbrăcase… tot cam de oraş, cu o fustiţă de piele, tricou fără spate şi sandale cu toc cui. Iar răul de mine o duceam la Govora-sat.

Le-le! În maşină, vă imaginaţi, tocuri de zece centimetri, călcături în picioare, coate sub centură, biata fată numai că nu şi-a dat duhul. Noroc cu o mătuşică: „Şezi, maică, lângă nepoata asta a mea, văz că tare pălişi!”… Draga de Adi, după ce se aşeză, se făcu mică-mică, să-mi ofere şi mie loc. I-am zâmbit, nu avea de unde să ştie, eu eram obişnuit de multă vreme cu asemenea călătorii… de agrement.

Ajunşi la destinaţie, coborârăm şi ne odihnirăm vreo zece minute pe o bancă din curtea cooperativei. Purceserăm apoi la drum. Până în satul bunicilor – Dealu Bisericii, mai aveam încă, hă-hă, o bucată bună de drum. Sau cum spunea bunicul: mai mâncam o mămăligă-ntreagă.

– Ce schimbare, Dodo, nu-mi vine să cred! se extazie Adina.

Într-adevăr, era o adevărată plăcere să străbaţi cărarea îngustă, şerpuind prin umbra liniştită a pădurii.

– Uite şi-o veveriţă! Vai, ce frumos! aplaudă Adina. Dar ştii c-am obosit?

– Cu tocurile astea,  te cred şi eu. Era bine să fi luat o pereche de tenişi de la

cooperativă, asta trebuia să facem.

– Ne întoarcem?! se miră dulce Adina.

– Ei, nu.

Şi-o luai în braţe.

– Ce bine e, Dodo, mă mângâie ea.

Coborârăm dealul şi ajunserăm la gârlă.

– Uite, vezi, podeţul ăsta e făcut de bunicul meu.

– E frumos. Ai obosit, nu-i aşa? Hai că merg pe jos, n-am păşit niciodată cu

 picioarele goale prin iarbă.

Urcarăm panta până la puţul satului.

– Şi gardul ăsta şi banca şi jgheabul pentru vite, tot de tataie sunt făcute.

– Zău, domne? Dar ce e bunicul ăsta al tău?

– Meşter rotar. Toate căruţele de pe o rază de şapte sate, de el sunt făurite.

– De-abia aştep să-l cunosc.

Se apropie de noi un copil, trăgând o capră de funie.

– Săru-mâna, nene, îmi zâmbi el.

– Mă cunoşti? mă mirai.

– Mata eşti nenea Dodo. Păşteai vacile cu frati-meo, Ţucalu.

– A, eşti ăla micu’ a lui Streche. Pe mamaie ai văzut-o?

– Da, e pe partea ailaltă a dealului. Stai s-o strig.

Şi o strigă!

– Ţaţă Linoooo!!!

– …inooo!! …inoo! vuiră dealurile şi pădurile.

– Uuuuu!! se auzi vocea bunicii.

– Haaaide reepede, c-a venit Dodo de la oraaaaş!!

Adina zâmbea amuzată.

– Da, i-am explicat, ăsta e telefonul fără fir al sătenilor. Şi încă n-ai văzut-o pe mamaie conversând cu cuscră-sa, de pe un deal pe altul.

De după cotul păduricii de salcâmi apărură două vaci. Şi, în urma lor, bunica.

– Bine că te-ai mai gândit şi tu, Dodule, să mai dai pe la noi. Hai să te pup.

Ţoc, ţoc.

– Da’ fata asta cine e?

– Păi, ea e Adina, colegă de facultate şi prietena mea.

– Bine ai venit, maică.

Însă îi măsură circumspect fustiţa, lungă de numai două palme.

– La noi, maică, lumea nu e ca la oraş. Stă după gard şi vorbeşte.

– Lasă, mamaie, că o să se schimbe. Mergem acasă? Că văd o foame… de trei persoane!

– Să scot apă şi-om merge.

Scosei eu apă din fântână, cu ciutura, cum îi explicai doct Adinei şi mamaie îşi puse găleata pe cap.

– N-o ajuţi, Dodo? Nu cari tu…?

– Nu-nu, că n-am bolunzit într-atâta să nu mai pot duce vadra cu apă! vorbi bunica.

– Dar chestia aia ce e, Dodo, pe care şi-a pus-o între cap şi găleată?

– Se cheamă glamnică, Adi, şi e făcută din cârpe.

– N-am mai văzut până acum o femeie cărând greutăţi pe cap. Ba nu, mint, la televizor, odată, femeile alea din bantustane. Dar eu nu cred că aş fi în stare să car în cap mai mult decât o pălărie.

– Obişnuinţa te învaţă, Adi. Şi e chestie doar de echilibru, atâta tot. Imaginează-ţi că am văzut o femeie purtând în cap nici mai mult nici mai puţin decât o dormeză. De două persoane.

– Da?!

Mergeam înainte cu vacile, iar bunica venea în urma noastră. După ce urcarăm panta, intrarăm în sat. Era spre sfârşitul amiezii şi,  în afară de obişnuitele cotcodăcituri, cucuriguri şi alte sunete domestice,  nu se mai auzea nimic.

– Am ajuns, Adi.

– Precis că şi gardul, şi poarta şi tot ce e de lemn pe-aici tot de bunicul tău sunt făcute.

– Corect. Tataie trebuie să pice şi el de-acum, e dus la serviciu.

– Păi e aşa tânăr? se miră toată Adi.

– Da, are 72 de ani, însă nu pregetă să facă zilnic, cu bicicleta, 20 de kilometri dus-întors, până la Uda, că plouă sau ninge, n-are importanţă. Lucrează la un atelier de tâmplărie, acolo, şi mai ia opt sute în plus peste cei 30 de lei – pensia de ceapist.

– Da?!

– Îhî. Mamaie, pune masa, că leg eu vitele. Adi, du-te şi te schimbă în casă.

Poarta se deschise şi un bătrân nu prea înalt,  dar ţeapăn, iradiind o sănătate contagioasă, cu o geantă jerpelită petrecută pe ghidonul bicicletei, pătrunse în curte. Era bunicul.

Îl sărutai pe obrajii săi aspri, totdeauna bărbieriţi la sânge, cu briciul dat pe piele,  şi i-o prezentai pe Adina.

– Bună ziua, făcu sobru bunicul.

Şi îi strânsa mâna bărbăteşte.

– Tataie, haide să scoatem masa afară, la umbră, că e tare cald înăuntru. Ia mata şi nişte ziare curate, să punem pe masă.

Bunica aşeză  strachina cu ciorba de fasole pe masă, lingurile de lemn, turta de mălai coaptă în ţest şi ne îndemnă să mâncăm. Bunicul îşi făcu semnul crucii şi ne oferi ţoiul cu ţuică.

– Nu, tataie, nu ştii că eu nu beau? Iar Adina nici atât.

– Hai să trăiţi, atuncea.

Şi bău. Bunica prinse a dumica mălai în ciorbă şi, în paralel, ne puse la curent cu noutăţile zilei:

– A lu’ Beliţă iar a rămas grea şi l-a trimis p-ăla micu’ să-i dau o litră de rachie şi-un ciur de mălai, da’ nu i-am mai luat bani, că nici n-avea, da’ l-am chemat să vie când om culege prunele de la Delavale.

– Da-da, o aprobam noi, lucrând de zor cu lingurile în fasole.

– Cică i-au găsit câinele lui Onete, spânzurat cu jujeu’-n gard, l-a speriat moroaica, c-a văzut-o şi ţaţa Mei astă noapte. Iar pe moş Odă iar l-a găsit Turceasa a mică jos din pat, l-a jucat aia în picioare toată noaptea şi-a stins şi lumina de la candelă. Iar Onete s-a dus la… da’ io dumic şi voi mâncaţi, Tudore, staţi-ar îmbucătura-n gât, mănânci ai?

– Mai taci,  măi muiere, din gură, făcu bunicu-meu,  impasibil.

–  Da’ cine e, tataie, moroaica asta? Ce se întâmplă de fapt?

– Păi cin’ să fie, nevasta lu’ moşu Odă, din Piscul lui Călin, Turceasa a mare, aia de-a murit mâncată de porci.

– Ce spui, tataie?

– Da, muiere mai a dracu c-aia n-am văzut, poate doar mă-ta mare, că ce bine am dus-o când i-a tăiat doctoru’ limba.

– I-a tăiat limba? îi scăpă Adinei.

– Da, fir-ar al iaca cui să fie de doftor, că trebuia să-mi cureţe un dinte şi el mi-a tăiat limba cu sfredelu’, de n-am mai mâncat şi n-am mai vorbit două săptămâni, răspunse bunica.

– Cele mai fericite din viaţa mea, mormăi bunicul spre mine.

–  … că dacă ştiam, mi-l scoteam singură, cu briceagul, căde-i-ar toţi dinţii astăzi şi mâine, de doftor nepriceput!

– Cum de-au mâncat-o porcii, tataie, pe Turceasa?

– Păi, dacă era rea, îi luă vorba bunica, şi-i bătea ca pe draci… Când a intrat în cocină, să le toarne-n troc lăturile, au tăbărât pe ea, au tăvălit-o în mocirlă şi-au muşcat-o de nas şi de urechi. A plesnit pipota-n ea, de ciudă şi de răutate, vrăjitoarea.

– Extraordinar, dom’le! Dar cu moş Odă cum e?

– Păi tot aşa, după ce i-a mâncat zilele o viaţă-ntreagă, încai nici moartă nu-l lasă şi vine noaptea să-l cănţească, beşniţa. Noroc cu Turceasa a mică, soru-sa, cumnata lu’ moş Odă, că-l lă şi-l îngrijeşte, c-altfel nici el nu-şi mai ţinea mult zilele…

– Da’ lăsaţi-o bengăi d-a Turceasă, măi Dodo, mai bine zi-i ce mai face Margareta?

– Care Margareta, tataie?

– Margareta Angliei! Se mai bate cu patagonezii ăia, la capătul lumii?

– Păi i-a bătut tataie, n-ai aflat? Dacă americanii în loc să ţină cu argentinienii, i-au ajutat pe englezi!

–N-am mai citit ziarele, că n-a mai venit Gheorghe deloc de la oraş. Da’ Nostradamus?

– Ce-i cu el?

–  Păi se sfârşeşte lumea, au ba? Nu-mi ie de mine, că io mi-am trăit traiul şi-am mâncat mălaiul, da’ dacă pe taică-tău l-am făcut om, mai vreau să-l văd şi pe Gheorghe la casa lui şi-apoi ce-o fi, o fi, poa’ să dea şi cu boamba atomică, că nu-mi mai  pasă.

–  Păi da, interveni bunica, moşu şi-a cam făcut bagajele să se mute la deal.

Adina râdea de nu mai putea şi mă întrebă cu lacrimi în ochi:

– Cum adică, pleacă de-acasă?

– Ei, nu, adică da, răspunsei eu amar, când o fi să fie, pleacă definitv, că mai la deal e cimitirul.

Tataie continuă impasibil:

– Odată mi-a povestit tătâne-meu cum a fost sfârşitul lumii la o mie nouă sute…

– Cum a fost, tataie?

– Cum să fie… Au tras clopotele la biserică toată dimineaţa, lumea s-a îmbrăcat în hainele de duminică, au mers la cimitir şi, după slujbă, s-au aşezat în copârşeie, iar copârşeiele erau în gropi.

– Şi, şi?

– Au aşteptat până la asfinţit şi, dacă n-a mai venit sfârşitul lumii, au plecat care pe la căşile lor.

– Şi-atâta?

– Da, doar că, dacă tot satul plecase la cimitir, au venit ţiganii şi le-au furat vitele şi acareturile şi ce mai aveau pe lângă casă…

– Uite, aşa se scrie istoria, am concluzionat eu.

Terminarăm masa cu nişte fructe. Apoi Adi o ajută pe bunica să spele strachinile, iar  eu  tăiai nişte vreascuri pentru a doua zi.

– Vă culcaţi în casa bună, Dodule? mă întrebă bunica după ce-şi isprăvi treburile.

– Nu, mamaie, în fânar, la aer.

– Păi atuncea hai să-ţi dau perinile şi velinţa, că io cu moşu’ ne culcăm.

– Aşa devreme, mamaie?

– Păi da’ cum!

Luarăm pernele (umplute cu paie!) şi cuvertura, plus păturile pe care să le aşternem peste fân şi urcarăm în fânar.

– Nu-mi vine să cred, Dodo, trăiesc o senzaţie deosebită,  totul e atât de fascinant aici la ţară…Iar bunicii tăi, ce oameni interesanţi!

Cât de orăşenească era naivitatea Adinei! Dar clipele pe care le trăiam  erau într-adevăr minunate: să dormi în fân alături de fata pe care o iubeşti, sub un cer cristalin semănat cu stele, ehei!

Se auzeau greierii frecându-şi picioruşele, licuricii scânteiau ici-colo, pădurea întunecată foşnea  liniştitor, o lumină  apărea şi dispărea prin luminişuri… Ciudată lumină, însă! Părea flacăra unei torţe, dar ce curios, era verde…

Într-un târziu adormirăm.

***

A doua zi, bineînţeles, ne trezirăm devreme; soarele de-abia făcea ochi. Un mic dejun frugal – lapte proaspăt muls, brânză dulce şi mămăligă rece – şi purceserăm la drum.

– Vezi tu, Adina, îi spusei eu la marginea satului, de-acum încolo păşim pe mirificul tărâm al copilăriei mele, copilărie fără ale cărei senzaţii n-aş mai fi eu, cel de astăzi…

De exemplu, în căsuţa pe lângă care tocmai am trecut, trăia moş Codin, un bătrân înalt şi slab, parcă-l văd, cocârjat peste un băţ lung cu cârlig la capăt, cu care apuca ramurile copacilor şi le apleca să dea frunză la capră. „Silică, na, Silică, na!” şi-o tot smucea de fitilul cu care o ţinea legată, biata capră învăţase militărie, nu glumă, că nu degeaba făcuse moş Codin războiul, doi ani în stepă, în marşuri epuizante, povestea că seara, când făceau popas, dădeau la o parte mătasea-broaştei de deasupra băltoacelor rămase de pe urma ploilor şi beau apă de-acolo, lalolaltă cu caii…

Şi prin tufişurile astea păşteam noi animalele, şi-mi spunea bancuri cu Zăroni, un ministru analfabet de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, iar eu, când îşi aşternea cojocul pe iarbă şi aţipea, îmi imaginam aventuri extraordinare în maquis, alături de Grêlé 7/13şi alte personaje fabuloase evadate  din paginile revistei Pif.

Uite, acolo e gâldanul în care era să mi se înece vaca de pe vremea aceea, Lunica („Cum o cheamă pe vaca asta, mamaie?”  „Vacă, cum s-o cheme! ” mă repezea ea, exasperată de câte ori o întrebam), că dacă nu era unchiul meu, Georgică, să vină cu oameni şi frânghii s-o tragă afară se îneca, că eu mereu mă jucam pe-acolo cu corăbioare din coajă de copac de-a corsarul Surplouf, de-a căpitanul Cormoran sau Corto Maltese şi am încasat-o zdravăn de la unchiul, aşa încât m-am reprofilat pe alte jocuri, mai terestre.

Aici, în plantaţia de salcâmi, m-a prins pădurarul păscând vaca şi jucându-mă de-a Robin de Bois şi mi-a dat să aleg, ori mă bate, ori îi dă amendă lui tataie.

Iar în livada asta de pruni am alergat odată după o viţea căreia i se făcuse de buhai, de-am transpirat şi am răcit zdravăn, dar mie mi-a plăcut, că-mi imaginam că galopez prin preerie, alături de Loup Noir, căpitanul Apache şi Teddy Ted.

Pe tăpşanul de colo, care altădată era aproape o insulă, fiind înconjurat de cele două braţe ale râului, îmi construisem între nişte arbuşti  o cetăţuie şi o păzeam, înarmat până-n dinţi cu suliţă, scut, briceag, arc şi săgeţi, contra lui Erik cel Roşu şi Ragnar vikingul.

Şi aici în pădure, pădurea bătrână i se spune, veneau uneori căprioare să pască alături de vaci, iar primăvara auzeam boncăluitul cerbilor… Poate ai şi tu noroc să vezi vreo căprioară… Oamenilor nu le prea convine, cică le strică grădinile; dar mai mult le stricam noi, copiii, furând pere şi prune, dovleci în care tăiam ochi, nas şi gură şi băgăm câte o lumânare înăuntru ca să-i speriem seara pe ţânci, şi porumb pe care îl coceam în jar…  Şşş, Adina, ia du-te încet şi pune mâna pe buturuga de colo.

– Ha! făcu Adina, când buturuga ţâşni aproape de sub mâinile ei şi o rupse la fugă pierzându-se printre tufişuri.

– Un iepure! se miră ea.

– Ei da, un iepure. Ţin minte că, într-o noapte, bunicul a prins o vulpe chiar în coteţul găinilor.

– Şi ce-a făcut cu ea?

– Guler pentru o altă mătuşă a mea, Nina.

– Nina balerina, îţi place Jo Dollan, Dodo?

– Jo Dollan e la două sute de kilometri depărtare, Adina. Aici cel mult pot să apară Arthur, fantoma justiţiară şi tataia  Passe-Passe sau, eventual, Triştii şi Veselii.

– Frumoasă copilărie ai avut…

Şi tăcurăm amândoi. Ore în şir am bătut poteci umbroase prin liniştea maiestuoasă, de catedrală, a pădurii.

Într-un târziu, când stomacurile noastre începură să tune şi să fulgere, amintindu-ne de bunicii care ne aşteptau cu masa pusă, ne întorserăm acasă.

– Mai stăteaţi mult? ne luă în primire bunica încă de la poartă, dar bunicul ne făcu cu ochiul şi ne invită să ne aşezăm.

Ciorbă de ştevie, ouă prăjite cu jumări, o oală imensă cu lapte bătut şi monologul obişnuit:

– Anatolie, pădurarul, a venit că trebuie să ieşim la coasă, Tudore, vezi s-o ascuţi bine, iar Minghiraş bătrânul te roagă să-i repari o roată la căruţă, că i s-a spart obada… Dodule, la nămiezi te duci pân’ la comperativă, să iei nişte pâine, că mâine poate pică şi Gheorghe de la oraş… Cică s-a întors fata lu’ Onete acasă, de trei zile o căutau  disperaţi, c-au crezut c-o fi fugit c-un băiat din Linia Mare, care-o juca la hore, da’ nu, cică e plină de zgârieturi şi de vânătăi şi-are hainele rupte şi umblă ca beată, deşi nu duhneşte, şi bolboroseşte tot timpul mama Turceasa, mama Turceasa…

– Şi n-au dus-o la doctor? se miră Adi.

– Ei doftor, ce doftor în pustietăţile astea, i-a dat Toma veterinarul nişte nasturi şi-au culcat-o în pat. Şi l-au chemat şi pe  părintele Popa ca să-i citească şi s-o dezlege de făcătorie…

– Tataie, matale ce zici de Turceasa asta?

– Ce Turceasă, Dodo, scorneli de-ale babelor, aia e! Io nu mai cred în de-alde astea de când am fost cu soru-mea, Viorica, care s-a născut beteagă de ambele picioare, la sfântul ăla de la Maglavit, cum îl cheamă, Petrache…

– L-ai cunoscut pe Petrache Lupu, tataie? Extraordinar, ia povesteşte-ne, eu nu ştiu despre el decât din cărţi.

– Ce să-ţi povestesc, măi Dodo, într-o dimineaţă ne-am suit mai mulţi într-o căruţă şi-am purces la Maglavit.

– Şi cum era?

– Ca la bâlci, lume grămadă la marginea unei râpi şi pe o schelărie de scânduri stătea „Sfântu”  şi gângăvea Dumnezeu ştie ce, că nu se înţelegea nimic.

– Şi?

– Şi-am aprins şi noi câte o lumânare, că erau cu miile, ziceai c-a luat foc câmpia,

Când ne-a venit rândul ăla a bolborosit ceva deasupra Viorichii şi-am plecat.

– Şi s-a făcut bine!

– S-a făcut, de unde să se facă? Am dus-o şi la spital la Vedea şi i-au dat nişte cârje, da’ tot degeaba că la un an s-a prăpădit, Dumnezeu s-o ierte.

– Dar Petrache Lupu o mai trăi?

– Trăieşte, de ce să nu trăiască, are pensie de ceapist şi cică şi-a amenajat şi-o clocitorie de pui. Ei, dar s-a făcut de culcare, se uită bunicul la ceas şi, închinându-se, se ridică de la masă şi merse pe prispă, la umbră, pentru somnul de după-masă.

Spre sfârşitul amiezii, când soarele nu mai dogorea la puterea-i maximă, prin pădure, în drum spre cooperativă, îi povesteam Adinei:

– Uite vezi, ăsta e drumul pe care îl bătea zi de zi papa, c-aşa îi zic eu lui tata, când se ducea la şcoală. Îmi povestea că îşi pregătea lecţiile pe vale, scriind pe genunchi şi supraveghind cu un ochi vitele, să nu intre în porumb. Şi mai spunea că la arat, dânsul ţinea boii de curmei în faţă, în timp ce tataie, la coarnele plugului, când dădea cu biciul nimerea ba în boi, ba în papa, îndemnându-i la mers…

Liniştea pădurii în amurg.

– Din când în când, destul de rar, când are timp şi chef, îşi mai aminteşte de copilăria sa şi-mi povesteşte. Într-o seară, la vecinul bunicului de peste drum, pădurarul, care tocmai se însurase, au venit hoţii, sau poate erau partizani, nu mai ştiu. Unul s-a ascuns după colţul casei, iar ceilalţi doi au dat buzna înăuntru. Dar, în timp ce nevastă-sa scotocea în lada de zestre după bani, el l-a lovit pe unul dintre hoţi şi a scos de sub o laviţă puşca şi i-a ameninţat cu ea.

Hoţii au fugit afară şi au început să tragă cu pistoalele. Tataie, care era în curte când s-au pornit împuşcăturile, a intrat în ţarc şi s-a ascuns printre oi. Şi când l-a văzut pe papa care fusese trimis de bunica să-l cheme în casă, l-a trântit cu o palmă la pământ şi l-a acoperit cu propriul său trup.

– Şi, până la urmă?

– Până la urmă hoţii au prădat o altă familie, mai la deal, iar a doua zi, când papa mergea la şcoală împreună cu alţi copii, le-a ieşit în cale fostul învăţător, care fusese legionar înainte de război şi-acum se ascundea în păduri, şi i-a întrebat dacă au venit americanii…

– Ce poveste!

– Culmea e că învăţătorul ştia el ceva, papa a găsit odată o paraşută în pădure…

– Zău? Şi ce-au făcut cu ea?

– Ce să facă, au decupat-o în bucăţi şi au făcut-o feţe de masă pentru tot satul.

La cooperativă, pe lângă pâine, am cumpărat şi un San-Antonio rătăcit cine ştie cum  printre alte cărţi prăfuite şi ne-am întors acasă.

– Ştii, într-o seară ne întorceam de la căminul cultural, mai mulţi băieţi şi fete, tocmai văzusem „Romeo şi Julieta”, şi urma să trecem peste podeaţa asta şi unul dintre băieţi s-a fofilat, s-a ascuns pe nesimţite sub podeaţă şi când noi, tot grupul, am trecut, a apucat-o de picior pe una dintre fete. A urlat de s-a auzit peste văi şi mă mir şi azi cum de n-a leşinat.

– Bună seara, tanti, salutai eu o bătrânică îndoită de şale, cu faţa acoperită cu o maramă neagră, care trecu pe lângă noi fără să ne bage în seamă.

Înciudat, întorsei capul şi-mi încrucişai pentru o secundă privirile cu ea: un fel de rânjet sardonic îi schimonosea faţa, care era doar o rană; îi lipseau bucăţi din obraji, nasul şi buzele.

– Dodo, Dodo, ce-i cu tine? mă readuse pe pământ vocea Adinei. Bătrâna dispăruse în întuneric.

– Adina, a trecut pe lângă noi cineva?

– De ce mă întrebi? A trecut o bătrână…

– Şi… n-ai observat nimic ciudat la ea?

– Nu, ce trebuia să văd?

– …nimic, lasă.

Am ajuns acasă, am mâncat peşte prăjit şi colarez şi ne-am culcat.

***

Bătrâna, ţintuindu-mă în loc cu rânjetul ei mefistotelic, se apropia de mine. Avea ceva straniu în  priviri, de mă paralizase  pe loc. Ochii ei verzi luminau ca nişte faruri, orbindu-mă şi împiedicându-mi mişcările. Şi deodată  am simţit-o în spate, înghiontindu-mă cu călcâiele în şale: „Hiia! Diii, boală!”

Alergam prin pădure cu vrăjitoarea în spate şi mă miram cum de nu oboseam, cum de nu mă izbeam de copaci. Aş fi vrut s-o arunc pe jos… sau poate că nu… Picioarele mi se mişcau într-un ritm din ce în ce mai rapid. Şi, deodată, un fulger despică întunericul. Tunetul îl urmă destul de târziu, apoi un alt fulger şi o rafală năpraznică de ploaie. Vrăjitoarea mă chemă cu vocea Adinei:

– Dodo, ce ai? Dodo, trezeşte-te! Te rog, trezeşte-te!

Deschisei ochii, udat nu ştiu dacă de lacrimile Adinei sau de picăturile de ploaie răzleţe care pătrundeau în fânar. Ploua cu găleata.

Privii cadranul fosforescent al ceasului: unu. Auzeam câinii din sat urlând de parcă ar fi simţit un cutremur.

– Să mergem în casă, Adina.

Ploaia ne udă leaorcă, dar în casă erau schimburi uscate.

– Ce s-a întâmplat, Dodo?

– Cred c-am mâncat prea mult şi-am visat urât.

– Dădeai din picioare îngrozitor. Ştii ce m-am speriat?

– Gata, mi-a trecut, Adina. Totul e în regulă acum.

Ploaia încetă şi într-un târziu adormirăm în acordurile muzicii de la Radio Monte Carlo.

***

M-am trezit aproape de prânz. Am deschis fereastra şi, fără să vreau, am ascultat discuţia femeilor aşezate pe banca din faţa porţii:

– …au atins lemnul coşciugului, bărbaţii au aruncat uneltele şi-au fugit. Şi-a rămas Turceasa a mică singură şi a desfăcut cu o cazma capacul şi când s-a văzut faţă în faţă cu ea şi-a adunat toate puterile şi i-a băgat ţăruşul drept în inimă!

– Haaa!

– Ai nu, zău?

– A avut ea curajul ăsta? Io n-aş fi rezistat, aş fi crăpat pe loc!

– Şi cică Turceasa a mare a deschis pleoapele şi ochii ăia ai ei, verzi, cu care l-a vrăjit pe moş Odă în tinereţile lor, erau stinşi ca doi tăciuni în vatră.

– Şi?

– Şi?

– Şi-a-nchis coşciugul şi l-a îngropat pe loc. A făcut-o leoarcă ploaia pân’ acasă, dară pentru întâiaş dată după patruj de zile, moş Odă a dormit liniştit şi nici candela nu s-a mai stins. Mă, puţă, pleacă mă, d-aci, nu mai fă praf  în drum, că când ţi-oi păli una, îţi cad putigăii!

Se auzi glasul unui copil care se îndepărta protestând.

Am trezit-o şi pe Adina, ne-am spălat, am mâncat – mai puţin de data aceasta, mi-am îmbrăţişat bunicii şi am plecat în staţia de autobuz.

***

Seara, cu papa şi maman, stăteam la o parolă în faţa câte unei ceşti cu ceai fierbinte.

– Papa, ai auzit de Turceasa?

– A, ţi-a povestit şi ţie tata legenda ei? Mie mi-a spus-o Bunu, tata lui tata, străbunicul tău, cum ar veni. De-atunci cătunul Piscul lui Călin, unde locuiau ei, s-a numit Dealu Turcesii. Dar nu e decât o legendă…