Selectează o Pagină

A muri și a nu muri – eseu

Numărul 2 / aprilie 2020, Punct Contrapunct | 1 comentariu

de Magnus C Christian

Eseist și critic literar, poet și vizionar al lumilor interioare, Vajra, originar din Colombo, Sri Lanka, dispune de un curaj matur în a prezenta dimensiunea jocului ce implică viața și moartea.

Textul e împresurat de jocuri de cuvinte, margini ocultate ale visului unui viitor în care umanitatea și-a schimbat blana, dar năravul ba. Oamenii, reprezentați în studiul de caz al lui Vajra de copii, se confruntă cu aceeași problemă chiar și în ultimele zile ale Pământului, înainte ca bătrânul Sol, acum o gigantă roșie nepăsătoare, să-l înghită. Problema este esența lumii, rana societății, nemesisul spiritului ancestral: averea, bogăția, apanajul simțului proprietății. Puterea, da, ăsta e cumplitul stigmat care nu se stinge în memoria colectivă.

Un mare elan spiritual duce gândirea indiană spre căutarea unei experienţe care, eliberând spiritul de condiţionările timpului şi ale spaţiului, să aibă valoare de absolut.

Biblioteca universală, Akasha sau Inconștientul colectiv, Adam-ul sau Câmpul morfogenetic sunt toate reprezentări ale sistemului energetic de tip informațional, ales de autor pentru a accesa sursa unui concept cum este mitul.

Mitul este istoria sacră care povestește acțiuni, întâmplări, izvorâte din necesitatea de a explica anumite fenomene naturale, în ideea savanților secolelor trecute având valoare de evoluție din condiția sau stadiul de animus al spectrului mental; lucrurile se schimbă odată cu Eliade, cel ce pune accent pe istoria adevărată, proces care se întinde din vremuri primordiale, cu eroi, ființe fantastice, supraumane. Mitul nu este prezentat oricui sau oricum, ci în cadrul proceselor de inițiere din interiorul templelor, prin slujbe destinate neofiților. Nu reprezintă un act de cunoaștere externă, cum este cititul, dimpotrivă, este un fapt intern, transfigurator.

Lovinescu își ascute revelația într-unul din eseurile sale, scoțând la iveală formula conform căreia prin natura sa, “mitul este echivoc, pentru că stă între două lumi, pe care le uneşte, despărţindu-le”. Limbajul uman e caracterizat aici prin neputința sau chiar încercarea anevoioasă de a traduce, de a transforma imaginea locuinței cosmice – un modul informațional cu valoare teribil de mare – apoi de a aduce printre întrupații obișnuiți cunoașterea, prin elemente sonore sau cuvinte scrise. Chiar și Vajra recunoaște că impactul descrierilor din text este foarte mic în comparație cu bogăția trăirilor și istoriilor de pe fundalul acestuia. Despre ce fel de cunoaștere e vorba, se poate întreba omul zilelor noastre, așa cum procedează specia sa din timpuri străvechi, în asentiment cu copiii care par ignoranți. Ar fi necesar să pătrundă în lăcașul ocultat din fața lumii, acolo unde inițiatul experimentează o stare modificată a conștiinței, în meditație sau ritual, pentru a accesa biblioteca universală, Akasha sau lumea eterică, furnalul energiei subtile, inepuizabile. Acolo unde sacerdotul își încearcă discipolii, apoi modelându-i, îi trimite în ținuturile de baștină spre a răspândi cunoștințele dobândite. Diaspora amintită în text, la fel, își răspândește vibrația existențială în universul pe atunci clar cunoscut.

Urmărim așadar desacralizarea activității omului nu în timp sau spațiu, ci pe nivele de existență și experimentare. Mitul apare în modernitate doar în vise, fabulații ori în unități de recreere: teatre, cinematografe, parcuri de distracții, oriunde individul e sufocat de dorința de a retrăi evenimente, acte, vremuri și de a se confunda temporar cu un personaj sau altul.

Mitul nu dispare, e transformat, i se dau forme și sensuri noi, conform necesităților actuale, în background psihic și mental.

Vajra aruncă mitul direct spre viitor, prezentându-l ca joc, cu durata peste generații, cu participare pe alocuri ambiguă. Copiii întreabă împreună dacă acest joc se aseamănă cu mitul cristic sau cel tammuzian, trimitere către variantele semizeului născut din soare, cel care face minuni și care învinge moartea în 3 zile. Ei n-au cum să știe ce reprezentase Luna pentru trecutul îndepărtat al planetei, iar Irugal le refuză o explicație care nu avantajează pe cineva în dimensiunea jocului.

Granițele dintre zei, demoni și fantome flămânde sunt foarte subțiri, iar aceste trei categorii nu depind de noțiunea timpului, a acțiunilor spațiale precum și a deciziilor bazate pe animi motus (emoție). Vorbim prin acest text de dimensiunea galaxiei vizibile dar și a celei invizibile, apoi avem în viitor un taxon care doar amintește de om, respectiv entități. Personajele își pot crește aripi, pot părăsi planeta oricând doresc, au acces la ceea ce petrece în interior și în exterior, intuiesc lucruri pentru care indivizii obișnuiți, actualii homo sapiens doar își folosesc imaginația. Întâlnim des conceptul diasporei pe fundalul schimbărilor din universul cunoscut, o migrație a trupurilor iar în oglindă cea a sufletelor.

Irugal, de pe piatra conștiinței superioare, învață un grup de copii regulile unui joc ce întocmește, conform unor criterii materialiste, aproape toate condițiile absurdului. Personajul său amintește de semper in motu, un atribut al aerului care este principiul existenței după Anaximene. Aer fierbinte, uscat, neprielnic tipului de trup pe care Irugal și l-a ales pentru a apărea în fața copiilor, dar care ajută cititorul să înțeleagă faptul că elementul primordial e necesar oricând supraviețuirii, chiar și lângă râuri clocotind.

Autorul devine un observator fin al procesului în urma căruia o entitate intră în posesia trupului oarecare. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, nimic nu scapă karmei sau datoriei de a primi după merit, apoi după calculul universal privind ordinea, virtuțile, deșertăciunea.

Dacă Dumnezeu își dorește să se ascundă, l-ar alege pe om pentru asta. Ar fi ultimul loc unde omul l-ar căuta pe Dumnezeu. E un sens proverbial hindus care răsună peste eoni, lăsând impresia că într-adevăr miliardele de ani trecute peste copilăria omenirii distrug ideea că un zeu trebuie trezit în om. El alege să se experimenteze pe sine prin carne și oase. Minunile sunt normale ca și respirația, nici măcar nu te duc cu gândul la șarlatanie sau iluzionism. Este magie pură, nu vrăjitorie. Este pură cunoaștere, la care se adaugă un soi ciudat de contopire cu natura înconjurătoare, un echilibru ce depășește barierele sfârșitului de lume.

Copiii devin adulți, lumea își urmează cursul normal, iar ritualul inițiatic, neoficialul act al posesiunii trebuie verificat, reintegrat vieții participanților la joc.

Nu jocul în sine e important, ci acele condiții care mai permit întrupări, reveniri în lumea materială, contactul cu universul invizibilului, relațiile de întrepătrundere a umanului cu entități din comunități diverse. Avem la îndemână informația conform căreia individul acceptă jocul ce ne apare prelungit, unde pauzele pot lua durata unui secol, unde participanții își permit pierderea individualității, pentru a accentua apariția unor forme de existență subtile, dar foarte puternice.

Acrobațiile mentale nu încetează să-l asalteze pe cititor, nepregătit pentru un viitor pe care ar trebui să-l împartă cu ființe respinse de rațiune și pragmatism. Jocul e jucat iar regulile se întorc împotriva creatorului său.

Ultima frază conține cheia unei acțiuni asupra căreia controlul e inutil.