Mereu am spus că trenurile duc cu ele melancolia. Nu pentru că intră grăbite în gări, iar uneori nu opresc. Nici pentru că pleacă încet, parcă tot uitându-se înapoi. Ci fiindcă mereu le-am asociat cu despărțirea.

Am călătorit cu atât de multe trenuri încât mintea mea a ajuns să le suprapună, ca în experimentul acela în care, punându-se o garnitură peste alta, se amplifică viteza la infinit, până la cea a luminii – ajungând, astfel, eu însumi, să călătoresc printr-un tunel ca o gaură neagră.

Dincolo de obrazul lipit pe geam, îmi decoram propria lume cu stâlpi de curent electric, copaci, clădiri și câmpii. Când ceva nu era la locul lui, dacă vreo furtună rupea fie și o singură ramură, lumea mea se clătina pentru o clipă. Dar spectacolul mergea mai departe, cu aceeași viteză dezlănțuită, în care stâlpii piereau la fiecare secundă, iar clădirile la patru clipiri. Doar câmpiile și dealurile din depărtare, adevărate ere geologice, durau mai mult.

De-a lungul anilor mei de navetist, mereu între un oraș de provincie și capitală, am văzut multe cupluri pe peron, de la prima întâlnire până în ziua când s-au despărțit. Le-am învățat mișcările, ticurile, cuvintele mute, separate pe buzele unite în primul și ultimul sărut. Nu numai că le știam poveștile – le cream. Le dam nume, inventam adrese, case, familii, copii. Bărbați infideli, femei îndrăgostite. Viața ca o gară, un continuu adio.

Universul meu era interiorul unei cești transparente din care eu priveam cum se rotește ținând o torță în mână și cercetând continuu dacă zațul de cafea aruncat pe pereții de sticlă proiectează dincolo umbrele corecte. De parcă geamul compartimentului ar fi fost un glob de ghicit sau o oglindă întoarsă din viitor.

…Într-o zi, în compartiment a intrat o femeie. Nu mai era tânără, avea în jur de șaizeci de ani. Era cu nepoțica ei, a spus-o de la început. S-a așezat la geam, în fața mea, și m-a întrebat dacă o poate lăsa pe Alice lângă mine, s-o vadă mai bine. Am spus da, desigur, și Alice s-a așezat alături fără un cuvânt.

– A fost o vacanță un pic… plictisitoare, a început doamna, iar eu am zâmbit. Nepoțica mea a împlinit patru ani, dar nici de ziua ei n-a fost prea… nu știu cum să spun.

– Nu mai sunt vremurile de altădată, am zis la rândul meu, văzând că femeia chiar avea nevoie de conversație. Stimată doamnă, am patruzeci de ani, dar uneori simt cum lumea mi-o ia înainte. Mă uit la nepoțica dumneavoastră cum se joacă pe tabletă…

– Dragul meu domn, Alice e singura mea nepoată, dar, dacă nu ați fi fost dumneavoastră, m-aș fi simțit singură în acest tren.

Am înțeles imediat ce voia să spună. În dreapta mea, fetița de patru ani continua ceea ce probabil făcuse toată vara. Era atentă doar la tableta ei, fie că juca un joc sau urmărea un film animat. Ori pur și simplu derula fotografii, plictisită, privindu-le cel mult două secunde, indiferent de complexitatea ori frumusețea lor.

La un moment dat, femeia a încercat să atragă atenția copilului spre lumea de afară și a zis:

– Alice, uite un castel!

Nu era un castel, doar o casă impozantă aflată în depărtare. Știam clădirea foarte bine, dura aproape o jumătate de minut.

Alice și-a ridicat privirea din tabletă, acceptând să facă o scurtă concesie lumii reale.

Clădirea era departe, astfel încât, din mersul trenului, părea că, spre deosebire de brazii din apropiere, stătea pe loc. Ca și cum calea ferată ar fi făcut o curbă largă în jurul ei.

– Uite castelul, Alice! a repetat femeia.

Dar fetița revenise la imaginile din tabletă. Vedeam asta bine, era în dreapta mea. Se uita la ele scurt și atent, pierzându-și de fiecare dată interesul după două secunde. Apoi dădea cu degetul arătător de la mâna stângă pe ecran făcând să apară următoarea imagine și, tot așa, mai departe.

Nu mai îmi aduc aminte ce cuvinte de consolare am schimbat cu doamna aceea. Nu era supărată, mai degrabă dezamăgită de cum și cât de repede se învârtea lumea.

La un moment dat, am ajuns în gara unde trebuiau să coboare. Femeia se luase cu vorba și uitase, eu mai aveam destul până în capitală.

Înainte să se ridice în picioare, doamna a scos o exclamație de bucurie:

– Alice, uite-te pe fereastră! Cine ne așteaptă pe peron?! Mami și tati!…

Poate că trenurile îmi plăceau și din alt motiv. Spre deosebire de restul lumii, ele nu se schimbau. Civilizația avansa, tehnologii noi apăreau în fiecare clipă, dar trenul meu era același, la fel ca în urmă cu zeci de ani. Într-un anumit fel, călătorea în timp, exact cu viteza timpului, rămânând mereu pe loc. Oricât mă bulversa inteligența artificială și tot ce se inventa în exterior, în tren mă aflam la adăpost, undeva la sfârșitul secolului XX.

Asta până în ziua când a apărut Alice.

– Mami și tati! a repetat femeia.

Atunci fetița și-a ridicat ochii din tabletă și a privit pe fereastră. Părinții ei o așteptau zâmbind ca-ntr-o poză perfectă, tocmai bună de înrămat. Trecuse poate o lună de când se văzuseră ultima oară.

Am simțit cum, pentru o clipă, bunica a sperat că nu va mai fi singură în tren.

Dar Alice a privit doar două secunde. Fix atât a durat.

Iar după acele două clipe, și-a ridicat mâna stângă și a dat cu degetul arătător pe geam.

După o întâmplare adevărată,

trăită de prietenul meu Marcel Anghel