Selectează o Pagină

de Vajra Chandrasekera

 

În ultimele zile, înainte ca bătrânul soare roșu nesupus să înghită Pământul, Irugal stătea întinsă pe o piatră și îi învață pe copii un joc.

Acest joc se numește A muri și a nu muri, spune ea. Este ultimul joc pentru patru persoane, un joc al renașterii și al timpului adânc.

Cum se joacă, vor să știe copiii. Se aseamănă cu Hristos, ori Tammuz? Se aseamănă cu semințele de rodie?

Irugal spune că nu. Mai întâi, zice ea, jucătorul numărul unu trebuie să-și schimbe genul, să-și dezactiveze blocajele și să danseze sub luna plină până când este posedat, moment în care jucătorul numărul doi trebuie să-l interogheze pe acesta.

Copiii vor să știe ce este o lună nouă. Este ca un orbital nou făcut proaspăt din supa primordială, supa creației ? Este ca o antenă de satelit, nituită și care țiuie?

Irugal zice că nu. Mai spune că existase un planetoid a cărui orbită – nu contează, zice ea, era doar o lumină pe cer care dispărea uneori.

Cum vom juca dacă nu știm nimic din toate astea, întreabă copiii.

Irugal se gândește un moment și declară că de-acum e lună plină. Copiii acceptă acest lucru, iar Irugal se întoarce la descrierea jocului.

Jucătorul numărul doi trebuie să scuture mâna primului jucător, spune ea, până când e sigur că acesta din urmă e posedat de o entitate dintr-un taxon adecvat.

Copiii întreabă dacă este ca o căsătorie aranjată.

Irugal scutură din cap. E mai mult o întâlnire, spune ea și îi acaparează pe copii înainte ca aceștia să întrebe despre perioada de înjumătățire a carbonului.

Spune ea că e important să se asigure că posesorul nu e o fantomă flămândă, pentru că lumea invizibilă e plină de acestea, încărcări radicale libere, pregătite pentru interfață. Vor fi prea vesele, prea depășite de bucurie la încarnare. De evitat sunt și demonii, care par foarte isteți, dar care sunt în cele din urmă incompetenți. Demonii sunt legați de vechile scopuri specifice pentru care au fost creați, scopuri demult pierdute. Din această cauză, demonii sunt plini de frustrare și răutate, și vor răspunde la întrebări cu ciudă și sarcasm. Dacă jucătorul numărul unu expune una din aceste caracteristici, jucătorul numărul doi trebuie să-l scaneze și să-l purifice, apoi să-i ceară să danseze din nou.

Dacă aceștia obosesc, întreabă copiii.

Ei pot lua scurte pauze, spune Irugal. Dar nu mai mult de un secol, pentru că altfel jocul nu mai are însemnătate.

Copiii discută și cad de acord, cu unele abțineri.

Râul de lângă ei fierbe, umflat sub soarele roșu, iar Irugal propune să se mute într-un loc mai răcoros. Copiii refuză. Ei aparțin acestei epoci și se simt bine în mediul pe care-l asigură timpul lor. Ei sunt duri, așa cum sunt copiii de obicei. Irugal îndură căldura plămânii arși de aburi. Pielea ei nu poate să respire în aerul gros, umed. Simte că e copleșită și asta atârnă greu pe umerii ei, ar trebui să opteze pentru un fenotip mai bine adaptat, ceva mai răcoros, dar nu vrea să se schimbe în fața copiilor, care arată pentru ea ca niște urși fără blană, cu capete supradimensionate.

Primul jucător trebuie să fie posedat de-un zeu, spune Irugal. Poate să fie și un zeu mai slab, dar să fie zeu. Fantomele și demonii, cei asemănători zeilor, prin tradiție nu au voie să se întrupeze, iar pentru a ocoli vechile interdicții, jucătorul numărul unu trebuie să-și dea toată silința.

Care sunt interdicțiile, întreabă copiii.

Aceasta este inocența copiilor, spune Irugal. Ignoranța voastră în ceea ce privește interzicerile a fost proiectată de strămoșii noștri care v-au ascuns informația, gândindu-se ca așa vă ofereau un cadou. Dar vă spun: voi știți de lumea invizibilă, prin care voi obișnuiți să cântați, sa vă jucați și să comunicați unii cu ceilalți – lumea invizibilă care este o parte mai mare din viețile voastre decât lumea reală a pietrelor și a râurilor. Ei bine, nouăzeci și nouă la sută din lărgimea de bandă a lumii invizibile e ocupată de minți neîntrupate din aproape fiecare secol al eonului uman și se luptă neîncetat pentru fiecare din căile noastre invizibile de comunicare, căutând orice semn de slăbiciune. Mințile tânjesc după trupuri și tot ce vor acum e singurul lucru interzis lor: întruparea. Această nesfârșită frenezie care ne înconjoară în fiecare moment, pe care n-o auziți sau simțiți, se numește furtuna sufletelor.

Ah, acele lucruri nepermise, mai ales, spun copiii. Știam despre acelea. Dar ce poți spune despre jucătorul numărul unu? Cum încalcă acesta lucrurile nepermise astfel încât zeul să poată aluneca în lume?

Trebuie ca acesta să fie dispus să apară gol și neprotejat în furtuna sufletelor. Voința sa de a se deschide întregii experiențe trebuie să devină mai mare decât dorința strămoșilor ca noi să fim inocenți. Trebuie ca el să lase deoparte, unul câte unul, tot ce înseamnă blocaj apotropaic, filtru, scaner și scut. Trebuie să poată a se cufunda în furtună, din nou și din nou, să împărtășească mințile celor care au să vină, până când una din ele se va dovedi că este mai mult decât umană.

Când el va alege în cele din urmă, posesorul minții asemenea unui zeu trebuie să dovedească în fața jucătorului numărul doi că are acces adânc în cel puțin o treime pe jurisdicția de microplacă. Demonstrația nu e nevoie să fie exagerată. Un mic miracol va fi suficient.

Copiii sugestionează ca acel dumnezeu să creeze un mic deșert. Ar fi cald, dar uscat, foarte uscat. Irugal aprobă. Ea își amintește diminețile răcoroase în locuri uscate, un element care nu mai există pe Pământ.

Cel asemenea zeilor trebuie să facă schimb de chei cu jucătorul numărul trei. Acest lucru e important.

Jucătorul numărul doi trebuie să sape apoi o groapă. Irugal spune că el poate recruta jucătorii numărul trei și patru care să ajute la asta. E nevoie ca groapa să fie adâncă, lungă și îndeajuns de largă pentru ca jucătorul numărul unu să se întindă acolo. Primul jucător se va cățăra apoi spre groapă și va fi îngropat de viu. Pământul săpat trebuie să umple înapoi groapa. Se recomandă primului jucător să-și acopere ochii nasul și gura. Se recomandă primului jucător să-i ceară celui asemenea zeului să îi ia durerea.

Asta înseamnă a muri și a nu muri. Cei doi au parte de adevărata moarte trupească împreună, dar dumnezeiescul va continua să rămână stabil în același timp în lumea invizibilă și ca parte a actului posesiei va păstra cu el o copie a jucătorului. Sunt și nu sunt morți în același timp.

Irugal adaugă faptul că acela asemenea zeului va fi întotdeauna de acord cu această misiune. Mai presus de toate, ei își doresc întruparea pentru a urmări misterele experienței subiective, procesele care se întâmplă trupurilor. Ei rămân devotați explorării durerii, dar nu e nimic la fel de tentant ca moartea.

Ceilalți jucători vor marca apoi locația îngropăciunii pe toate hărțile disponibile ca spațiu sacru pe termen lung și vor posta un avertisment pentru ca alți aventurieri să nu dezgroape pentru a vedea ce e acolo. Jucătorii rămași trebuie apoi să se împrăștie. Ei se vor întoarce șapte milioane de ani mai târziu pentru a săpa din nou groapa. Acest lucru încheie prima etapă a jocului.

Într-un ciclu complet al jocului sunt trei runde, adaugă Irugal, iar copiii dau din cap la această prefigurare. Aceștia înțeleg lucrurile care se întâmplă în cicluri și epicicluri. Ei au venit la Irugal, care stătea pe stânca sa, în timpul migrației sezonale spre teritoriul din nord. Au călărit pe această cale întreaga lor viață și au văzut-o pe Irugal stând acolo, neschimbată și tăcută, în fiecare an. S-au întrebat mult în privința ei, nu mai puțin pentru purtarea unui fenotip nemaivăzut de multă vreme în lumea primată, cu o piele gelatinoasă groasă și o gură largă. Era primul an în care ea le-a vorbit.

Irugal spune că atunci când jucătorii se întorc, trebuie să se aștepte la schimbări. S-ar putea ca solul moale să se fi întărit considerabil; trupul primului jucător se poate să se fi descompus în fragmente fosile.  Recuperarea poate fi considerată mai dificilă decât localizarea. Acest aspect ar trebui luat în considerare la alegerea unei locații.

Câteodată, atenționează Irugal, dezastrul poate lovi în timpul jocului. Jucătorul numărul unu poate fi pierdut ca urmare a disputelor de suprafață sau a unor probleme externe contextului. Purtarea străinilor din motive necunoscute poate duce la ignorarea avertismentelor și la profanarea sitului. Acestea sunt condiții pentru pierderea jocului. Sunt multe criterii ca să piardă jocul și doar una pentru câștigarea lui.

Copiii dau din cap nerăbdători și acceptă termenii și condițiile fără atenția cuvenită. Copiii vor doar să știe cum funcționează jocul.

Dacă rămășițele primului jucător sunt recuperate cu succes, acestea trebuie așezate pe un altar de piatră, lângă o apă curgătoare, dacă mai e vreuna disponibilă.

Jucătorul numărul unu este acum jucătorul zero, fiind și nefiind mort. Jucătorul numărul doi devine jucătorul numărul unu, iar jucătorul numărul trei devine numărul doi. Această mișcare se cheamă muzica scaunelor, spune Irugal și reprezintă o veche teorie a armoniei în mișcarea trupurilor celeste.

Copiii întreabă ce se întâmplă cu jucătorul numărul patru. El n-a avut nimic de făcut încă.

Este adevărat, spune Irugal. Cel de-al patrulea jucător n-a avut prea multe de făcut pe toată durata primei runde a jocului. A fost acolo doar pentru a observa și pentru a săpa gropi. Jucătorul patru devine jucătorul cu numărul trei în cea de-a doua rundă, astfel ajungând mai aproape de inima jocului. Jucătorul numărul patru nu mai există acum.

Primul jucător trebuie să rejoace actul inițierii în joc, prin potrivirea genului și să danseze, ceea ce predecesorul său invocase prin entitatea posesorului. Trebuie să treacă prin vremuri grele din nou, doar că de data asta vor fi mult mai istovitoare pentru că nu caută orice dumnezeiesc, ci acel particular dumnezeiesc care îl posedase pe jucătorul zero în runda inițială. Al doilea jucător trebuie să utilizeze cheia împărțită cu ei pentru a autentifica posesorul și să se asigure că nu este un văr, o bifurcație sau o tragere pe sfoară. Utilizarea cheii îl angajează pe jucătorul numărul doi cu totul în această căutare. În cazul în care nu o vor duce la capăt, nu se vor putea opri.

Acest pas poate dura multă vreme. Mulți asemenea zeilor vor trebui intervievați, separat de demoni și fantome flămânde. Tot ceea ce nu se potrivește trebuie alungat.

Irugal atenționează: acest pas adesea eșuează, în frustrare și disperare. Dacă acest pas eșuează, jucătorul zero va deveni o fantomă flămândă, primul jucător riscă să devină un șerb a orice reușește să-l ocupe, jucătorul numărul doi riscă a deveni un demon, frustrat pentru totdeauna de un scop pe care nu-l mai pot îndeplini, iar, jucătorul numărul trei nu riscă nimic. Din această cauză, jucătorul numărul trei nu poate fi de încredere.

Dacă adevăratul dumnezeiesc este identificat și confirmat ca posedând primul jucător, cel de-al doilea îi va cere acestuia să-l reconstituie din rămășițe. Dumnezeiescul va fi mereu de acord, pentru că aceia asemenea lui sunt obsedați de înfrângerea morții, dar trebuie să li se ceară ca formalitate, pentru că interdicțiile îi leagă în fața acționării în interes propriu, în lucruri ce privesc întruparea.

Rămășițele jucătorului zero sunt moi și veștejite. Măduva va curge; oasele vor zăngăni și se vor ridica; carnea va înflori. Un creier se va frământa și se va coace. Ochii jucătorului zero se vor deschide. Aproape aceiași ochi de acum șapte milioane de ani, dar vor fi văzut atât de multe, vor fi plini de prea multă durere și cunoaștere secretă.  El nu va vorbi încă. El va sta așezat sus pe altar și va aștepta în tăcere să se refacă din greaua încercare de șapte ori șapte milioane de ani.

Irugal spune că asta încheie cea de-a doua etapă a jocului.

În acel timp, ceilalți jucători își vor continua viețile. Vor îmbătrâni. Poate vor muri, sau se vor schimba dincolo de recunoaștere sau în schimbare vor fi de nerecunoscut. Probabil vor prinde aripi și se vor alătura diasporei în spațiul îndepărtat. Poate își vor face o vizuină în nucleu, așteptând valul soarelui roșu să curețe mantaua. Vor face ceea ce oamenii vor putea face. Jocul este acum încheiat pentru numărul unu și doi. Și-au îndeplinit rolurile în mister și nu se pot întoarce pentru runda finală. Nu mai sunt participanți la acest joc. Pot întreprinde propriile lor jocuri, desigur.

Dar în jocul nostru mai sunt doi rămași. Nu mai sunt decât jucătorul zero, care s-a întors din moarte și care a învățat misterele necunoscutului care se întind dincolo de vizibil și invizibil, apoi jucătorul trei, care nu a făcut nimic, nu a riscat nimic și nu a învățat nimic, dar a devenit participantul numărul unu prin chiar răbdarea sa.

După perioada de tăcere, jucătorul zero va începe să vorbească și să spună povești de pe stânca sa lângă râu. Va aduna în jurul său copiii acestei noi epoci. Câțiva copii, poate niciunul, vor fi destul de bătrâni pentru a fi trăit în timpul primei sau celei de-a doua runde a jocului. Multe lucruri vor trebui explicate: jocul însuși, misterele trecutului uitat. Jucătorul zero va menționa pentru ei un nume și un gen, sau își va asuma altele noi.

Ca și tine, spun copiii. Ei simt deznodământul poveștii ce urmează.

Ca și mine. E de acord Irugal. Am fost jucătorul zero și sunt aici să vă spun această poveste și poate voi convinge pe unii dintre voi să participe la joc personal, sau să spună povestea oriunde v-ați duce astfel încât să plantați sămânța ideii pentru alții. Când un set nou de participanți începe să se joace, asta va fi concluzia celei de-a treia runde din jocul meu. Vedeți voi, trebuie să-l dau mai departe.

Ai spus că primul jucător nu e de încredere, își amintesc copiii. De ce?

Pentru că primul jucător e cel care se îndoiește, spune Irugal. Îl veți întâlni undeva. Nu aici, nu mă va înfrunta vreodată, pentru că se teme de mine. Dar îi caută pe toți cei cu care aș putea vorbi, pentru a atrage îndoiala asupra a tot ce v-am spus.

Te referi la faptul că va minți, spun copiii.

Va spune că eu mint, afirmă Irugal. Va spune că moartea și renașterea mea au fost un truc acționat și că jocul trebuie încheiat. Sau va spune că nimic nu s-a întâmplat în felul în care eu am spus că s-a întâmplat. Ah, ei ar putea spune chiar orice.

Copiii întreabă de ce. De ce este îndoiala parte din joc?

Pentru că rolul meu este cel de a convinge, spune Irugal. Ar fi corect să existe cineva al cărui rol să fie acela de a încerca să schimbe păreri. Jocul e foarte corect iar recompensele sale sunt sublimul și secretul  cunoașterii morții. Cei care ar putea fi îndepărtați de mai multe minciuni nu merită să joace.

Copiii întreabă de ce spune că primului jucător îi e teamă de ea. Dacă amândoi doar jucați niște roluri în joc, nu sunteți prieteni? Și ce s-a întâmplat cu zeul din interiorul tău? Ați murit împreună, dar vorbești de parcă doar tu te-ai fi întors.

Irugal păstrează tăcerea pentru un moment îndelungat. Vântul s-a ridicat, dar este un vânt fierbinte,  otrăvitor care nu aduce deloc răcoare cu el. Pentru ea, miroase a așteptare ca un fruct în putrefacție, de la plante dispărute de milioane de ani, ale căror nume ea nu și le mai poate aminti.

Voi deja ați vorbit cu primul jucător, ghicește într-un final Irugal. Ea a ajuns prima la voi.

Așa am făcut, spun copiii. Cu ani în urmă ne aflam la un conclav pe coasta sud-vestică, chiar înainte de a începe migrația nordică ca și cea de acum. Ea era acolo. Ea a mers din grup în grup, asigurându-se că a vorbit tuturor. A spus tuturor o altă poveste.

Ce v-a spus ea? solicită Irugal. Dinții ei de omnivor sunt plați și măcinați. Mușchii fălcilor sale sunt încleștați.

Afirma că numele ei este Viramunda, spun copiii. Afirma că a participat la jocul tău, doar că nu l-a numit joc. Nu a vorbit despre jucători numărați sau despre runde ale jocului. A spus că ea și câțiva dintre prietenii ei au fost păcăliți de un zeu cu multă vreme în urmă.

Deja v-am spus că asta va afirma, completează Irugal. Nu-i recunosc numele, dar jucătorii își schimbă tot timpul numele. Îi recunosc minciunile.

Ea afirma că ideea jocului vine de la cel asemenea zeului, spun copiii. A spus că este o cale pentru ca dumnezeiescul să se strecoare printre lucrurile nepermise.

V-am vorbit și despre asta, spune Irugal. V-am vorbit chiar eu despre lucrurile nepermise.

Viramunda a spus câteva lucruri despre interdicții iar tu nu, își amintesc copiii. A vorbit și despre furtuna sufletelor, dar a afirmat că aparține doar pământului. A spus că lumea invizibilă din jurul Pământului este aglomerată, pentru că sufletele sunt legate de spațiul local.

Ca mine și ca voi, furtuna e a Pământului, aprobă Irugal.

Noi putem pleca însă, spun copiii. Alegem să n-o facem, dar putem schimba asta. Am putea să ne dezvoltăm aripi și să învățăm să zburăm în spațiu. Ne-am putea alătura fiecăreia dintre sutele de miliarde de politici ale diasporei, încă putem. Vrem doar să trăim pe Pământ, în ultimele sale zile înainte de a ne decide. Este diferit în lumea invizibilă: fantomele și demonii și zeii înfometați sunt legați de Pământ. Când Soarele va înghiți Pământul, substratul va fi distrus, iar acesta va înceta să mai fie un nod în lumea invizibilă. Zeii vor dispărea așa cum o lumânare dispare. Ei sunt disperați să scape.

Ea minte, anunță Irugal. De ce ar fi legați zeii de Pământ? Galaxia invizibilă este interconectată; nu există vreo barieră cu excepția perioadei de timp.

Viramunda spune că ei au interdicție, zic copiii.

Ei iau repede cuvântul, rând pe rând, vocile li se suprapun, în polifonie. Astfel discută copiii atunci când au ceva important de spus.

Copiii continuă să vorbească: ea ne-a spus că aceasta e pedeapsa lor. Tot  ea ne-a mai spus că singura diferență între fantome și zei se află în nivelurile lor de acces. Mai spunea că aceia asemenea zeilor erau odată muritori puternici, bogați și cu acces către resurse și s-au folosit de acea putere pentru a asigura posibilitatea de a se încărca în forme mult mai puternice. I-a numit oligopoliști, ce și-au asigurat din ce în ce mai mult acces pentru ei înșiși, din ce în ce mai multă bogăție, mai întâi în viață apoi în înălțare, până când nu mai rămânea nimic pentru oricine altcineva. Foamea lor pentru acces fusese cauza otrăvirii Pământului. Au fost primii autoproclamați asemenea zeilor iar ceilalți fantome și demoni.

Când oligopoliștii au fost într-un final doborâți de criză, când au fost înlăturați de la putere și aduși în fața judecății, lumea nouă le-a refuzat vechilor zei cetățenia umană pentru că fantomele, fiind capabile să se replice la nesfârșit și să devină de nesocotit sunt incompatibile cu democrația. Nu puteau fi reabilitate. Ele erau elemente destabilizatoare, de necontrolat. Nu puteau fi dislocate din lumea invizibilă. Chiar și după căderea lor erau prea puternice. Mai mult chiar decât înroșirea soarelui, aceasta era cauza diasporei.

Interdicțiile au fost făcute pentru a preveni întruparea zeilor și reintrarea în lumea vizibilă. Pentru a-i împiedica să urmeze diaspora în galaxiile vizibile sau invizibile în epoca emigrării. Sunt legați și condamnați să moară împreună cu această lume, prima lume la a cărei distrugere au contribuit.

Viramunda spune că jocul pe care-l numești A muri și a nu muri este înșelătorie și  furt de identitate. A muri și a nu muri le permite zeilor să se reîncarneze ca ființe umane autentice. Lungile intervale din rundele jocului le oferă destul timp să dezlege o minte umană și să se strecoare atât de delicat, atât de minuțios încât pot trece drept cel căruia îi iau locul. Viramunda spune că aceasta e o cale pentru ca trecutul să devoreze viitorul. Viramunda spune că ar trebui să-l compătimim pe cel al cărui sine îl porți, pentru că a fost ucis de un zeu flămând.

De data asta, Irugal e și mai tăcută.  Oftează, într-un final. Ei bine, trebuie să-l laude pe jucătorul numărul unu pentru oferirea unei asemenea încrederi.

Nu a fost chiar atât de convingătoare, recunosc copiii.

Oh, spune Irugal. Vreți să spuneți că am zis eu ceva care v-a determinat să nu mă credeți?

Nu, spun copiii. Ești la fel de convingătoare pe cât era și ea.

Atunci pe ce bază alegeți să-l credeți pe unul și nu pe celălalt, întreabă Irugal. Ea stă din nou dreaptă, abandonând statul gârbovit.

Pentru că Viramunda nu este primul tău jucător, spun copiii. Ea ne-a dat locația sitului unde renaște prietenul său. E foarte departe de aici. Iar ea știa și de alții. Mulți zei încearcă această înșelătorie, în variante multiple. Unii au preamărit misterul morții, unii vorbesc despre comori ascunse ale trecutului, unii continuă cu secreta cunoaștere. Și sunt cu toții ucigași.

Irugal își dezvăluie membrele sale lungi și încearcă să o ia la goană, dar copiii o asaltează înainte ca ea să poată străpunge încercuirea lor, trupurile uriașe, fără păr, ca un zid de carne furioasă. Coboară asupra ei ca niște nori de furtună ce pornesc spre pământ. Copiii deschid gurile continuând să vorbească pe rând, vocile suprapunându-li-se. Poate că ei îi vorbesc zeului, care e încă fixat în lumea invizibilă, chiar și după ce Irugal e incapabilă să mai audă ceva. Ei trebuie să fie siguri că zeul ascultă atent.

Ne numești copii, spun ei ronțăind și vorbești despre inocența și ignoranța noastră și nu te-ai înșelat în privința asta. Am uitat atât de multe din epoca umană. Dar ne amintim părțile care contează. Pedepsește-i pe cei vinovați și mănâncă-i pe cei bogați.

Traducere din limba engleză de: Magnus C. Christian