Cronici din est

Capitolul 1

Revoluția mea

Scriu la distanță de 30 de ani, în timp, și de la mii de kilometri depărtare, dintr-o veche moară din zona cathară a Pirineilor francezi, despre evenimente care au zguduit o țară și au schimbat destine – scriu despre libertatea câștigată greu, cu prețul a peste 1.100 de vieți. Scriu cu speranță în suflet și cu moartea care planează sumbru peste cea ce istoricii numesc Revoluția română din decembrie 1989.

Nu sunt istoric, iar cele ce urmează sunt doar amintiri fragmentare, săpate în memoria mea – felul în care am trăit și rememorez acele zile. Scriu pentru un copil necunoscut, care sper că s-a născut în acel decembrie de foc, și care ar avea acum aproape aceeași vârstă cu mine, atunci.

X X X

Bucureștiul fierbe. Sau cel puțin, centrul lui. De câteva ore, se strâng oameni la Universitate, spre hotelul Intercontinental, iar în fața Teatrului Național au apărut trupe echipate cu scuturi transparente și căști cum nu mai văzusem până atunci nici în filmele SF.

Mitingul organizat de Nicolae Ceaușescu, el Lider Maximo, se terminase în vrie, cu câteva ore înainte. Ceva de neimaginat : „oamenii muncii” aruncaseră pancartele cu care fuseseră aduși acolo din fabrici și uzine și din instituții mai acătării, și o luaseră care încotro, abandonându-l pe dictator în clădirea Comitetului Central, de unde avea să mai iasă doar a doua zi, decolând în fugă, cu un elicopter, spre destinația finală, cea fatală – dar să nu anticipăm, deși finalul este cunoscut.

Suntem pe 21 decembrie, o zi neobișnuit de caldă pentru iernile din România. Este încă lumină. Vreau să ies în oraș, să văd ce se întâmplă și mai ales să privesc desfășurarea aceea de trupe de elită, desantate în urbe, venite parcă de pe altă planetă. Mama nu a sosit încă de la lucru, așa că îi las un bilet, să nu se îngrijoreze prea tare: „Am ieșit să luăm brad…” Peste câteva zile, venea Crăciunul.

Știu că am trecut în jos, spre Calea Victoriei, am făcut cercuri concentrice, mai mari și mai mici, am tăiat pe străduțele laterale, ca într-un labirint, în care eram mânată de un sentiment ciudat de libertate, curiozitate și nepăsare pentru soarta mea, și mai ales de certitudinea că nu mai există cale de întoarcere spre ceea ce fusese și mai ales cum fusese înainte. Dacă mă întrebați acum, nu aș ști să explic de ce, dar așa a fost pentru mine, și, bănuiesc, pentru mii și mii de alți oameni ca mine.

Cu câtva zile înainte, ascultam febril postul Europa Liberă, să auzim ce se mai întâmplă la Timișoara, unde știam deja că fusese măcel, că oamenii se revoltaseră și ieșiseră în stradă. Primisem, cu o lună înainte, un telefon din Germania de Est (fosta RDG), de la un prieten ziarist, care mă anunța entuziast, că ei sunt liberi, pot să circule în Vest, și că vom fi și noi liberi.

Telefoanele erau mai toate ascultate, – al meu mai mult ca sigur, mai ales că lucram la Agerpres, agenția de presă a statului comunist –, iar legătura cu străinătatea se făcea printr-o centrală, la Palatul Telefoanelor.

Așadar, mă făcusem că nu înțeleg, când prietenul meu din Berlinul de Est mi-a zis că în curând vom fi și noi liberi să mergem în Vest. I-am zis că mă bucur că va putea veni să ne vadă, aici, la București. Altă replică mai bună nu am putut găsi.

Eram urmăriți cu toții. Care pe care. Era chiar și un banc – un român, un hoț; doi români, doi hoți; trei români,– doi hoți și un turnător…Cele mai bune bancuri despre cum era în comunism se spune că le lansa chiar Securitatea, ca supapă de decompensare…

La Agerpres, aveam și noi securistul nostru, care „răspundea” de noi – un fost handbalist de elită, ajuns securist pentru un salariu mai bun și pentru haine și hrană mai bune. El ne-a chemat pe mine și pe soțul meu de atunci, care lucra la revista Lumea, să ieșim la coloane, la Casa Scânteii (acum Casa Presei), în „zilele Timișoarei”, și ne-a spus că au vizionat, la ei, la sediu, filme cu imagini subliminale, care puteau să scoată oamenii în stradă. Cred că voia să vadă reacția noastră. Nu mai țin bine minte ce i-am spus – ceva neutru, fără noimă. Îmi amintesc asta acum, și privind înapoi, peste 30 de ani, lucrurile capătă, parcă, un alt sens.

Iată-mă, deci, pe 21 decembrie, spre seară, în București, trecând pe lângă Teatrul Național. Am și acum în minte imaginea unui grup de tineri, așezați în cerc, pe iarba din fața Teatrului, cu lumânări mici, aprinse, între ei, în tăcere. Pe trepte, trupele de desant. USLA – așa se numeau, aveam să aflu, mai târziu, și multă, multă, miliție, în uniformele lor cazone, albastre.

Am văzut, pentru prima dată, și tunurile cu apă, la Universitate, și am intrat în șuvoiul de oameni, alergând înainte, încercând să ne poziționăm, instinctiv, sub bolta jetului, ca într-un joc de-a șoarecele și pisica.

Cunoșteam intrândurile clădirilor de pe Magheru, unul din blocuri avea ieșirea pe strada din spate, așa că ne-am putut „juca”, cât am putut, revenind mereu la punctul de plecare, până când am auzit că se trage. Parcă erau niște pocnitori…

Ne-am refugiat, eu și soțul meu de atunci, în clădirea unde stătea o cunoștință. Avea un apartament la ultimul etaj, cu vedere spre Piața Universității. Spre uimirea noastră, terasa de la ultimul etaj gemea de lume, toți tineri ca și noi, ba chiar mai tineri, adunați acolo, încercând să urmărească ce se întâmpla jos, în stradă. Începuse măcelul.

Am decis să ne întoarcem acasă, să o liniștim pe mama, care nu mai știa nimic de noi. Habar nu am cum am ajuns pe Batiștei, dar la intersecția cu strada care se  numește acum Jean-Louis Calderon, în amintirea jurnalistului francez ucis în revoluția română, ne-am întâlnit cu un cuplu de tineri, care traversau, în direcția opusă, înapoi spre Universitate. Doi necunoscuți, aproape pe vârsta noastră.

S-au oprit, ne-am oprit și noi, ne-am uitat unii la alții, iar tânăra a zis, explicând, ca pe o scuză: „Am fost acasă să mâncăm, pentru ăsta micul,” – și a arătat spre pântecul ei umflat. Parcă mai avea puțin și să nască…„Vă întoarceți și voi, da?”, ne-au întrebat acei doi tineri necunoscuți, frații noștri, la care mă gândesc de 30 de ani. Și la copilul acela, care sper să se fi născut. În libertate.

„Sigur, ne întoarcem!” le-am răspuns.

Nu a fost să fie așa.

Ajunși acasă, am găsit-o pe mama, lividă, așteptându-ne. Când i-am spus că vrem să ne întoarcem, a căzut în genunchi, în fața ușii, cu brațele în cruce.

Nu am mai ieșit în noaptea aceea, când s-a tras, așa cum numai la Beirut auzisem, în filme, că se trage. Credeam că nu mai rămâne nimic în picioare. Stăteam în genunchi, la geam, nu se vedea centrul, dar auzeam cum se trage, și în pauza dintre salvele de artilerie grea, auzeam strigătele oamenilor, puținilor oameni care au făcut diferența, acolo, în stradă. Mă rugam să reziste până dimineața, căci la lumina zilei, dacă rezistau, știam cumva, nu știu cum, dar știam că vom câștiga, că vom fi salvați…

Și într-adevăr, în dimineața zilei de 22 decembrie, am auzit un alt zgomot, un huruit ciudat, parcă se mișca pământul, fără să fie cutremur.

Erau coloane uriașe, dense, de oameni, care veneau spre centru, pe bulevard, pe jos, dintre „cartierele muncitorești.” Veneau mulți să își caute copiii, pe cei care strigaseră „Libertate” și bravaseră salvele de artilerie, cu pieptul gol, cu inima plină, în noaptea dinainte…

Era o nouă dimineață cu soare. Am ieșit în stradă și ne-am pierdut în mulțime, ajungând cumva, printre băltoace de sânge, mașini calcinate, vitrine sparte, la Universitate, spre Hotelul Intercontinental. Nici urmă de trupe de desant sau de cordoane de miliție – pe stradă am văzut însă tancuri de armată. Eram mulți, da, imens de mulți pe stradă, așa mi se pare acum…

La Intercontinental, am văzut un elicopter, care arunca „fluturași” peste noi. Cu un gest aproape automat, am cules unul. Era o coală mică de hârtie, pe care scria, șapirografiat, la mașină: „E inutil, întoarceți-vă la casele voastre.” Ceva în genul ăsta. L-am aruncat furioasă și am mers mai departe. Cu trecerea anilor, regret acest gest – ar fi fost un document important acum, pentru ultimele zvâcniri ale monstrului care ne sufocase viețile, atât amar de vreme.

În Piața Palatului, care se numește acum Piața Revoluției, era puhoi de lume. Printre noi, răzleți, bărbați în hainele negre de piele, ale Securității, pe care îi ocoleam cum puteam. Și puteam, căci ei păreau derutați. M-am trezit urcată pe grilajul din fața fostului Palat Regal, încercând să disting, peste capetele oamenilor, ce se întâmplă.

Un elicopter își lua zborul de pe clădirea C.C. (Comitetul Central, sediul partidului comunist). În el, se afla Ceaușescu și „odioasa lui soție” (chiar era odioasă), așa cum avea să fie numită de istericii comentatori care aveau se perinde în fața camerelor de filmat ale televiziunii de stat – singura, și cea mai proastă – în zilele nebune, care au urmat.

Am pornit spre Bulevardul Dacia, unde locuia și avea biroul corespondentul agenției est germane de presă, pe care îl cunoșteam. Hotărâsem să le dăm de veste prietenilor noștri est-germani că a început și la noi revoluția. Că Ceaușescu a fugit. Atunci, nu știam că era fuga spre plutonul de execuție.

Am bătut un scurt mesaj la telex, cu zgomotul tancurilor care huruiau în viteză, pe Dacia, în fundal, și am plecat iute, spre Piața Romană, unde am intrat într-o coloană care mergea spre Televiziune. Citisem în cărți că la revoluție trebuie să te asiguri de comunicare, adică de radio și televiziune, pe vremea aceea – parcă asta era ordinea.

Îmi amintesc că am intrat în clădirea Televiziunii – nu aveam nimic de scris la mine, nici pix sau carnet, era deja după amiază, și ne-am întâlnit cu doi colegi de la Lumea ai fostului meu soț. Duhneau a vișinată, sau oricum, a ceva alcool dulce. „Suntem liberi!” strigau. Ne-am despărțit repede de ei și am intrat într-un birou unde erau multe monitoare. L-am văzut pe Regele Mihai vorbind…Am văzut o vânzoleală în studioul de știri. Pe coridor a apărut un crainic TV, livid, cerând o injecție pentru glicemie. Emisia s-a întrerupt. Cineva striga: , „Puneți muzică! Balada lui Ciprian Porumbescu!” Mă aud spunând, ca prin vis: „Nu! Puneți un imn, ceva care să le dea curaj oamenilor…Deșteaptă-te române!” Și plec, voiam să văd ce se întâmplă la mine, la Agerpres.

Au urmat nopți când nu am mai ajuns acasă. Nopți când s-a tras spre Casa Scânteii (acum îi zice Casa Presei Libere) ca la război. Erau soldați, culcați pe marmura din fața și din holul clădirii, care ne apărau. Cine trăgea în noi? Se făcuseră cordoane de pază, se distribuiseră arme oamenilor, am aflat, atunci și mai târziu, când a fost prea târziu.

Nu se găsea cafea. Se procura extrem de greu, pe sub mână. Știu că i-am cerut unei colege, împrumut, 50 de boabe de cafea…Le-am măcinat și i-am dus o cană de cafea fierbinte unui tânăr soldat, care păzea clădirea noastră. Îmi era milă de ei și frică, pentru ei și pentru noi. Ca să ne facem curaj, mergeam în tipografie, la fosta Scânteia și la România Liberă, unde se tipăreau de zor primele ziare „libere”.

Am, pe undeva, prin casă, la București, sper să o mai găsesc, o legitimație de la Agerpres, emisă în zilele de final de decembrie, pe care scrie „cetățeana Roxana Dascălu”. Nu mai eram „tovarășă”, dar nici nu îndrăzneau încă să scrie „doamnă”.

Eram atunci, pe 25 decembrie, la Agerpres, cu regretatul Radu Budeanu, unul dintre maeștrii paradoxului, un penel strălucit, când am auzit procesul lui Ceaușescu și executarea lui. Spun auzit, deoarece am avut doar sonorul. Imaginile procesului, cu scena celor doi Ceaușești prăbușiți lângă zidul garnizoanei de la Târgoviște, unde și-au aflat sfârșitul, au fost difuzate mai întâi în Franța și mult mai târziu în România. Dar asta este altă poveste.

Nu mai țin minte ce am făcut în ziua de ajun – dar știu că am auzit procesul și împușcarea cuplului Ceaușescu în ziua de Crăciun. Mi se pare că este o dâră de sânge care a fost aruncată peste capetele noastre – însângerându-ne Crăciunul. Da, îi uram, dar nu trebuiau uciși, trebuiau să trăiască în condițiile în care trăiau mai toți oamenii de vârsta lor din România – cu cozi la alimente, la medicamente, în frig și frică, recurgând la tot felul de tertipuri umilitoare, ca să poată supraviețui.

Fac un mic salt în timp – suntem pe 26 decembrie, e tot soare, dar parcă mai frig, a venit în fine iarna. A nins. Crăciun alb, Crăciun însângerat.

Primii jurnaliști străini intraseră în România chiar în ziua de 22 sau 23, dacă țin bine minte, când se deschiseseră granițele. Memoria începe să îmi joace feste. Oricum, eram la redacție, la Agerpres, când m-a sunat soțul meu de atunci. Era la Intercontinental, unde îl trimiseseră cei de la revista Lumea, să vorbească cu ziariștii străini, să afle primele lor reacții. Ce au văzut când au intrat în România…M-am dus deci la Inter.

Așa l-am cunoscut pe Johnny Krcmar, ziarist ceh, la origine, care fusese martorul intrării trupelor sovietice în Praga, în august 1968^[1]. O legendă vie. Johnny avea în mănă un ziar românesc, pe care mi-l flutura neajutorat – nu înțelegea nimic din ce scria acolo, și nici din ce se spunea la televizor.

Era de la Reuters – Everestul presei de agenție pentru noi, – și venea de la Viena, centrul Reuters pentru Europa de Est. Avea nevoie de ajutor. Am fost acolo, omul potrivit, la locul potrivit, la momentul potrivit. De acolo mi s-a schimbat soarta.

Intercontinentalul era asediat de jurnaliștii străini. Acolo a funcționat, luni în șir, centrul nervos al presei internaționale, căci România avea să țină prima pagină a ziarelor și să se afle în atenția cancelariilor de pe mapamond luni de zile. Din decembrie ‘89, până hăt, în iunie ’90, când au venit minerii, conduși de securiștii deghizați în mineri, și au spulberat ce mai rămăsese de spulberat din speranța din zilele revoluției din decembrie…Dar despre asta, nu voi vorbi acum.

Acum povestesc pentru un copil nou-născut după revoluție, care sper să fi devenit omul tânăr care eram eu atunci. Și pentru părinții lui necunoscuți, pe care i-am intersectat, fugar, în noaptea aceea de acum 30 de ani, în acel decembrie de foc și sânge și sete de libertate.

Mă simțeam liberă și aveam de ales – la Agerpres începuse să miroasă pestilențial a frică. Își schimbaseră, precum lupul, blana, adică numele, se botezaseră „Rompres”, ca semn că rupeau cu trecutul servil. Nu aveam unde să merg, decât înainte.

Înainte, însemna ori Reuters, ori France Presse. Adică să lucrez, învelindu-mă în calmul britanic, să scriu despre ce văd că se întâmplă, protejată de aura flegmatică a școlii celei mai reputate agenții de presă din lume, la vremea aceea, și nu numai. Sau să mă întorc la matca mea francofonă, lucrând cu „verii” mei îndepărtați, francezi. Am optat pentru Reuters – în nebunia de atunci, aveam nevoie de spiritul de organizare britanic, de calmul, răceala și detașarea lor profesională.

Nu știam că voi petrece un deceniu cu ei, care avea să fie cel mai bun și cel mai cumplit deceniu din viața mea.

Dar să mă întorc la finele lui decembrie `89. Am intrat în cea mai bună școală de presă din câte există în lume, lucrând, cot la cot, cu cei mai buni jurnaliști de pe mapamond.

Parcă îl prinsesem pe Dumnezeu de un picior. ”Nu sunt aici pentru bani, sunt pentru glorie,” l-am auzit spunând despre noi pe Hugh (zis și Huge) Pain, unul dintre cei mai experimentați jurnaliști Reuters. Da, eram acolo pentru o glorie a momentului, nu una personală, ci pentru gloria a ceea ce credeam și știam că este adevărul, în fața minciunii și propagandei. Trăiam istoria grefată pe pielea noastră.

Mi-am petrecut viața, în acel final de decembrie și în luna care a urmat, mai mult la Intercontinental, la biroul Reuters. În stradă, la interviuri cu „personalitățile” momentului, sau cu oameni de cultură, stabilind și restabilind ierarhii și criterii, scriind revoluția și istoria clipei la cald…

Biroul nostru era la etajul 2 al hotelului – aveam un telex și o linie directă cu străinătatea. Asta era mare lucru. Fusesem martoră la negocierea acestei linii de comunicare. Johnny Krcmar negociase, prin intermediul meu, ca traducător năucit de cifrele (în dolari) auzite, obținerea telexului de la Inter și a liniei telefonice – legătura telefonică cu lumea se făcea tot prin operatoare.

Dar aveam linie de telex cu Viena și Londra. Lumea era a noastră!

Am fost „împrumutată”, inițial, pe șase luni, la Reuters. În schimb, „Rompres” obținea un abonament gratuit la Reuters. Nu vă spun ce invidie s-a acumulat în timpul acela și după – toți credeau că îmi petrec timpul la Londra, iar directorul cel nou al agenției, „emanat” de revoluție, mi-a spus, după șase luni, când mi-am cerut concediu fără plată ca să pot rămâne cu echipa de la Reuters, că ar fi „preferat să mă vadă, picior peste picior, la bar, la Inter, nu lucrând pentru Reuters.”

Erau zile, atunci, în final de decembrie, sau la chiar începutul lui ianuarie 90, când încă se trăgea, și iată, că nici după 30 de ani nu se știe cine a tras în cine si de ce.

Am întâlnit mai târziu un fost coleg de la „Rompres”, tânăr, care mi-a spus că primise o armă cu lunetă, după 22 decembrie, fusese „revoluționar” Era postat pe acoperișul clădirii C.C., de unde fugise Ceaușescu, și care era acum sediul noii puteri „emanate.”

Cine a trăit în România ultimilor 30 de ani, cunoaște numele personajelor care au condus destinul țării după fuga lui Ceaușescu. „Emanații”, în frunte cu Ion Iliescu. Se știe ca au fost 1.116 morți în Revoluția de acum 30 de ani.^[2]

Puteam foarte ușor să fiu și eu unul dintre aceștia. Colegul meu mi-a spus, mai târziu că, fiind de gardă cu arma sa cu lunetă, pe sediul CC, a văzut o mogâldeață pe terasa de la etajul 2 de la Inter, și a crezut că e un „terorist”, dar că mi-a recunoscut figura, așa că nu a tras. M-a avut doar în vizor.

Pe terasa biroului Reuters aveam de planton tineri militari, cărora le ofeream, când puteam, câte o cană de cafea. Era deja frig rău, se întețise iarna.

După ani, rememorând acele momente, mulți aveau să se mire de vremea Dumnezeiască din 21-22 decembrie 89, spunând că până și vremea a ținut cu noi, că altfel nu am fi răzbit așa de repede.

Nu am cum să știu ce ar fi fost dacă…și nici nu mă interesează. Încerc să deslușesc, cu avantajul timpului scurs, și de la distanța mare în spațiu, ce și cum a fost, atunci, în decembrie.

Am adus cu mine, la moara din Pirineii Franței, o amintire din acel decembrie de acum 30 de ani. O cască de militar, de camuflaj, din metal, căptușită, cu plasă și frunze verzi. O am de la unul dintre tinerii soldați, care ne păzeau, la Inter. A bătut timid, pe furiș, la geamul biroului nostru, într-o dimineață, și mi-a dat cascheta lui, ca semn de mulțumire pentru cafeaua oferită.

M-a mai căutat, după ce ieșise din termen, peste 6 luni, după desantul minerilor la București din iunie 90. Mi-a spus că vrea să plece definitiv din țară, că nu mai vede nici un viitor aici.

Capitolul 2

Complexul Miranda

Sau ceva despre disciplina britanică

Motto:

MIRANDA – O, ce splendoare! Ce multe minunate creaturi trăiesc pe-aici! Cât de frumoasă este omenirea! O, mândră lume nouă, în care există asemenea ființe!

PROSPERO – E-o lume nouă pentru tine.^[3]

Nu știu dacă voi ați lucrat vreodată cu englezi, britanici sau alți anglofoni. Eu am avut, pe parcursul deceniului cu Reuters, în România, șefi de birou din Anglia, Noua Zeelandă și Canada. Am lucrat și cu americani și australieni de la Reuters, care, la vremea aceea, în ultimul deceniu al mileniului doi, era cunoscută ca cea mai mare agenție internațională de presă din lume, cu sediul la Londra.

Pentru istorie, „for the record” cum zic englezii, numele meu a fost cel al primului român a cărui semnătură a apărut pe o știre Reuters (scrisă, dacă mai țin bine minte, prin februarie 1990). Aveam atunci încă biroul la hotelul Intercontinental, în centrul Bucureștiului, la etajul doi, o cameră cu ieșire la terasa mare a hotelului.

Din 26 decembrie 1989, când ne-am instalat acolo, cu telexul, două birouri, scaune și două fotolii, acesta a fost „centrul operațional” al Reuters din România, până ce ne-am mutat, spre finele anului 90, în biroul mare, încăpător, de lângă Biserica Italiană, despre care voi povesti mai târziu.

Deocamdată, suntem la Inter, avem vecini de etaj pe colegii și „rivalii” de la agenția France Presse și cea americană, Associated Press.

Într-o cameră, la același etaj, se află și un birou de presă al noului guvern post-Ceaușescu, plin de sticle de whisky, donate de ziariștii străini. Legătura cu cei din noua putere, recte, guvernul condus de premierul Petre Roman este făcută de un ziarist, pe numele său Cristian Unteanu.

Ziariștii anglofoni, – răutăcioși cum îi știe tot românul care habar nu are, dar are opinii ferme despre toate și toți, mai ales despre străini, –  l-au botezat repede pe Unteanu, un om un pic cam unsuros pentru gustul lor, cu poreclele deloc măgulitoare de „Sleazebag” „Greaseball,” și „Slimeball”, jucându-se perfid cu imaginile inspirate de traducerea substantivului „unt” și a variantelor acestui produs, în engleză, la propriu si la figurat.

Asta am auzit de la cei care se perindau în vizită prin biroul nostru, ca să ia temperatura lucrurilor, și să își mai verse un pic năduful. Mulți susțineau că „prețul” cerut pentru a intermedia interviuri cu Petre Roman era în whisky sau cartușe de Kent, valuta vremii.

În biroul de la „guvern”, de vis-a-vis de al nostru, trona deci domnul Unteanu, care avea două tinere și inimoase colaboratoare, cărora le păstrez o amintire plăcută. Una dintre ele, Mihaela Rădulescu, avea să devină o superbă divă de televiziune, mult mai târziu.

Domnul Unteanu figurează de altfel și într-o carte lui Jacques Séguéla, care afirmă că acesta i-ar fi cerut o masă la Paris, la faimosul Maxim’s, când fusese trimis de Petre Roman ca să discute despre angajarea publicitarului francez în campania electorală a premierului român. Ca să vedeți ce răi pot fi și francezii.

Noi nu aveam însă prea multe de obținut de la domnul Unteanu, deoarece aveam „linie directă” cu palatele Victoria și  Cotroceni și cu principalele ministere.

Aveam, pe lângă legitimația de la Rompres, în care numele meu fusese inițial precedat de apelativul „cetățean”, apoi de „doamna”, și o legitimație de acreditare pentru Reuters, emisă de Ministerul Afacerilor Externe, în grija și sub protecția căruia ne aflam.

Vorbind de linii de comunicare, o mențiune specială pentru Janeta Epure, una dintre operatoarele de la centrala telefonică (de proveniență americană) de la Inter. Prin Janeta, cu care am rămas prietenă de atunci, obțineam imediat legătura cu Londra, Viena, sau oriunde aveam nevoie să sunăm în lume, pentru a ne desfășura munca de ziariști de agenție, care merge non-stop, aproape 24 de ore din 24, cum era în decembrie 89, și cum a rămas în primele șase luni ale anului 90, când România a ținut prima pagină a ziarelor și atenția cancelariilor de pe mapamond.

Am aflat o vorbă din jurnalismul de agenție de presă britanic, valabilă și pentru ziare și reviste – în presă, ești la fel de bun ca ultimul articol pe care l-ai scris. Or, în primele șase luni ale lui 90, mai tot ce se întâmpla în România era „știre” de interes internațional, cum am mai zis.

România avea, în lunile care au urmat lui decembrie 89, simpatia marilor cancelarii din Europa și de peste ocean. Lucrurile au luat însă turnura pe care au luat-o după „intervenția în forță” a hoardelor de mineri, chemați în iunie 90 la București de Ion Iliescu, și conduși de securiști deghizați în mineri, care au năruit bruma de speranță într-o societate democratică, liberă și deschisă, care mai rămăsese după revoluția din acel decembrie 89, de sânge și foc.

Am povestit deja cum ne-am instalat la Inter. Acum voi povesti cum a prins contur biroul, cum au venit însemnele, regulile și disciplina britanică, peste noi.

Ora de la Londra, „Țeapa”, acronimul meu și cenzura comunistă

Zeci de jurnaliști s-au perindat, timp de șase luni, prin acea mică încăpere de la Inter. Unii mai experimentați, alții tineri, la început de carieră. Venind ba de la sediul din Londra, de la faimosul „World Desk”, Sancta Sanctorum a agenției, sau de la Viena, sediul Reuters pentru Europa de Est. De la birourile de la Paris, Moscova, Varșovia, Budapesta sau Belgrad.

Țin minte o scenă din ianuarie 90. Era rece, ceață, zăpada înghețase. Așteptam trenul de la Viena, parcă, în Gara de Nord, când printre aburii de la tren, disting figura îmbujorată a lui Ian MacKenzie.

Mi-a fost ușor să îl recunosc, deși nu-l văzusem niciodată, dar aveam în minte imaginea britanicului tipic. Ian e scoțian. Avea o caschetă a la Sherlock Holmes pe cap. În rest era leit doctorul Watson, descins din romanele lui Sir Arthur Conan Doyle.

Ian căra o valiză voluminoasă. Ajunși la birou, a întrebat, încă înfrigurat, dacă este cumva ceai. Nu era. Noi, păcătoșii, beam doar cafea făcută la mașina cu filtru, adusă de altcineva, de la Viena. A reținut cu greu un oftat. M-a privit blând, și m-a rugat să îi fac rost de un ciocan și de două cuie.

Am înlemnit. Știam că britanicii sunt excentrici – mai ales când sunt privați de plăcerile lor simple, precum ceaiul. Dar cuie și ciocan? Nu știam în ce film intrăm.

Ian mi-a curmat iute agonia, deschizând valiza cea voluminoasă din care a scos, tacticos, două ceasuri mari de perete, marca Seiko. M-a rugat să-i întreb pe cei de la Inter dacă putem face gaură în perete, să agățăm ceasurile. M-am liniștit.

„Aici este ora locala, iar pe acesta, ora de la Londra,” a explicat tacticos cu vocea lui adâncă și plăcută, zâmbind mulțumit, ca un Moș Crăciun înțelept, care și-a îndeplinit datoria față ce cei mici.

Un alt însemn care aducea „lumea Reuters” mai aproape de noi, acolo, în spatele Cortinei de Fier care tocmai se prăbușise după atâta amar de vreme, a fost „The Spike” – în română, la propriu, „Țeapa”.

Tradiția „țepii” Reuters a fost adusă la București de englezul Paul Smurthwaite, un nume de referință, ca și Ian, pentru jurnalismul de agenție al acelor ani și înainte. Paul venea direct de la Londra, de la faimosul și temutul World Desk.

Paul a venit prima dată la București tot în iarna lui 89/90, dar nu mi-a cerut ceai. În schimb, mi-a cerut „o sârmă mai groasă și o bucată de lemn cu fundul plat”. Nu am întrebat de ce. Era englez, deci avea dreptul la excentricitățile sale, mi-am spus.

I-am procurat, cu chiu, cu vai, cele cerute, și l-am văzut cum își suflecă mânecile și meșterește ceva, concentrat, privind peste ochelarii lăsați pe șeaua nasului.

După un timp, mi-a arătat ce făcuse: pe postamentul cubic, de lemn, înfipsese sârma, care se ridica semeață, în sus, precum o statuetă filiformă de Giacometti. Asta era doar în mintea mea. Mă gândeam că am de a face cu un artist, la orele sale. Nu greșeam prea mult.

„Aceasta este o țeapă,” mi-a spus Paul cu un zâmbet larg, de satisfacție, care îl făcea să semene, straniu, cu Motanul de Cheshire, din Alice în Țara Minunilor. În filmul ăsta, eu eram chiar Alice.

L-am văzut pe Paul că ia o coală de hârtie de pe birou și o înfige în „țeapă.” Mi-a explicat, apoi, că țeapa aceea este vitală pentru lumea de scris pe suport de hârtie, în care încă trăiam. „Aici se înfig ciornele noastre, notițele de care nu mai avem nevoie, și poveștile pe care le „ucidem”.” Se referea la cele care nu au valoare de știre de agenție internațională, sau care fuseseră, vai de ele, prost scrise.

Paul mi-a spus apoi că va trebui să îmi aleg un acronim – o semnătură unică, mai mult de uz intern – din trei litere. „Ce zici de ROX?” Și ROX a rămas, cât am rămas eu, timp de zece ani, la Reuters.

Pe vremea aceea nu existau laptopuri, internetul avea să mai aștepte mulți ani, iar toate știrile și interviurile erau scrise direct la telex, pe baza notițelor luate pe carnețele, sau transcrise de pe reportofon. Abia la finele lui 90 au venit și primele monitoare, de la  Viena, despre care voi povesti mai târziu. Țeapa a rămas, însă, ani buni.

În jos, știrile erau semnate cu acronimul celui care a redactat, apoi al celui care a editat știrea. Mai bine zis, reporterul și apoi editorul – asta era ordinea. Dacă reporterul făcea o treabă bună, iar știrea era chiar importantă, sau lua un interviu, i se trecea numele întreg – byline, – în capul materialului, sub titlu.

Ii mulțumesc, pe această cale, lui Paul Smurthwaite („Sir Paul”, cum îl botezase stângaci, dar plin de admirație, un tânăr coleg de breaslă din presa română). El a fost unul dintre mentorii mei la școala de presă pe care am absolvit-o la locul de muncă, la Reuters. Meseria asta se învață scriind și „furând” cu ochiul de la cei mai buni.

L-am întrebat pe Paul cum e un jurnalist bun de agenție. În comunism, eu fusesem,  pe rând, traducător de limba engleză, apoi redactor la „presa străină” (fosta cenzură comunistă, care mai funcționa la Agerpres, deși fusese oficial desființată, în 1979, parcă).

A propos de cenzură – le-am povestit colegilor mei occidentali, de la Reuters, care nu trăiseră în comunism, cum a fost să lucrez la „cenzura presei” – eram plătită să citesc toată presa anglo-saxonă, și mai aveam și satisfacția de a bate la mașină, fără să fiu arestată pentru asta, toate articolele „critice” – care descriau realitatea mizerabilă din România, delirul lui Ceaușescu de la sfârșitul anilor 80.

Paul mă întrebase cum se face că sunt la curent cu politica și cultura din Marea Britanie și din lumea cea mare, deși nu putusem circula în afara lagărului comunist. I-am zis ce făcusem la cenzura din Agerpres, până cu o lună sau două înainte. L-am întrebat dacă crede că, date fiind circumstanțele, pot să lucrez în continuare cu ei, cu cei din lumea liberă, venind de unde veneam.

Complexul Miranda

Paul și câțiva dintre ceilalți jurnaliști mari ai Reuters sunt, pentru mine, magicianul Prospero, „stăpânul cărții”. În filmul ăsta, care este viața mea. eu sunt Miranda, personajul din Furtuna lui Shakespeare și veneam atunci, la începutul lui 90, din lumea lui Caliban.

Caliban erau frica și frigul, teroarea și sălbăticia lumii comuniste în care trăisem până în decembrie 89, când tinerii strigau, pe străzi, sfidând, cu splendida și nebuna nepăsare a tinereții, gloanțele forțelor de represiune: „Vom muri și vom fi liberi!” Lor le datorez libertatea și faptul că pot scrie acum. Nu am cum să uit asta, cât voi trăi.

Tot Paul/Prospero, a fost cel care a avut încredere în mine, și m-a trimis în ceea ce era atunci un „mini-parlament” ante-alegeri, să văd, în februarie 90, cum se constituia comisia minorităților naționale.

Veneam de la Calibanul comunist, și simțeam că „bestia” este încă vie, și poate naște monștri. Naționalismul fusese pe val, mai ales în ultimii ani ai lui Ceaușescu, iar presa comunistă din România „înfiera” Ungaria, în 89, în termeni duri, staliniști,  ca „revizionistă, iredentistă și revanșistă.”

Păcatul originar fusese o carte, „Istoria Transilvaniei,” publicată de Academia Ungariei. Povestea de acolo era viziunea Ungariei despre Transilvania – unde și acum locuiește o semnificativă minoritate maghiară.

Simțeam că de acolo poate izbucni ceva – pe fundalul unei istorii scrisă diferit, la București și la Budapesta, peste capetele oamenilor. În acel mini-parlament, voiam să îi întâlnesc pe noii lideri ai minorității maghiare, și să aud vocea lor.

Era în februarie 90, și așa am scris prima mea știre Reuters, semnată cu numele meu întreg, și editată de Paul Smurthwaite.

Știrea a intrat în circuitul internațional, iar peste o lună sau ceva, aveam să fiu luată în brațe, la propriu, în holul de la Inter, de o tânără dintr-o veche familie boierească română, revenită din exilul de la Paris, care mi-a spus că a fost extrem de impresionată când a văzut, în fine, un nume românesc pe Reuters. Așa s-a scris istoria – am spart „monopolul” occidental.

Zâmbesc cu auto-ironie, scriind asta, după 30 de ani.

Revenind la știrea scrisă în Februarie 90 – în care menționam doleanțele, nu puține, ale liderilor politici ai minorității maghiare din România și puneam lucrurile în perspectiva Reuters, neutră, – scriam istorie negru pe alb, fără a fi istoric.

Învățam regulile de bază ale jurnalismului Reuters de la cei mai buni – piramida inversată (prima frază conține povestea în mare, urmată, în ordine descrescătoare ca importanță, de restul paragrafelor, așa încât un ziar care preia știrea să poată folosi doar prima frază, oricât vrea să taie din restul, fără a afecta știrea propriu-zisă), sau principiul KISS (keep it simple, short – scrie scurt și simplu).

Mai sunt și altele, care țin de bucătăria internă a unei agenții de presă.

L-am întrebat deci pe Paul/Prospero cum vede el un jurnalist bun. Mi-a spus că un jurnalist nu este un artist. Mai degrabă, un artizan, un meșter care pune cuvintele pe un schelet. Unii se pricep să pună carnea și mușchii mai bine pe schelet decât alții. Asta e tot. V-am spus secretul.

A venit apoi martie 90, cu ciocnirile cumplite, inter-etnice, de la Tg. Mureș, acea izbucnire de ură și furie oarbă care i-a repezit pe români și pe maghiari unii împotriva altora, cu bâte, ca în Evul Mediu.

Și acum, la 30 de ani distanță, cred și știu că oamenii au fost manipulați, că a fost nevoie (și) de această manevră odioasă, care pornea de la neliniști, suspiciuni și dureri vechi de secole, pentru că statul „cel nou”, noua putere, „emanații” aveau nevoie de o nouă structură de securitate, „democratică” – Securitatea cea veche fiind „desființată” cu câteva luni înainte, după decembrie 89.

A fost o primăvară fierbinte în 90, cu demonstrații și contra-demonstrații. „Minerii” au venit și ei, de câteva ori, la București. Zeci de mii de oameni, mai ales tineri, se strângeau să țină discursuri împotriva comunismului în Piața Universității. Noul lider, Ion Iliescu, i-a făcut „golani”. Cei de la Universitate, cântau și scandau, în replică: „Cine a stat cinci ani la ruși nu poate gândi ca Bush.” 

Trebuia să le explici occidentalilor și străinilor care nu înțelegeau nimic din toată vânzoleala asta – perfect orchestrată, de undeva, de cineva. Cine, nu știu nici acum.

Voi scrie, mai târziu despre toate astea, despre „Duminica Orbului”, când Ion Iliescu și al său „Front al Salvării Naționale” – „emanații” revoluției din decembrie 89, – au câștigat alegerile prezidențiale și generale. Opoziția anti-comunistă era zdrobită – de data asta, la urne. Și apoi a fost prăpădul despre care voi scrie în capitolul următor.

Închei acest capitol, revenind la iarna lui 89/90. Unul dintre primii jurnaliști Reuters veniți la București a fost Nick Kotch, care lucra la Londra. Cu Nick, în rarele momente de respiro, am fost în Parcul Cișmigiu, să îi povestesc despre Fortunes of War,      „Trilogia Balcanică” a Oliviei Manning, și un serial de succes al BBC din anii 80.

Personajul principal din carte și din serialul britanic de televiziune (filmat la Belgrad, căci nu s-ar fi putut turna așa ceva la București pe vremea lui Ceaușescu) era un tânăr profesor englez, care se nimerise la locul (ne)potrivit, la momentul (ne)potrivit, la București, în septembrie 1939, când Germania lui Hitler a invadat Polonia, vecină la acea vreme cu România.

Britanicul cel tânăr întâlnește un evreu polonez, bătrân și înțelept, refugiat la București împreună cu guvernul de la Varșovia. Îl duce în Cișmigiu, să vorbească, și îi spune că nu înțelege nimic din ce vede în România – o opulență afișată, restaurante de lux, pline de oameni eleganți, mașini de lux, și în rest, o mulțime de oameni săraci lipiți pământului. Asta într-o țară foarte bogată în resurse, se mira englezul.

Bătrânul evreu polonez îi răspunde rabinic, cu o anecdotă. Se spune că atunci când a făcut Pământul, Dumnezeu avea un sac cu toate bogățiile, și a dat României de toate, și munți cu aur și păduri, și ape limpezi, cu pește, și câmpii mănoase…Iar când a terminat de golit sacul, a văzut că erau locuri pe Pământ unde era doar piatră seacă și deșert. Nu mai avea ce să facă. Și atunci, povestea bătrânul evreu polonez, ca să fie un Tată bun, Dumnezeu a zis pentru Romania: „Aici o să fie un popor care nu se va putea guverna niciodată singur.”

L-am dus deci, în iarna lui 89/90, pe englezul Nick Kotch, un alt excelent jurnalist care nu mai este nici el acum la Reuters, în Cișmigiu, să vorbim. I-am explicat cum văd eu lucrurile, despre ceea ce numeam deja „complexul Miranda”: trăind doar în „ostrovul” lui Caliban, tot ce venea pe insula asta a mea din Est dinspre Edenul din Vest, mi se părea că sunt splendide creaturi dintr-o lume minunată, ca să parafrazez citatul din Furtuna lui Shakespeare.

I-am mai povestit despre mașinăria infernală din care ieșeam, din comunism, despre frică, minciună, teroare și frig, o lume în care te temeai că ești ascultat și nu puteai avea încredere în oameni, în care trebuia să mergi în ritmul și direcția mașinăriei, condusă de Marele Conducător, sau altfel să fii strivit. Mi se face și acum pielea de găină când mă gândesc la asta.

I-am împărtășit lui Nick dilema și temerea mea – i-am zis că mi-e teamă ca lumea în care intru, la Reuters, să nu fie și ea o mare mașinărie, una însă bine unsă și pusă la punct, dar care te distruge și te aruncă, dacă nu poți ține ritmul și direcția imprimate „de Sus”. A ezitat multă vreme. Într-un târziu, mi-a spus, aproape în șoaptă: „într-un sens, bănuiesc că așa este.”

Un englez, un neozeelandez și un canadian

Nu este un banc, ceea ce voi povesti, dar în deceniul în care am lucrat la Reuters am avut trei șefi de birou în România: unul englez, al doilea, neozeelandez și al treilea, canadian.

După alegerile din mai 90, am fost, în fine, la Londra, invitați de Reuters, eu și soțul meu de atunci, Adrian, care lucra împreună cu mine. Vizita de o săptămâna s-a produs după mineriada din iunie 90.

Înainte de asta, prin primăvară, am primit vizita la București a unuia dintre șefii Reuters de la Londra, Graham Stewart, care a devenit, mai târziu editorul (șef) pentru Africa al agenției. Eu și Adrian eram „fata și băiatul cu ochi albaștri” de la București – adică „eroii locali” ai agenției. Ochii albaștri au semnificații total diferite în română și în engleză.

L-am dus pe și pe Graham, într-o pauză, prin Cișmigiu, și i-am făcut o jalbă, în stil pur românesc, în stilul lui Supplex Libellus Valachorum (cine a învățat istoria Transilvaniei știe despre ce este vorba). Pe scurt, eram o echipă locală mică, la vremea aceea –  eu și Adrian, jurnaliști, Karin Popescu, de formație profesoară de germană, care ne ajuta mult mai ales la documentare, și Radu Timofte, colaborator extern de bază, care se ocupa de sport. Nucleul acesta dusese lunile de muncă grea, fără sâmbete sau duminici, zile libere sau sărbători.

„Occidentalii” de la Reuters (splendidele creaturi din Furtuna shakespeariană), stăteau cel mult 10 zile sau două săptămâni în România, apoi se întorceau în lumea lor minunată și luau concediu, ca să se refacă.    

Pe noi, ăștia, care mâncam jăratec românesc, ne ținea, cred, adrenalina. Altfel nu pot să explic cum de nu am clacat de nesomn și neodihnă, atâta timp. Dar ce se întâmpla în jurul nostru era amețitor, și eram mânată de ideea că dacă scriem adevărul pentru lumea largă, „cei răi” dinăuntru, o să fie obligați, măcar de dragul ochilor lumii, să se comporte civilizat.

Eram poate naivă, dar așa credeam eu atunci. Că le e frică de vocea cancelariilor lumii, care citeau toate Reuters. Voi reveni mai târziu la acest aspect.

Acum, eram în Cișmigiu, cu elegantul și manieratul Graham Stewart, și i-am zis că sperăm să ne trimită un om bun ca șef de birou în România, că merităm asta, să se poarte frumos cu noi, să ne respecte ca oameni și colegi, deși suntem români, nu occidentali.

A zâmbit, și mi-a spus că are „o listă lungă până la cot” de jurnaliști care voiau să ajungă șefi la biroul din România, la vremea aceea. „Nu toți s-ar purta frumos cu voi, știu,” a adăugat. „Dar voi face tot ce stă în puterea mea să nu aveți unul dintre aceștia ca șef.”

Primul șef a fost Peter Humphrey, englezul, „spaima” noastră, care a băgat „ordine” britanică și disciplină, cam rigidă, la greu în birou. Nu a fost un om rău, dar am avut câteva incidente cel puțin ciudate cu el, pe care le voi relata ulterior. L-am admirat și l-am detestat pe acest prim Peter. M-a trimis la cursuri de specializare la Viena și Londra, mai ales pe economic. M-a împins să scriu, chiar când simțeam că pic de oboseală, după o demonstrație sau un reportaj iarna, prin nămeți. A fost o școală bună, am învățat să-mi depășesc limitele fizice. Pentru asta îi mulțumesc.

Al doilea Peter, cel Bale, a venit tot de la Londra, fiind originar, de fapt, din Noua Zeelandă. Mai tânăr și mai ambițios, România era pentru el o trambulină, așa că dorea să obțină rezultate bune cu acest birou pentru a merge mai departe (sau mai sus). Mi-a dat ocazia să mă specializez (și) în jurnalismul de televiziune, și pentru asta îi rămân recunoscătoare.

Ron Popeski venea din Ucraina, era canadian, poate cel mai apropiat de sufletul nostru latin. Îl mai chema și Popeski, venea dintr-o veche familie de evrei originari din estul Europei, așa că apropierea lui față de noi era de înțeles. Ron a fost, poate, cel mai „uman” dintre cei trei șefi cu – nu sub – care am lucrat la Reuters, în România, în ultimul deceniu al secolului XX.

De la fiecare am învățat ceva. Pe fiecare îl voi evoca, în nume propriu, în capitolele care urmează. Niciunul dintre cei trei nu mai lucrează la Reuters, dar am ținut legătura, cât de cât, peste ani.

Capitolul 3

 Despre un exist poll Reuters și o poză care mi-a salvat viața

Suntem în mai 1990. Nimeni nu are timp să admire însă primăvara la București. Evenimentele se petrec în continuare cu o viteză năucitoare, e o lume în continuă fierbere.

Valuri peste valuri de jurnaliști occidentali au continuat să se perinde în lunile care au trecut de la căderea lui Ceaușescu, să relateze „pe viu”, de la fața umflată a locului, ce se întâmplă în România.

Țara fusese multă vreme o gaură neagră pentru presa internațională. Acum alimenta zilnic titlurile de prima pagină din ziare și era subiect frecvent de „breaking news” pe televiziunile lumii.

Din biroul Reuters de la etajul al doilea, de la Inter, aveam o perspectivă bună peste Piața Universității, unde mii de bucureșteni, mai ales tineri, se strângeau zilnic, să vorbească, să protesteze și să scandeze împotriva comunismului, adică a noii puteri „emanate” în revoluția din decembrie.

Oamenii vorbeau între ei, unii foloseau portavoce. Cei mai curajoși și cunoscuți, cum s-ar zice, acum, „influensări”, urcau la balconul Universității, țineau discursuri înfocate, zi și noapte, despre democrație și libertate, își (re)găseau vocea, după atâția ani de tăcere de plumb sub comunism.

Aceștia erau „golanii”, așa cum îi numise cu dispreț noul lider „emanat” de revoluția din decembrie, Ion Iliescu și al său Front al Salvării Naționale creat în siajul răsturnării și execuției lui Ceaușescu.

După decembrie, apele s-au despicat repede și s-au ales două tabere inegale: pe de o parte „emanații” din jurul lui Ion Iliescu, un fost activist de partid marginalizat de Ceaușescu, căruia nu-i plăcea să fie numit de presa occidentală „fost comunist.” Visul său declarat era să instaureze în România „socialismul cu față umană.”

Iliescu era deci noul lider al țării, iar Frontul său, condus predominant de membri de rang doi din fostul partid comunist, avea și pâinea și cuțitul, fiind în poziția de a organiza primele alegeri libere din România după o jumătate de secol.

Lor li se opuneau oameni din jurul a doi lideri anti-comuniști reveniți din exil după mai bine de patru decenii:„țărănistul” Ion Rațiu, un mare democrat revenit din Anglia, și liberalul Radu Câmpeanu, fost deținut politic după instalarea comunismului, întors din Franța.

Tabăra pro-democrație, pro-Occident era însă condusă spiritual de un om care petrecuse ani lungi în carcerele comuniste din România fără să renunțe la idealurile sale: Corneliu Coposu, „Seniorul” așa cum avea să fie numit chiar și de dușmani. Dar despre asta vor povesti mai târziu.

În urma revoluțiilor de „catifea”, în Polonia, Cehoslovacia și Ungaria, veniseră la putere, în urma votului popular, forțele anti-comuniste, pro-democrație și pro-occidentale.

Privind din exterior, mulți se așteptau ca România să le urmeze exemplul, mai ales după baia de sânge și violențele care au însoțit căderea celei mai cumplite dictaturi din Europa de Est.

Nu a fost să fie așa, istoria s-a scris cu totul altfel.

Suntem așadar în mai 90, în biroul Reuters de la Intercontinental. Vin alegerile, iar de la Londra ne-au venit și nouă întăriri. S-a întors Hugh Pain, ca să conducă operațiunile pe finalul campaniei electorale și în ziua alegerilor, care a intrat ulterior în folclorul local ca „Duminica Orbului”. În tradiția bisericii ortodoxe, este a șasea duminică după Paște. Atunci a căzut pe 20 mai.

Un scor astronomic, „aproape ghicit” de Reuters exit poll

Printre lucrurile multe pe care le-am învățat înotând cu capul mai mult sub apă, printre depeșe, a fost un termen cu totul nou la acea vreme, pentru noi, românii: exit poll.

Habar nu aveam ce este, dar aveam încredere în profesionalismul și experiența lui Hugh, șefului de campanie al echipei noastre.

Cu calmul și detașarea sa englezească, Hugh ne-a explicat ce și cum vom face. A pus harta României pe perete și a încercuit principalele orașe. În fiecare, ne-a explicat, trebuia să găsim un jurnalist sau un student, care să meargă la centrele de votare si să îi întrebe pe oameni, la ieșirea de la urne, cu cine au votat.

Operațiunea „exit poll” avea trei etape – o primă rundă, dimineața, a doua, la prânz, și ultima, aproape de închiderea urnelor.

Rezultatele urmau să ne fie transmise prin telefon – fix, desigur, căci mai era mult până la apariția telefoanelor mobile. Hugh contabiliza totul, așezat la telexul de la care transmitea spre Londra din cartierul nostru general de la Inter. În București aveam cea mai largă desfășurare de forțe pe teren, dar am reușit să primim date din toate cele șapte sau opt orașe-țintă.

Hugh făcea ceva elementar într-o democrație – un exit poll, sau sondaj la ieșirea de la urne, dar oamenii se temeau încă, trecuse prea puțin timp și nu știau cu ce se mănâncă așa ceva, erau suspicioși.

În afară de Adrian și de mine, aveam o mică echipă de români în biroul din București, și ne creasem o rețea de contacte, „corespondenți” ad-hoc prin țară. Nu este puțin lucru, ținând cont de precaritatea mijloacelor de comunicare de atunci.

După toate aceste pregătiri, a venit și ziua de 20 mai, când România își alegea președintele și parlamentul, care să umple „vidul” creat după răsturnarea lui Ceaușescu.

Prezența la urne a fost colosală, ca pe vremea comunismului, când oamenii votau „în unanimitate” conducătorul unic. Iliescu și Frontul său au obținut scoruri astronomice, iar opoziția democratică și pro-Occidentală a fost spulberată prin vot.

Nimeni nu anticipase asta. Presa occidentală anticipa o victorie a opoziției.  Nici lui Hugh, cu toată experiența sa, nu-i venea să creadă. Rezultatele exit poll-ului Reuters confirmau victoria lui Iliescu și a oamenilor săi, cu o majoritate clară – nu chiar cea zdrobitoare, înregistrară mai târziu, la numărătoarea oficială.

Dacă nu mă înșală memoria, noi „dădusem” un scor de peste 60% pentru Iliescu. Scorul oficial a fost de 85%.^[4]

Răsplata nu avea să întârzie. Reuters și o televiziune franceză, TF1, care dăduse și ea o știre „în răspăr”, anunțând victoria lui Iliescu și a Frontului său, au fost singurele care au fost acceptate să primească un interviu cu noul „om al zilei” din România.

Colegul nostru de atunci, fotoreporterul Adrian Popescu a imortalizat momentul pentru Reuters. La final, a avut ideea să facă și o poză pentru noi, „pentru posteritate.” Poza aceea mi-a salvat viața peste câteva săptămâni. Nu știu dacă am apucat să îi mulțumesc pentru asta. Îi mulțumesc acum, după 30 de ani.

În imagine apărem toți trei zâmbitori ca la fotograf, cu Iliescu în mijloc, ținându-mă de talie și nereușind să facă același lucru și cu Hugh, care era mult mai înalt. De unde și porecla sa printre confrații de breaslă britanici, de Huge (uriaș) Pain.

După alegeri, Hugh s-a întors la Londra, iar noi am rămas „în tranșee”. Așa cum povesteam mai devreme, au fost luni când abia apucam să trec pe acasă, să mă schimb, și dam fuga înapoi la Inter, la birou.

Au fost nopți când am dormit iepurește, pe furate, câteva ore, spre ziuă, pe fotoliul din birou și dimineți când am profitat de bunăvoința colegilor mei veniți de la Reuters, din Vest, să îmi dea cheia de la camera lor, să urc, să fac un duș, ca să pot începe o nouă zi de lucru.

Nu regret nimic din zilele acelea, și dacă ar fi, aș lua-o iar de la capăt.

Depeșele Reuters de la București erau preluate de presa internațională și erau pe masa marilor cancelarii ale lumii. Adrenalina era la maxim. Nu aveam timp să simt oboseala și nici nu îmi dădeam voie să clachez.

Iliescu, minerii și poza salvatoare

Pe 13 și 14 iunie, Bucureștiul a fost iar zguduit de violență, dar de una cum nu mai văzusem până atunci.

Privind înapoi, după 30 de ani, îmi vin imagini disparate, care mă lovesc in plex cu forța unui pumn.

Văd și acum o femeie tânără, blondă, cu cască de miner, dar cu unghii lungi, îngrijite, lăcuite cu roșu, care vine spre mine dintr-o ceată de ortaci furioși, ponosiți, parcă abia ieșiți din șut. Se uită lung la legitimația de presă care-mi atârnă de gât și îmi vorbește într-o engleză fracturată, dar sigură. Insistă că vrea să dea interviu, să o duc la Inter, acolo unde sunt jurnaliștii străini, să vorbească cu ei, să le explice ea ce se întâmplă.

Mă eschivez și reușesc să scap din înghesuială si intru în clădirea Universității, vechea mea Alma Mater. Aveam în gând să ajung la Facultatea de Litere, să văd dacă e și acolo prăpăd.

Studenții erau printre primii protestatari care au fost vânați și bătuți de poliție. De la Arhitectură, de vis a vis, colega mea Karin, o nemțoaică deloc slabă de înger, se întorsese lividă la birou. Ne-a povestit că Arhitectura e plină de femei, muncitoare venite de la fabrica Apaca, de la periferia Bucureștiului, care îi bat pe studenți și îi lovesc cu ce le vine la mână, le dau cu pâini în cap, că e măcel.

Intru în decanatul de la română și înlemnesc. Doi mineri zdraveni stau răsturnați pe spate, pe scaune, sub portretul lui Eminescu, cu schelete de pește și coji de pâine întinse pe ziare soioase, pe birourile din fața lor.

Nu știu de unde am avut tăria să mă răstesc la ei – eram ultragiată, fusese violată Sfânta Sfintelor, Universitatea mea. Au sărit din scaune ca la ordin și s-au scuzat. Le-am spus că locul lor nu este acolo, că e o facultate, și că oamenii trebuie lăsați în pace să învețe.

M-au urmat, ca un fel de câini pază, în stradă, unde erau cetele ortacilor lor. Oscilam între o mică bucurie personală – alungasem dușmanul din Universitate – și frica de a nu mă trezi cu o bâtă în cap, la ordinul vreunui lider al lor. Ca femeia aceea, cu unghiile roșii, de mai devreme.

Decid să mă întorc la birou, lipsisem destul timp. Intercontinentalul era înconjurat de forțe de ordine, noua poliție, fosta miliție, și de ofițeri în civil cât cuprinde. Plus minerii, care băteau, la comandă, tot ce prindeau – tineri cu blugi, sau bărboși, femei cu fuste sau rochii scurte, bărbați cu ochelari (deh, intelectuali, deci periculoși).

Toți ziariștii străini care ocupau hotelul erau baricadați înăuntru. Pe trotuarul din față, văd un chip cunoscut, un prieten, și îngheț când îi văd camera de fotografiat. Era Tudor Lucaciu, un tânăr fotoreporter de 20 și ceva de ani. Mi s-a făcut rău. Știam că țintele principale ale oamenilor cu bâte care stăpâneau acum locul sunt camerele de filmat și fotografiat.

Cei de la Inter ne avertizaseră să nu ieșim afară și ne spuseseră că nu avem voie să ieșim nici pe terasa hotelului.

Nu trebuiau să existe filmări sau fotografii care să poată fi văzute ori folosite ca dovezi ale măcelului în curs de desfășurare.

Aveam o vestă neagră, lungă și largă, pe mine și îi șoptesc lui Tudor să își ascundă camera sub haină, în spatele meu, și să mă urmeze. Voiam să intrăm prin spatele hotelului, dinspre Batiștei, pe unde credeam că avem șanse mai mari.

Brusc, ne trezim cu un camion plin de mineri că frânează lângă noi și ortacii coboară, amenințători. Ne înconjoară, la semnul cuiva, nu știu al cui, și ne împing pe peluza de iarbă dinspre Teatrul Național.

Mă întreabă unde stau Corneliu Coposu și Ion Rațiu. Ridic din umeri și mă uit direct în ochii lor, le vorbesc cât pot eu de calm. În tot acest timp, bag mâna în geanta mea de vânător și scot de acolo poza cu Ion Iliescu, cea de la interviul de după alegeri.

Pun poza pe piept, ca pe un scut. Văd și acum chipurile lor mânioase cum se destind într-un zâmbet larg și mâinile lor cum se întind spre pieptul meu să atingă poza, ca pe o icoană: „Om bun! Om bun” murmură ortacii, în transă.

O voce din spatele lor strigă însă ceva, așa că filmul se rupe. O iau la fugă înapoi spre camion, și duși au fost, într-o direcție necunoscută.

Nu știu cum am ajuns cu Tudor în hotel, și apoi la birou. Când m-am mai dezmeticit un pic, după câteva minute, mă trezesc cu un grup de ziariști de la o televiziune americană, ABC, că dau buzna peste noi.

Mi-au spus că filmaseră scena de la etajul 10 al hotelului, și crezuseră că soarta noastră este pecetluită, când văzuseră cum am fost prinși la mijloc și împinși de mineri. Se mirau că am scăpat teferi. Mă întrebau ce s-a întâmplat. Cum am scăpat din înghesuială. Le-am arătat poza cu Iliescu și nu le-a venit să creadă, nici măcar nu au avut puterea să râdă. Nici eu. Nici acum nu pot să râd când mă gândesc la zilele acelea.

Căutând să îmi împrospătez memoria despre cele întâmplate la „mineriada” din iunie 90, am răscolit pe internet și am găsit un studiu, citat pe Wikipedia, efectuat de cercetătorii militari britanici de la Academia Sandhurst și publicat în 1995.^[5] Iată ce scrie: „În ciuda negării repetate din partea liderilor, există indicii clare ale implicării SRI (Serviciul Român de Informații, nota mea). (…) Alte surse susțin că sosirea minerilor la București a fost orchestrată de maiorul Dumitru Iliescu (…), șeful Unității Speciale de Gardă și Protocol a Președintelui Iliescu (redenumită SPP în iulie 1991).”

Procesul mineriadei din 1990 a început abia peste 28 de ani, în 2018. Prea puțin, prea târziu. Morile justiției din România macină extrem de lent. Iliescu beneficiază de vârsta înaintată la care a ajuns, se apropie de 90 de ani acum, în 2020.

Îi scriam, în iunie 2013, la 23 de ani distanță, o scrisoare deschisă prietenei mele britanice, Sarah. „Despre mineri, manipulare și o minune blestemată”, pe care am publicat-o în revista 22.^[6]

 Transcriu aici ultima parte:

„Am debarcat, pentru prima data în viaţă, cinci zile mai târziu, la Londra. Colegii de la sediul Reuters, de acolo, erau curioşi să ne cunoască, pe noi, cei doi romani, Adrian şi eu, care relatasem „totul”, de la faţa locului, zilele, nopţile, săptămânile şi apoi lunile de după 25 decembrie 1989, când ne-am întâlnit şi am început să lucrăm cu ei.
Nu m-am putut bucura, aşa cum ar fi trebuit, de spectacolul fascinant al Londrei. Aveam încă un gust de zgură de cărbune în suflet. Îmi era literalmente, greu să respir.

Mi-a fost greu să îi fac pe britanici să înțeleagă că totul este pierdut pentru România. Și că asta NU este România mea.
De ce nu am cerut azil politic atunci, sau la următoarea mineriadă, este o întrebare pe care, dragă Sarah, te rog să nu mi-o pui. Cel puţin nu încă. Mi-o pun eu în fiecare clipă acum, a posteriori.”

Eram așadar pe terasa de la Inter, era vară, bătea un vânticel care aducea parfumul de tei în care este îmbăiat Bucureștiul în iunie, atunci când nu vin minerii, conduși de securiști, să semene prăpăd și haos.

Încă aveam acel tremur interior, îmi aminteam cum plângeam neputincioasă, privind de sus, cu câteva zile înainte, o scenă pe care sperasem să nu o mai văd niciodată în țara mea.

Mineri, conduși de civili, băteau un tânăr, îl târau spre Inter, îl loveau cu bâtele. Sărmana ființă s-a ridicat greu în genunchi, tras de păr de un civil, care i-a aplicat apoi un pumn în bărbie, făcându-i să se plece pe spate, apoi l-a lovit cu sete, cu genunchiul în stomac. Am simțit că vomit.

Lângă mine, pe terasă, Cristian „Sleazebag” Unteanu, cordonul ombilical al guvernului post-decembrist plasat lângă presa străină. încerca să mă liniștească, spunându-mi că știe că s-a dat ordin ca totul să înceteze „curând, ai să vezi, curând.”

Mă simțeam ca și cum aș fi fost violată, iar violatorul mi-ar fi spus să stau liniștită, că va înceta curând.

Eram deci cu toate astea iar pe terasa de la Inter, adia vântul, iar din birou a ieșit Paul Smurthwaite, cu zâmbetul lui de Motan de Cheshire, care știe multe dar spune puțin.

Paul s-a uitat la mine, s-a aplecat zâmbind și mi-a palmat un telex. Am citit, era o invitație oficială pentru mine și Adrian, să mergem la sediul Reuters din Londra.

Nu văzusem niciodată Londra, visul vieții mele încă dinaintea studenției. În studenție fusesem „tăiată” de la bursă, de un zelos activist de partid, care bănuia că dacă plec acolo, nu mă voi mai întoarce. Bănuia bine. Dar despre asta voi povesti în altă carte.

Paul nu înțelegea de ce nu sar în sus, de ce nu țopăi de bucurie. Aveam tot dreptul să mă bucur. După ororile la care  fusesem martoră însă înainte, mă simțeam vlăguită, incapabilă să mă bucur.

Tot în scrisoarea către Sarah menționam și un alt episod post-mineriadă, un fel de „reconstituire”:

 „Un alt flash-back, sau flash-forward. O zi mai târziu, cred, am fost trimisă la sediul Partidului Naţional Ţărănesc, din Piaţa Rosetti, deoarece mi s-a spus că pot intra acolo, împreună cu procurorii, să vedem ce s-a întâmplat peste noapte. Televiziunea română de stat relatase că minerii descoperiseră bancnote false de dolari şi droguri. Dumnezeule Mare!

Ajunsă acolo, am văzut iadul pe Pământ. Pentru prima şi ultima dată, sper, în viață, m-am blocat. În biroul Seniorului Coposu, portretele lui Ion Mihalache şi Iuliu Maniu zăceau pe jos, printre schelete şi oase de peşte, resturi soioase de mâncare, urme de cizme şi hârtii şi cărţi răsturnate şi călcate în picioare. Devastarea fusese totală, simţeam încă urma urii cum musteşte din pereţii descojiți.

M-am întors, mută, la birou, şi am rugat-o pe o colega britanică, mult mai detaşată şi proaspăt sosită la Bucureşti, să meargă ea să relateze scena dezastrului de acolo.”

Este vorba de Meriel Forbes Beattie, care venise de la biroul de la Viena, și cu care am păstrat o frumoasă prietenie peste ani. Meriel fusese „intern” la Reuters, ucenică, iar acum era la debutul unei frumoase cariere jurnalistice, care avea să o ducă apoi la BBC.

Ne-am întâlnit peste alți 17 ani la Londra, când eu puteam să călătoresc fără viză, în noua mea calitate de cetățean european. Am fost la un bar brazilian din Camden Town, cartierul meu londonez preferat, căci extrem de colorat. Am vorbit câte în lună și stele, amintiri de pe vremea când lucram amândouă la Reuters, despre ce ne-a adus și unde ne-a dus viața.

Iliescu nu mai era președinte. Minerii erau o amintire, dureroasă, dar o amintire. Nu mai aveam nevoie de azil politic. Se spune că timpul le vindecă pe toate. Rămâne însă memoria. Sunt lucruri care nu trebuie uitate și care nu pot fi iertate.

Altfel, istoria riscă să se repete, așa cum s-a întâmplat în România, când minerii conduși de liderul lor Miron Cozma au pus iar țara pe jar, în septembrie 1991 și ca ultim detonator, luând țara ostatec în ianuarie 1999. Voi vorbi despre asta în cele ce urmează.

Capitolul 4

Un rege pierdut, trenuri nederaiate și ultimul marș al minerilor spre București

 (în care este vorba despre prima întoarcere în țară, din exil, a Regelui Mihai, răsturnarea guvernului României de minerii descinși iar la București, în puciul anti-reforme din 91, și despre ultimul marș al minerilor spre București, în ianuarie 1999)

Monitoare noi și un Rege dispărut de pe radare

Era un septembrie de aur și miere. Eram la biroul Reuters de la Viena, la un curs de pregătire pe economie, finanțe și bănci. În 1991, România se îndrepta, aparent, spre o economie de piață, iar guvernul condus atunci de tânărul Petre Roman părea pus pe treabă serioasă în domeniul reformelor.

Țara rămăsese relativ izolată pe plan mondial, după incursiunea minerilor, aduși la București în iunie 90 de noul lider, devenit președinte, Ion Iliescu. Omul nu se putea detașa de trecutul său comunist, fiind nostalgic după instaurarea unui regim socialist „cu fața umană”. Cât de umană, s-a văzut. România avea și mai poartă încă și acum, după 30 de ani, sechelele acelei gândiri toxice și osificate.

Viena era centrul de operații al Reuters pentru întreaga Europă de Est, minus fosta Uniune Sovietică. Biroul era în impozanta clădire a Bursei, pe faimosul Ring al Vienei. Era condus la vremea respectivă de doi oameni de care mă leagă sentimente de mare gratitudine și față de unul, și de regret.

E vorba de Colin McIntyre, cel care a venit la București să ne angajeze oficial, pe Adrian, soțul meu de la acea vreme, și pe mine. Colin, scoțian, a fost primul nostru șef regional.

El ne-a adus, în iarna lui 90, computerele noi și sofisticate, pe care am lucrat ani în șir, având drept back-up vechiul telex, care ne lega de Viena și Londra. Plecasem de la Inter și ne mutasem într-o clădire din interbelic, de lângă Biserica Italiană, în centrul Bucureștiului. Aveam cinci sau șase camere, o bucătărie încăpătoare, iar inaugurarea a fost făcută cu mare tam-tam, în primăvara lui 1991.

Șef de birou era Peter Humphrey, un jurnalist englez, în jur de 30 de ani, venit de la Londra și căsătorit atunci cu o frumoasă chinezoaică, Xiu Mei, care detesta Bucureștiul acelor ani și numea Romania „o țară de rahat” (shitty country), visând să locuiască oriunde în Vest, nu în Estul sărac și sălbatic al Europei.

Despre Peter voi vorbi în alt capitol. Acum e plecat în vacanță cu Xiu Mei, iar Colin a venit la noi la birou să ne învețe cum să lucrăm cu noile monitoare. Nu avea prea mult timp de pierdut cu noi, se apropia Crăciunul lui 90. Primul nostru Crăciun în libertate.

La câteva zile după plecarea lui Colin, aflăm că Regele Mihai vine în România, pentru prima dată după exilul impus în decembrie 1947, de comuniștii aduși la putere de tancurile sovietice.

Era în ajun de Crăciun. Adrian fuge la aeroportul Otopeni. Nu existau telefoane mobile. Aeroportul era înțesat de oamenii noilor servicii secrete, în majoritate membri ai fostei și temutei Securități, îmbrăcați în paltoanele lor distinctive, din piele neagră.

Adrian reușise cumva sa mă sune de pe aeroport, așa că m-am așezat la noul meu monitor și am început să scriu o știre urgentă, cu aterizarea Regelui Mihai la București. Din câte aflasem, urma să vină în capitală, apoi să meargă la Curtea de Argeș, să se reculeagă la mormintele strămoșilor săi, Regii Carol I și Ferdinand, și Regina Maria.

Atmosfera era extrem de tensionată. Fuseseră incidente la graniță, în vamă, la sosire. Regele Mihai era însoțit de Regina Ana, de una dintre fiicele sale, de o mică suită, din care făcea parte secretarul său de la acea vreme, Constantin Brâncoveanu, descendent al unei vechi familii de domnitori ai Valahiei și profesor la Cambridge și Oxford.

În avionul privat care l-a însoțit pe rege, venit din exilul său din Elveția, erau și jurnaliști francezi.

A trecut ceva vreme după apelul scurt de la Adrian, de pe aeroport si nu mai aveam nicio veste. Black-out total. Se făcuse noapte, eram singură la birou, începusem să am un vag sentiment de neliniște. Și teamă. La un moment dat, aud bubuituri în ușă. Mă uit pe vizor și văd două figuri necunoscute, o femeie și un bărbat, între două vârste.

Deschid, precaut, ușa, iar domnul mi se prezintă: Constantin Brâncoveanu. Doamna era colega sa, o elvețiancă înaltă, secretara Regelui Mihai. Îl pierduseră pe Rege. Veniseră la biroul Reuters ca să afle unde era. Nu știam nici eu, dar aveam să aflu mai târziu, că fusese înscenat un accident pe autostrada spre Pitești, pe unde trecea coloana cu Regele Mihai, ca să poată fi oprită și întoarsă înapoi, la aeroport.

Regele a petrecut toată noaptea în mașina oprita aproape de Otopeni. M-am gândit ce sânge rece, maiestuozitate și educație formidabilă avea. Adrian mi-a spus că un general, Cerbu, parcă, nu-mi mai aduc bine aminte, țopăia în jurul mașinii regale, încercând să-l facă pe Regele Mihai să accepte propunerea guvernului de la acea dată, cel roșu, condus de facto de Ion Iliescu, să se urce într-un avion îndreptat înapoi spre Elveția.

„Domnul Mihai!” striga disperat generalul român, adresându-i-se Regelui, Acesta privea drept înainte, ignorându-l. Doar atunci când i-a venit în minte să i se adreseze protocolar, cu „Domnul Rege Mihai, sunt generalul… (Stan Păpușă, sau cum l-o fi chemat),” Regele a întors scurt capul spre el și l-a salutat demn.

Au petrecut toată noaptea aceea de Ajun de Crăciun pe un câmp, lângă aeroport, și în zori, Regele a părăsit totuși România, obligat de circumstanțe și de urmașii bolșevicilor care îl exilaseră.

Nu sunt monarhistă, dar am un respect enorm față de Regele Mihai și destinul său tragic. Nu același lucru îl pot spune și despre Mareșalul Antonescu. M-am certat cu mulți prieteni pe această temă. Rețin ce mi-a spus unchiul meu, fost aviator, colonel în armata regală, că Antonescu nu ar fi trebuit niciodată să treacă Nistrul, spre Odesa, unde armata romană a făcut prăpăd, și apoi mii de soldați români au fost sacrificați pe frontul de la Stalingrad…Dar asta este o altă poveste, pe care o voi scrie poate, altă dată.

Revin în biroul Reuters, după plecarea lui Constantin Brâncoveanu și a colegei sale elvețiene. Rămăsesem singură cuc și îmi era teamă să nu dea buzna cineva peste mine,  dată fiind nesiguranța zilelor în care trăiam. Am trimis depeșe cu noaptea de coșmar și plecarea Regelui, înapoi în Elveția, în zori, când Adrian a reușit în fine, să mă sune scurt, de pe Otopeni, de la biroul cuiva amabil și curajos de acolo, care l-a lăsat să sune.

După ce am scris toate astea, eram epuizată, după o noapte de tensiune, și nedormită, așa că am sunat la Viena, la birou, și am spus că vreau să plec acasă. O voce caldă, calmă, de bărbat, colegială (nu mai țin minte cui îi aparținea) mi-a spus de la celălalt capăt al firului să mai scriu încă o știre, cu data de 25 decembrie, (de Crăciun), cu mult context și să pun lucrurile în perspectivă.

M-am executat, deși credeam că sunt vlăguită total. Nu mai știu ce și cum am scris, dar țin minte că cei de la Viena mi-au zis că e bine, că pot trimite știrea direct la Londra, fără modificări.

O mică pauză – era Crăciunul, deci un an de la executarea lui Ceaușescu și a soției sale.

Fostul dictator român avea și el dreptul, în fiecare an de Crăciun, la un mic moment de „glorie” jurnalistică – urma să mergem la cimitirul Ghencea, din București, unde sunt îngropați cei doi, să vedem ce se întâmplă acolo. Am făcut asta an de an, de Crăciun, cu mici variații, timp de un deceniu.

Într-un an, spre Crăciun, am mers la Târgoviște, să scriu și să filmăm pentru televiziunea Reuters, despre zilele și mai ales nopțile petrecute acolo de cei doi, până au fost judecați și duși la un zid, spre a fi împușcați, în ziua de Crăciun a lui 89,  de un pluton de soldați aduși special pentru asta de la București.

După ce am discutat, mulți ani mai târziu, cu șeful garnizoanei, un simplu ofițer în decembrie 89, și l-am întrebat cum petrecuseră cei doi ultima noapte, după proces, și cum îi văzuse el, țin minte cum o lacrimă i s-a prelins pe obraz. Militarii nu plâng de obicei. Era om, emoționat, și mi-a spus: „Erau ca doi bătrânei.”

Asta nu reduce cu nimic sentimentul de ură pe care îl împărtășea aproape o țară întreagă, ci redă aspectul uman al acestei cumplite povești românești de Crăciun.

Trenuri deturnate, un guvern răsturnat și o ofertă pe care am refuzat-o

Fac un mic salt în timp. Suntem în toamna lui 1991, la Viena. E septembrie auriu, iar eu sunt la biroul Reuters din capitala Austriei, pentru o săptămână, la cursul de pregătire pe economie și finanțe la care m-a trimis șeful meu de la București, Peter Humphrey, cel englez.

Îmi amintesc și acum ziua aceea, spre final de septembrie, când Doug Hamilton, un excepțional jurnalist și un om de mare caracter și sensibilitate, mi-a spus că va trebui să mă pregătesc să merg, a doua zi, pe aeroportul din Viena, să îi iau un interviu premierului de atunci, Petre Roman.

Acesta era așteptat să vină la Viena în fruntea unei delegații oficiale, ca să semneze un acord de împrumut cu un grup sindicalizat de bănci, condus de Banca Austriei.

Scopul acestui mare împrumut (de peste 600 milioane de dolari) era unul extrem de ambițios – să realizeze convertibilitatea leului, la paritatea de atunci, față de dolarul american. Înainte de Polonia, Cehia și Ungaria.

România urmase, din 90, o terapie de șoc, cu reforme menite să introducă mecanismele economiei de piață în locul economiei de stat, planificate, pe stil comunist.

Reformele au dus la o inflație severă, la creșterea șomajului de la aproape zero în decembrie 89, la peste un milion – sau 11% din forța de muncă din mediul urban, în 1991.^[7]

Cei mai amenințați de forțele de piață erau minerii, ca în cazul minerilor din Donbas, din fosta Uniune Sovietică, sau al minerilor din Sheffield, pe timpul mandatului Premierului britanic Margaret Thatcher. Pentru România, bazinul minier principal era Valea Jiului, intrată în folclorul urban sub denumirea „Jalea Viului.”

Departe de toate acestea, în noaptea de 24 spre 25 septembrie a anului 91, dormeam la hotelul meu de la marginea Vienei, aproape de aeroportul unde trebuia să aterizeze a doua zi premierul României și delegația sa.

Mă aștepta o zi grea, așa că am mers la culcare destul de devreme. Spre dimineață, m-a trezit brusc telefonul de pe noptieră, care suna parcă în disperare. Răspund, încă amețită de somn. La celălalt capăt al firului, vocea panicată a unui prieten de la radio Viena, radioul de stat austriac.

„Minerii vin spre București,” îmi strigă el la telefon. Inițial, am crezut că este o glumă proastă, și i-am și spus asta. „Nu e glumă,” a continuat el, „scrie pe Reuters, am depeșa sub ochii mei, minerii au trecut cu trenurile de Coțofeni.”

Când l-am auzit menționând Coțofeni, o localitate din apropierea Craiovei, cum vii dinspre Tg.Jiu, am sărit din pat. Am dat fuga la birou, unde i-am găsit pe colegii mei occidentali citind de zor știrile care veneau de la București.

Minerii au ajuns în cele din urmă la București, în dimineața zilei de 25 septembrie. Bineînțeles că premierul Roman nu a mai venit la Viena. Minerii lui luaseră „prizoniere” două trenuri, de la Tg.Jiu și Petroșani, și încălcaseră toate regulile naționale și internaționale de circulație pe căile ferate.

Veneau spre București, ca un uragan, conduși de liderul lor, Miron Cozma, botezat în presa română ca „Luceafărul Huilei”.

Au urmat trei zile de coșmar. Confruntări de stradă, clădirea guvernului a fost incendiată, minerii înarmați cu bâte, țevi de metal sau de cauciuc și cu târnăcoape, s-au bătut, parte în parte, cu forțele de ordine, care aruncau generos cu gaz lacrimogen.

Au luat cu asalt clădirea guvernului, din Piața Victoriei, au intrat in parlament (unde i-a oprit, cu calmul lui britanic, liderul țărănist Ion Rațiu), și au asediat în două rânduri Palatul Cotroceni, al președintelui Iliescu.

Un puci în toată regula, avea să spună, mai târziu, unul dintre miniștrii din guvernul demis sub amenințarea hoardelor dezlănțuite de mineri, conduși de Cozma.

Trei zile după asta, când s-au reluat zborurile internaționale – România fiind ruptă iar de lume pe timpul acestei „mineriade”, – m-am întors la București, în același avion cu directorul secției române a BBC, Cristian Mititelu. Venea de la Londra, în țară, să vadă ce s-a întâmplat și mai ales ce putea să urmeze. Aștepta primul zbor spre București, ca și mine, după redeschiderea traficului aerian.

Înapoi la București, pe străzile din centru și chiar și în biroul nostru persista un miros înțepător și înecăcios de la gazele lacrimogene care fuseseră folosite în cantități industriale, în lupta cu minerii lui Cozma.

Înainte să plec de la Viena, după ce citisem și auzisem de măcelul de la București – guvernul Roman a fost răsturnat a doua zi, iar Iliescu a dat în final un comunicat comun, împreună cu Cozma, – Doug Hamilton m-a întrebat dacă nu vreau să rămân, să cer azil politic. Mi-a oferit imediat să lucrez în biroul de la Viena.

Destinul meu ar fi fost altul și poate nu scriam acum rândurile astea. Cine știe? Cert este că am zis, repetând fără să îmi dau seama, o vorbă celebră a unui scriitor român, care refuzase să rămână ca azilant politic, în Franța: „Și ce să fac, să las țara pe mâna comuniștilor? Nu pot să rămân…” Și dusă am fost, înapoi, la București.

România a fost iar izolată de investițiile atât de necesare pentru economie.

S-a instalat guvernul de tehnocrați al lui Theodor Stolojan, care a fost nevoit să confiște valuta din conturi. Apoi, guvernul Nicolae Văcăroiu și inflația galopantă, care a secătuit micile economii pe care reușiseră să le facă părinții noștri.

După mineriada din 91, România devenise din nou un paria internațional, fiind evitată de șefii de stat occidentali, până ce Iliescu a fost răsturnat de la putere în alegerile din 1996.

O dezvăluire post-factum despre culisele mineriadei din 1991

Suntem în iarna lui 98 spre 99, e în toi războiul din Kosovo. Iugoslavia vecină s-a dezmembrat.

La București, lucrurile sunt aparent calme. La putere se află un guvern de coaliție, reformator, pro-occidental, condus de Victor Ciorbea, un jurist, fost lider sindical, transformat în țărănist.

Se apropie Crăciunul. Merg într-o vizită de curtoazie, la o petrecere pre-Crăciun organizată de Partidul Democrat, desprins din Frontul Salvării Naționale al lui Iliescu și condus atunci de fostul premier Petre Roman, cel răsturnat de mineri în 91.

Petrecerea se ținea la un club al fostului jucător de tenis Ilie Năstase, în Herăstrău. L-am văzut acolo, printre invitați, pe regizorul Nae Caranfil, al cărui film Asfalt Tango îl admirasem cu doar doi ani înainte și care tocmai lansase Dolce farniente. Am stat de vorbă cu el mai toată seara, bucuroasă fiind să văd o față cunoscută, de om cumsecade. 

Era multă lume destinsă, acolo, printre care l-am remarcat și pe ministrul de atunci al transporturilor, Traian Băsescu.

Îmi era simpatic pentru profesionalismul de care dăduse dovadă, de-a lungul anilor, în serviciul public. Am avut o relație de lucru extrem de bună, și se dovedise un om cu viziune și un bun comunicator.

Ca regulă de lucru, mi-am impus să mențin o distanță respectuoasă dar fermă, față de oamenii politici sau cei din cercurile de afaceri cu care intram în contact.

Indiferent de părerile sau gusturile mele personale, doream să mențin acest respect pentru profesia de jurnalist.

La plecarea din club, căutam un taxi, când, din spatele meu aud vocea inconfundabilă a lui Traian Băsescu. Îmi spune că va fi greu de găsit un taxi liber, la ora aceea târzie și se oferă să mă conducă acasă. Accept.

Ne îndreptăm spre mașină și îngheț, văzând cum se urcă el însuși la volan. Crezusem că are șofer, așa că acceptasem. Acum era prea târziu, iar eu prea bine crescută ca să mă mai răzgândesc.

Ajungem așadar acasă, în mahalaua mea Armenească, eu cu inima cât un purice, necunoscându-i abilitățile de conducător auto, prin troienele din București. Recunoscătoare, îi mulțumesc și îl invit să urce la noi, să stăm la un pahar de vorbă.

Îi spun că Adrian, soțul meu de la acea vreme, este în Kosovo, dar că mama mea este acasă, așa că poate urca, en tout bien tout honneur, și honni sot qui mal y pense, cum zice francezul. A acceptat și am urcat.

Tocmai terminasem de renovat bucătăria și eram extrem de mândră de rezultat. L-am invitat să se așeze și am pus pe masă o sticlă de Riesling de Jidvei, vinul meu alb preferat și apă minerală, pentru șpriț. Și ceva de ale gurii, bunătăți lăsate de mama pentru mine.

Am vorbit în noaptea aceea câte în lună și în stele. La un moment dat, l-am întrebat „off the record”, cum trăise el mineriada din 91, când era tot ministru al transporturilor, dar în guvernul Roman. I-am povestit cum eram la Viena și ce ar fi trebuit să se întâmple acolo, dacă nu veneau minerii la București.

În schimb, omul acesta extrem de volubil și cu real talent de sinteză, un bun orator încă de pe atunci, mi-a povestit cum aflase că trenurile au fost asaltate de minerii din Valea Jiului și deturnate, pornind în goana lor nebună, ignorând semafoarele și semnalele de oprire, spre București.

„Au încălcat toate regulile de transport feroviar, și cele naționale și cele internaționale,” mi-a spus, amintindu-și de noaptea fatidică, de 24 spre 25 septembrie 91.

Vorbea animat, și parcă vedeam cu ochii scenele descrise cu o acuitate plastică: „ Sun la Interne, ca să vorbesc cu ministrul…” (E vorba despre Doru Viorel Ursu, fostul judecător al lui Nicu Ceaușescu, devenit atunci ministru de interne, nota mea)

„Nu răspunde nimeni. Mă urc în mașină și merg acolo…Intru în biroul lui, și îl văd pe ministru culcat pe o canapea. Era praf, pulbere. Probabil că îi turnaseră generalii de poliție whisky pe gât. Nu aveam cu cine vorbi…”

Mi-a explicat că ideea lui, ținând cont de ce se întâmplase în anii anterior, la celelalte mineriade, era să dirijeze trenurile spre Gara Băneasa, aflată mai departe de centru și de Piața Victoriei decât Gara de Nord, de unde minerii puteau să ajungă mai ușor la sediul guvernului.

„Mă cheamă apoi Iliescu, la Cotroceni. Îl întreb pe Roman, dacă să merg acolo. Mi-a zis să mă duc. Merg la Cotroceni. Îl găsesc pe Iliescu în biroul lui, cu (Virgil) Măgureanu (șeful SRI de atunci). Îi explic situația, el mă ascultă și îmi dă un ordin: „Demontează șinele din fața trenurilor!…Asta însemna să le fac să deraieze, cu sute de morți pe cap…Îl întreb dacă poate să îmi dea ordinul în scris. Bineînțeles că nu putea. Ar fi fost o crimă…”

Iar restul este istorie.

La finalul conversației, i-am spus totuși că are stofă de lider, și că știe să comunice mai bine și este mai popular decât Petre Roman. Nici nu era greu una ca asta.

Nu am mai ținut legătura, peste ani, dar i-am urmărit cariera politică în ascensiune.

În afara de Ion Iliescu, „ionul negativ” descărcat de români în 1996 și reales triumfal în 2000, Traian Băsescu este, în opinia mea, cel de-al doilea om de stat care a marcat destinul țării sale la începutul mileniului nostru, cu două mandate prezidențiale consecutive. Aderarea României la Uniunea Europeană s-a produs sub mandatul său.

Ultimul marș al minerilor spre București, în anul eclipsei totale de soare

1999 a fost anul eclipsei totale de soare, un fenomen astronomic ce încheia secolul XX, și care se pare că s-a văzut cel mai bine din România. A fost și anul în care am divorțat. Annus horribilis, ca să o parafrazez pe Regina Elisabeta II a Marii Britanii. Dar nu despre asta vreau să scriu acum.

Anul a început furtunos, cu ultimul marș al minerilor porniți din Valea Jiului, unde se închideau minele, spre București. Această ultimă zvâcnire a unei forțe pe care istoria avea să o înghită, a adus iar Romania în centrul atenției lumii.

În marșul lor maraton spre București, minerii ieșiți din defileul Jiului, la începutul lui ianuarie, iau prizonieri peste 1.500 de jandarmi și par de neoprit. La București, parlamentul fierbe, guvernul condus de premierul Radu Vasile pare neputincios. Președintele Emil Constantinescu instituie starea de urgenta condiționată pe întreg teritoriul României, iar Armata masează tancuri pe autostrada Bucuresti-Pitesti, pregătindu-se de război.

A fost o săptămână în care nu am dormit decât pe sponci, în acel început de ianuarie cețos și geros, când am lucrat zi și noapte la noul birou Reuters, aseptic, de pe Calea Victoriei, situat în apropierea fostului sediu al Ministerului de Interne.

Mergeam acasă doar ca să mă schimb și să fac duș, parcă ieșită din șut, din mină,  și reveneam la birou, ca să primesc vești și să scriu despre înaintarea, aparent inexorabilă, a coloanelor de mineri care spulberau toate opreliștile și barierele puse în calea lor de forțele de ordine.

Pe teren, alături de mineri, erau fostul meu soț, Adrian, căruia i se alăturase șeful nostru de birou de atunci, canadianul Ron Popeski  O bună parte din drum au mers și ei pe jos, cu legitimațiile de presă la gât, alături de coloanele de mineri.

România era din nou plonjată în haos. Colegul nostru, fotoreporterul Radu Sigheti, tocmai se întorsese din Kosovo, de la războiul care făcea ravagii acolo, direct la Costești, unde a fost confruntarea cea mare dintre minerii înarmați cu bâte, târnăcoape și pietre aruncate de pe deal spre forțele de ordine, care au fost umilite, îngenuncheate și dispersate.

Radu Sigheti mi-a povestit că o poză a sa din Kosovo a apărut pe prima pagină din ziarul american International Herald Tribune (IHT), doar ca a doua zi, poza sa cu bătălia de la Costești, din județul Argeș, să apară tot pe prima pagină a IHT.

Între timp, eu scriam de zor, de la biroul din București, depeșă după depeșă, urmărind cu sufletul la gură desfășurarea evenimentelor pe teren, și reacția autorităților panicate din capitală.

Bătălia de la Costești a fost, grafic, asemenea celei legendare, din 1330, de la Posada, din manualele de istorie de pe vremea școlii. Mica armata condusă de principele Basarab I a reușit să învingă armata de 30.000 de soldați a regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, într-o ambuscadă dintr-o zonă muntoasă a Olteniei.

Pentru a stinge conflictul din 99, prim ministrul Radu Vasile vine personal la negocieri cu Miron Cozma, la mânăstirea Cozia. După câteva ore de discuții în spatele ușilor închise, cei doi semnează „Pacea de la Cozia”, punând capăt mineriadei care a înspăimântat toată Europa.

Ron și Adrian s-au întors apoi la birou, fără parbriz la mașină. Fusese spart de mineri, în drumul spre Costești, deși sau tocmai pentru că avea pancartă de presă pe el.

Improvizaseră un parbriz dintr-o folie de plastic, iar Adrian a adus, triumfător, la birou, „prada de război” găsită abandonată după bătălia de acolo: o mască de gaz, chipiul unui polițist, un scut de jandarmi și o armă de foc, găsită pe șosea, pe care au predat-o apoi celor în drept.

Scrisesem tone de depeșe semnate By Ron (Byron, în mintea mea, în glumă, gândindu-mă la poetul romantic englez din secolul XIX) Popeski. Majoritatea au fost preluate de ziarele mari de pe mapamond. Depeșele astea stau acum, cuminți, în arhiva Thomson Reuters, numele actual al companiei care deține și agenția de presă.

La câteva săptămâni după aceste lupte, Înalta Curte de casație și Justiție îl condamnă pe Cozma la 18 ani închisoare pentru rolul său în mineriada din 1991, care a răsturnat guvernul reformist condus de Petre Roman, în violențe soldate cu trei morți și sute de răniți.

Minerii, conduși de Cozma, pornesc iar spre București, din Valea Jiului, dar de data asta sunt opriți de jandarmi la Stoenești, în județul Olt. În ciocnirile de acolo, au fost răniți 100 de jandarmi și 70 de mineri, și un miner a murit.

Cozma a fost arestat și condus direct la închisoarea Rahova.

Iliescu, revenit la putere în alegerile din 2000, îl grațiază pe toxicul Cozma cu câteva zile înainte de încheierea mandatului său, în 2004. În fața revoltei opiniei publice din țară și din străinătate, liderul român este nevoit să renunțe la grațiere.

Morile justiției din România post-comunistă macină extrem de lent și dau rateuri. Soarta lui Cozma seamănă cu un carusel politic.

Liderul minerilor face recurs împotriva legalității retragerii grațierii sale de către Iliescu. Recursul este admis de un tribunal din Oltenia în iunie 2005, iar Cozma este eliberat. Justiția revine însă în toamna acelui an. Cozma primește o condamnare de 10 ani închisoare pentru mineriada din 99. Cererea sa de eliberare condiționată este respinsă în 2006. Este eliberat, în decembrie 2007, dar nu are voie să se întoarcă la Petroșani, în Valea Jiului, și nici la București.

Pe 13 iunie 2017, Cozma este trimis în judecată, alături de Ion Iliescu, Petre Roman, fostul șef al serviciilor secrete SRI Virgil Măgureanu, și alții, pentru infracțiuni contra umanității comise în mineriada din iunie 90. Procesul se judecă încă. Iliescu nu întinerește. Va împlini 90 de ani în 2020.

În toamna lui 2019, Cozma și-a depus candidatura, ca independent, în alegerile prezidențiale din România. Candidatura i-a fost respinsă pe motiv că lista de semnături care o susțineau conținea date false.

Această nouă revenire a sa în prim planul vieții politice este un semn prost pentru starea democrației și statului de drept din România, la 30 de ani de la căderea comunismului.

Procesul mineriadei din 90, în care Cozma este judecat alături de liderii statului român de la acea vreme, și acuzat de crime împotriva umanității, s-a împotmolit la Curtea Supremă. Probele administrate de acuzație au fost anulate în mai 2019, iar dosarul mineriadei din iunie 90 a fost retrimis la parchetul militar.

La ora la care scriu, după aproape un an, justiția nu dăduse încă o motivație la această decizie.

Roxana Dascălu a fost jurnalist Reuters timp de un deceniu, în România și Europa de Est, când a scris despre dificila tranziție de la comunism spre democrație și economie de piață a țărilor din regiune. A lucrat apoi în PR, – comunicare și relații cu presa. În prezent, este colaborator la revista Reporter Global și la ziarul Libertatea. Traducător, este și printre fondatorii mișcării civice Inițiativa România, unde se ocupă de comunicare. Locuiește în satul Rivel, din sud-vestul Franței, împreună cu soțul ei, artist ceramist de origine română, care renovează de 25 de ani o moară de apă, veche din secolul XVIII.

^[1] Vezi si acest articol, in care este mentionat si Johnny Krcmar, in zilele revolutiei romane din decembrie 89 : https://www.thebaron.info/people/raw-revolution-a-hazardous-assignment-in-a-black-hole-of-cold-war-europe

^[2] Conform celor mai recente date oferite de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Revoluția română din 1989 a făcut, în total, 5.205 victime, dintre care 1.116 morți și 4.089 de răniți. Din cei 1.116 morți, 159 de victime au căzut până la 22 decembrie, orele 12.09 (fuga lui Ceaușescu, de pe sediul CC, cu elicopterul). (Sursa = Wikipedia)

^[3] William Shakespeare, Furtuna, Actul V, Scena I, traducere în limba română de Cristian Pepino.

^[4]  Rezultatele alegerilor generale din România, din 20 mai 1990, consemnate pe Wikipedia în engleză. datele în limba română fiind mult mai seci:                                          https://en.wikipedia.org/wiki/1990_Romanian_general_election

^[5] Despre mineriada din iunie 1990, pe Wikipedia în engleză, cu citarea studiului de la Academia Sandhurst: https://en.wikipedia.org/wiki/June_1990_Mineriad

^[6] https://revista22.ro/opinii/roxana-dascalu/despre-mineri-manipulare-537i-o-minune-blestemat259

^[7] Despre contextul și mineriada din septembrie 1991, a se citi cele consemnate pe Wikipedia, versiunea în limba engleză fiind din nou, cea mai completă: https://en.wikipedia.org/wiki/September_1991_Mineriad