Valentin Iordache s-a născut pe 14 decembrie 1954 la Tr. Severin. A absolvit Facultatea de Filologie din Craiova în 1978. De atunci şi până astăzi a lucrat ca profesor de limba franceză  la Liceul din Orşova. Este  unul dintre cei mai importanţi creatori de benzi desenate ai perioadei 1980-2010,  publicând povestiri de câte o planşă în alb-negru sau în culori, în numeroase reviste şi ziare din ţară. Este printre primii autori BD de la noi care nu s-au mai adresat  copiilor, ci adulţilor.

El inventează un nou limbaj al benzii desenate, ultra-modern, dadaist,  jucându-se cu codurile naraţiunii grafice, creând decalaje între textul narativ şi imagini, introducând ca personaje pe narator şi prietenii săi, „obligând” pe cititor să reflecteze la ceea ce îi narează autorul şi nu servindu-i pe tavă poante amuzante.

Scurtele sale poeme grafice –  marea lor majoritate se întind pe lungimea unei planşe cu câte 12 casete – sunt de fapt naraţiuni complexe, care cer cititorului un bagaj de cunoştinţe generale şi chiar speciale.

De exemplu, în lucrarea Eram tineri, spune – la persoana I –  povestea generaţiei hippy:

„Vorbeam cu Dumnezeu – era de partea noastră. L-am implorat – şi ce ne-a dat? Un color TV. Dar noi voiam mai mult, aşa că ne-a mai dat şi-un Mercedes Benz.”

Doar un cititor cultivat va ghici în acest text referinţa la celebrele versuri ale lui Janis Joplin  : „Oh Lord, won`t you buy me a Mercedes Benz?”

Evident, lucrarea este una satirică, pentru că în ultima casetă vedem ce fel de Mercedes le-a dat Dumnezeu: un car mortuar.

De altfel, multe dintre lucrările lui Valentin Iordache sunt satire subtile la adresa societăţii în care trăieşte. De aceea, foarte repede, cucerit de libertatea de expresie a genului fantastic, îl va aborda şi el.

Frecventând în anii 80 cenaclul SF de la Casa Studenţilor din Craiova şi fiind bun prieten cu Marian Mirescu (cu care fusese coleg de facultate) şi cu Viorel Pîrligras, a fost influenţat de pasiunea acestora pentru science-fiction şi a creat la rândul său bandă deseată SF şi chiar literatură SF, publicând mai multe proze în antologia craioveană Gama (2004, editura Reduta).

Încet, încet, încă înainte de 1989, Valentin  Iordache a creat din ce în ce mai multe benzi desenate fantastice şi bizare.

Astfel, în anul 1984 a debutat cu două BD fantastice.

În publicaţia Argonaut (supliment SF editat de revista Convorbiri literare din Iaşi) a publicat povestirea Bătrânul cu cheiţă.  Într-o iarnă friguroasă, un bătrânel care mergea pe stradă, cade din picioare şi rămâne nemişcat. Când vine salvarea, unul dintre ambulanţieri se dă jos cu o cheie în mână (din acelea pentru jucării), o introduce într-un orificiu din spatele bătrânului, o învârte, acesta îşi revine şi pleacă mai departe. În ultima casetă vedem că toţi oamenii de pe stradă au câte un orificiu pentru cheie în spate.

În revista  studenţească  craioveană  Mesaj Comunist  (apropo, noi cititorii, o numeam Masaj Comunist) a publicat Cel mai mult, micului Johann îi plăceau stelele. Johann era un puşti care visa să zboare la stele. Într-o zi, din senin, a început să plutească, înălţându-se din ce în ce mai sus. Şi acolo a rămas… sub formă de schelet.

În anul 1987, Marian Mirescu, fost coleg de facultate cu unii dintre redactorii revistei literare locale Ramuri, i-a convins să publice câteva benzi desenate ale sale şi ale lui Valentin Iordache. Printre acestea se număra şi  Nemaipomenita şi cutremurătoarea poveste a cavalerului Don Esteban de Goncalves y Badajos şi a prea-frumoasei Dona Petra, soţia sa cu carnea tare ca piatra. În timp ce Don Esteban de Goncalves y Badajos se lupta pe viaţă şi pe moarte cu invadatorii englezi, soţia sa se lupta şi ea, în pat, cu regele Spaniei. Aflând acest lucru, Don Esteban trimise talismanul său magic, pironul crucii, să le vină de hac păcătoşilor. Regele muri pe loc,  dar Dona Petra supravieţui pironului  şi, împreună cu Don Esteban,  trăiră mulţi ani fericiţi împreună. Bine-bine, dar cum de regele a murit, iar Dona Petra nu? Păi dacă avea carnea tare ca piatra…

În 1988, în revista de science-fiction  Orion din  Craiova va fi publicată o altă BD fantastică:  Herta, fata cu ochii de aur.

În  anul 1791, la Viena, nu departe de căsuţa unde Mozart se stingea în mizerie (şi desenul ni-l arată pe Salieri cum îi toarnă pe gât otravă) s-a născut Herta, o fetiţă drăgălaşă…  cu ochii galbeni. Lumea s-a mirat o vreme, şi nici nu a observat că, pe la 15 ani, Hertei i-au dat primele tuleie. Fata a rezolvat cum a putut treaba asta, bărbierindu-se zilnic,  dar marea saciudăţenie s-a văzut abia după măritiş:  „Hertei îi apăruseră şi coarnele!”

Foarte curios cum au reuşit să treacă de cenzură aceste benzi desenate cu mesaje subversive… înainte de 1989. Singura explicaţie poate fi doar faptul că cenzorii nu le citeau, considerându-le caricaturi pentru copii.

În explozia de libertate de după 1989,  Valentin Iordache a desenat şi publicat aproape săptămânal numeroase benzi desenate. De actualitate, în Academia Caţavencu (1992-1993) sau în Cuvântul securităţii (1994), în special din ciclul Le Mitocain Roumain.

Science-fiction şi fantastice, în publicaţii din diferite oraşe:  Omicron, 467, Orion, Gazeta de Sud, Ah, BD, din Craiova, Strip Top din Timişoara, Jurnalul de Călăraşi, precum şi în Mini Azi, Jurnalul SF, Carusel, din Bucureşti (cu difuzare naţională).

Majoritatea acestora au strânse între coperţile albumului  Epistaxis din Hamsii (Editura  Autograf MGM, Craiova) în anul 2006.

În  genul fantastic merită menţionate:

– Cada vru, manda nu vru, despre un om care e atât de bucuros că a murit şi a scăpat de toate grijile, încât, de bucurie, învie…

– Un cârpaci, despre diavolul care coase giulgiul  unei fantome.

– Captiv, în care autorul pătrunde în lumea familiară a benzilor sale desenate, în căutarea Mariei-Antoaneta… dar ajunge prea târziu!

– Hans, păpuşarul cocoşat, trimis pe Neptun… pentru a-i sensibiliza populaţia la frumuseţea terestră,… cu barda…

După anul 2000 Valentin Iordache nu mai desenează decât BD didactice, menite să-i înveţe pe elevii săi limba franceză.

El va rămâne însă în conştiinţa contemporanilor săi ca un fel de Urmuz al benzii desenate româneşti, cu o operă redusă, dacă ne referim la numărul de pagini, dar atât de  bogată în înţelesuri şi semnificaţii, încât unii cititori nu le-au perceput până astăzi.