Corianthe

Jurnalul unei călătorii aşa cum a fost, scrisă pe o foaie de drum, ruptă la sosire, din care motiv niciun copil n-ar putea fi socotit uituc dacă n-a ţinut-o minte

Motto:

Trataţi-i pe oameni ca şi cum ar fi reali. Poate că şi sunt.

R.W.Emerson

Viaţa nu este doar durere, ci este şansa de a visa, de a iubi, de a ierta, de a vindeca tot sângele neamului.

Cântă liniştea şi nu te grăbi…

Nu uita să îţi laşi inima să cânte acel cântec pe care îl auzi doar tu şi Doamne Doamne. Porţi paradisul în tine…

(Puţine lacrimi, multă bucurie)

Hrisostom Filipes

În loc de Cuvânt înainte

Ascultaţi!

Această istorie s-a dorit scrisă! Într-o zi, înainte de sfârşitul lui iunie, dar nu mai devreme de Sf. Ion de vară, să spunem că în zilele solstiţiului, a apărut din aer şi i-a cerut autoarei acestei cărţi s-o urmărească mai cu luare aminte. Prin urmare, ea, autoarea habar nu are cum a scris-o, pentru că nu e scriitoare. Dacă aveţi poftă să aflaţi ce şi cum, întrebaţi un scriitor de profesie. Cert e că s-a distrat la culme, buchisind fără să comenteze, tot ce i-a dictat povestea. A scris la ea vreme de o lună şi un pic, timp în care a mâncat o mulţime de îngheţate şi câteva prăjituri (astea însă, numai în week-end!), a cutreierat prin parcuri şi grădini ca să o asculte mai bine, a văzut cum se schimbă lumina zilei (şi ea se schimbă cam aşa: pe la sfârşitul lui iunie şi aproape toată luna iulie, lumina de afară e albă. Către ultimele ceasuri ale lunii care se apropie de august, lumina începe să capete o patină gălbui-aurie, a văzut ea asta când filtra totul printre gene, mijind ochii), a ascultat noaptea târziu cum se îmblânzesc stelele şi a consumat un tub întreg de pastă de dinţi.

Povestea i-a mai spus: „Nici nu ştii ce plăcere stă ascunsă în fiecare secundă pe care nu o deschizi, doar pentru că te grăbeşti să treci mai departe. Păşeşte atunci fără grijă, căci orice clipă se îngrijeşte de ea însăşi”.

În cele din urmă, ea mulţumeşte poveştii că i s-a povestit.

Autoarea mulţumeşte acum părinţilor ei. Le dedică această carte.

Ea mulţumeşte tuturor oamenilor pe care i-a cunoscut în viaţă; creatori de artă mulţi dintre ei. Pictori, muzicieni, autori de literatură, vizionari. Pentru că ei au ajutat-o pas cu pas să scrie cartea asta. Le-o dedică.

Mulţumeşte că printre ei, se află unul magic. Întotdeauna e unul de-ăsta, magic. El. Când îl întâlniţi, să-l lăudaţi. Nici măcar nu ştie că e magic. Îi bucură inima şi ea abia acum a găsit cuvinte potrivite să i-o spună. I-o dedică.

Prefaţă

Pe care, ca să ne respectăm logica, o vom numi „În loc de prefaţă”

Când mi s-a întâmplat asta, mi-am promis să povestesc.

Mergeam într-o seară spre casă. Era prin mai, teii deja ardeau. Pe stradă, în mijlocul drumului, o pisică. Ca să fie clar, în primul moment n-am ştiut că e o pisică, ori animal, ori creatură electrică, orice altceva. Pentru că n-am văzut şi nici auzit în viaţa mea una ca asta. Ceva care zbiera într-un episod isteric, zbiera, ei, cum poate zbiera doar o pisică! Deci, pisică era… Se tăvălea, îşi prindea coada cu dinţii, pisica asta alerga în jurul ei înseşi. Am căutat să înţeleg, mi-a trebuit timp. Mă amuţise, acum mă asurzea…

Mi-am amintit că trecuse o maşină cu zece secunde înainte, de nişte câini care lătrau… Am înţeles că ei o speriaseră, că ea intrase sub roţi în fugă, că maşina o lovise, probabil în cap sau în coloană. Nebuna asta mică se contorsiona cu blana electrizată, se dezaxase, m-am dus lângă ea, nici gând să mă lase s-o ating! Am mânat-o aşa uşurel din drum, până sub o maşină oprită pe margine.

Când m-am aplecat din nou să mă uit, era acolo, egală, netedă, îşi lingea lăbuţele cu graţie…

De parcă făcuse switch cu altă pisică, de parcă vedeam un număr aiurit de magie! De parcă ar fi trecut succesiv, cu o repeziciune de supersonic prin toate camerele distruse ale vieţii ei de pisică şi s-ar fi oprit în ultima, sigura care ar fi rămas întreagă după catastrofă.

Cred că am văzut o pisică-lecţie. Una despre vehemenţa cu care refuzi ceea ce nu-ţi convine. Despre cum să exorcizezi. Şi, în loc să mori, cum să alegi să trăieşti. Simplu, adică din toată fiinţa, dintr-o singură mişcare.

Şi despre cele mai stranii şi mai impresionante animale din lume.

GEPPETTO

Când se trezi de dimineaţă, Geppetto nu prea ştiu pe ce lume e. Viaţa de câine, pe care o primise de data asta, îl cam băga în ceaţă. Toată noaptea se ferise de muşte, se făcuse cald, era vară şi înţelegea că ele, efemeride, n-aveau să-l sâcâie prea mult timp. În fond, lumea era a lui. O lume cu forme noi şi limpezi (habar n-aveau ei, ăştia înălţaţi pe două picioare, cât de limpezi!), unele tari mirositoare, că nu se putea dezlipi de ele. Cum era şi osul ăsta bunăoară, pe care începu din nou să-l umple de bale. Bucata aceea ţeapănă, ruptă din copacul de lângă casă, cu care Mark îl îmbiase când se lăsase întunericul, de exemplu, nu-i mai spunea nimic. Ce-l tot ameţea stăpânu-său cu ea? Se umezise în timpul nopţii şi amestecul ei de fibre moarte îl lăsa rece…

„Aş vrea să fac 25 de flotări chiar acum”, îşi zise şi nu înţelegea de ce membrele astea scurte nu-l prea ajută. Se lăsă pe vine, limba lunguţă i se strecură afară dintre dinţi. „Mi-e totuşi somn”. Îşi aminti de muşte. „Sunteţi desigur, cam proaste; o să vă bat cu coada…”

Parcă văzuse ceva în timp ce dormea: în spatele ochilor lui se zbătea încă, o imagine pe care nu o putea înţelege nici cu boticul, nici cu limba, în caz că limbuţa aceea scoasă i-ar fi putut cumva lămuri ochişorii. Era o plăsmuire care semăna cu un om mic, dar nu din carne, şi colorat, dar nu din piele. Era o imagine lemnoasă, asta dacă mintea lui ar fi putut gândi cuvântul „lemn”. Sau cuvântul „vis”.

„Să nu insistăm”, îşi spuse. Se vede treaba că noţiunea „a insista” îi era clară…

JULI

Avea ochii pironiţi în fereastră, aşa că îi deschise larg. Juli ştia că dacă priveşte lumina zilei va uita ce visase. Prinse firul subţire de lumină ce cobora de acolo ca pe o bucată fragedă de sticlă şi se gândi că ar fi nostim să-l spargă între dinţi. Timp de două minute lipi bine acel ţurţure singuratic de buze şi de cerul gurii şi supse până nu mai rămase nimic din el. Râse. La soare, toate jucăriile astea ale ei erau posibile, cu cea mai probabilă dintre improbabilităţi. Teiul mare îşi desface în fiecare zi de vară crengile până spre camera de sus a casei. Mare. Mare e el, precum un popor de libelule aruncat în cer.

Geppeto lătră din curtea de alături. Prostul, se gândi. Şi-a greşit cariera de câine.

Nu ştiu să spună de ce, pentru că se gândi repede la croissantul pe care şi-l păstrase pentru azi. Abia se îndurase să nu-l ronţăie în ajun. Va găsi în punga lui surpriza cu medalionul de carton scooby-doo, cu punctele bonus de mystery, energy, power şi IQ. Era aproape sigură că e acelaşi ca şi aseară.

Stătea cu faţa în sus, lovind uşor degetele unul de altul şi socotea… Singurele lucruri bune pe care le putea găsi la magazinul (fostă cooperativă) din centru erau croissantele şi eugeniile. Proviziile de acasă de brezel şi ciocolată i se cam terminaseră, de când ai ei o debarcaseră în vacanţă la ţară.

Azi mergem în pădure cu bicicleta pur şi simplu, nu spunem la nimeni. Gândul răzleţ o luă de după umeri şi o ridică până aproape de tavan. De acolo, sări încântată în pat, din pat, pe podele. Gata, trezirea! Ţopăi o vreme prin cameră, apoi îşi trase cam visătoare rochiţa lăsată pe şezlong de cu seară. Râse, căci îi plăcea s-o miroasă înainte s-o îmbrace. Mirosea a soare şi a ea din ajun, pentru că la ţară nu eşti obligat să te speli la duş înainte să te bagi în pat. PENTRU CĂ LA ŢARĂ NU EXISTĂ DUŞ!!! Asta e fantastic. Scapi de-o grijă şi, în loc de asta, îţi rămâne timp să mai dai o tură prin pod. Sau să cotrobăi un raft, două, prin dulapurile care nu-ţi aparţin.