Baba Vadra

Șaran de Ibrail

– Vadro, ia stai și mata aici cu noi câteva minute, să-ți tragi puțin sufletul, că robotești într-una de dimineață.

– Nu stau, mamaie, am treabă, tre’ să pun mămăliga la fiert, doar acuși se face de prânz. Vă mai aduc ceva, o piroșkă[1] sărată, o cană de vin?

– E pe masă tot ce ne trebuie, sărut-mâna, dacă ai nevoie să te ajutăm cu ceva la bucătărie, să ne strigi.

– Când o fi să fac mujdeiul o să vă dau usturoiu’ să-l curățați voi, că aveți privirea bună. Abia mai vede baba pe întunericu’ ăsta dinauntru.

– Aprinde o lumină, să nu pățești ceva…

– Las’ că mă descurc, ce să mai fac cheltuială cu consumu’?

Pe Baba Vadra o știu de aproape 20 de ani, de când am împărțit cu ea și cu prietenul meu Zadu două locuri pe Pasager, până la Mila 23. Era pe la începutul anilor ’90, final de iarnă, și veneam pentru prima dată în Deltă, mânat de zecile de povești auzite la nesfârșit din gura celor care m-au virusat cu pasiunea numită pescuit: Chelu, Marin Babanu’, Bebe și – normal –, Zadu, colegul meu de la Facultatea de Arhitectură. După un drum de aproape cinci ore cu un tren nenorocit, în care nu funcționa deloc încălzirea, am coborât în gară la Tulcea aproape congelați. Ne-am târât cu tot calabalâcul – două rucsacuri burdușite, o geantă uriașă la care ne-am înhămat amândoi, plus lansetele și undițele – până pe faleza portului, la locul de îmbarcare, și am rămas muți văzând mulțimea care aștepta venirea navei. Se strânseseră câtă frunză câtă iarbă, înconjurați din toate părțile de munți de bagaje de toate felurile, dimensiunile și culorile. Parcă eram la târg, doar că nimeni nu-și striga sau lăuda marfa în gura mare. Se distingea un murmur înfundat, spart din când în când de sirenele vapoarelor care treceau încet pe lângă noi. Pe la București și în celelalte orașe mari ale țării deja se găseau cam de toate, mai ales mâncare și băutură, dar Delta trăia într-o altă dimensiune, una a sărăciei, a mizeriei și a lipsurilor de tot felul și avea să se mai târască așa o lungă perioadă de timp. Saci cu cartofi, ceapă, morcovi, sfeclă roșie, sacoșe ticsite cu pachete de făină, mălai, zahăr, griș sau orez, pungi umplute cu franzele, baxuri de apă minerală, vin ori bere. Toate aranjate în grămezi, legate cu sfoară, prinse între ele cu bucăți de rafie. Un adevărat Babilon postrevoluționar. Cu experiența căpătată în luptele zilnice din mijloacele de transport în comun de pe vremea lui Ceaușescu am prins o banchetă de două persoane pe care ne-am înghesuit alături de Baba Vadra. Am privit în tăcere cum faleza rămâne în urmă, pierzându-și contururile într-o pâclă subțire, iar când am început să ne luăm viteză prin apa tulbure și plină de sloiuri, i-am auzit vocea caldă: „Și voi, băieți, încotro?”

De fapt, nu o cheamă Vadra, ci Maria Râcu, dar așa îi spune lumea de când s-a măritat cu Dima Maderov, un lipovean mai bătrân decât ea cu 17 ani, poreclit în Mila 23, Dima Vadră, după o beție gospodărească, așa cum numai localnicii știu să facă. Venind din familie de pescari, fusese trimis în armată la marină, iar când se liberase după un an și patru anotimpuri, cum îi plăcea să spună, pe drumul de întoarcere s-a îmbolnăvit de vărsat de vânt și a fost obligat să mai stea în casă încă două săptămâni. Era ca un leu în cușcă, credea că o ia razna. Când s-a vindecat s-a dus direct la birt, a pus pe masă toți banii pe care îi avea și a cerut tărie. Orice fel. Luase cu el un bidon de 10 litri în care a amestecat tot ce i s-a adus, coniac, votcă, rom, spumă de drojdie, până l-a umplut. Trei zile nu s-a sculat de pe scaunul de fier decât ca să se ducă la veceu, timp în care a golit toată vadra. Și așa i-a rămas numele. S-a prăpădit de tânăr, nu a prins 50 de ani.

– Îl tot supăra ficatu’, i-a pierit pofta de mâncare, slăbise tare rău, parcă era un țâr, dar el zicea că nu-i mai priește apa din fântână, așa că turna în el doar vin și bere, mi-a povestit Baba Vadra într-o seară dulce de septembrie. Am rugat-o atunci pe Sarila, o prietenă din sat care mergea lunar la Tulcea, să dea o fugă până la Bașchioi în Stăvinerea Luminată, că mai erau doar două săptămâni până la Paște, ca să-mi umple o ulcea din izvorul tămăduitor.

– Nu știu de ce, dar n-aș fi zis că ești o femeie care crede în farmece sau vrăjitorii.

– Nici nu sunt, dar nu mai știam ce să fac. Mă gândeam că dacă bea din pârâiașu’ care apare doar în ziua în care se sărbătorește Izvorul Tămăduirii, poate se vindecă de betejala[2] care-l rodea pe dinauntru. De când eram copilă am tot auzit de la bunica de povestea cu apa care face minuni și vindecă suferinzii, așa că am zis să încerc, că rău nu avea ce să se întâmple.

– Și cum sună legenda asta?

– De fapt, sunt două istorii, ambele vechi de foarte multă vreme. Cea mai cunoscută spune că fata unui turc cu stare, din naștere surdo-mută, mergea tot mereu cu oile la păscut. Într-una din zile, era chiar prima vineri de după Învierea Domnului nostru Iisus, colindând dealurile cu turma, a  dat peste un izvor pe care nu-l mai văzuse până atunci. Însetată, a băut din apa cristalină și s-a spălat pe față, după care s-a așezat să-și tragă sufletu’. A adormit și când s-a trezit nu a mai găsit mioarele. A plecat să le caute, dar nici urmă de ele, parcă intraseră în pământ. Speriată, a început să se roage și la un moment dat și-a dat seama că-și aude vocea. Se întâmplase o minune și acum putea vorbi și auzi. S-a întors degrabă acasă, a povestit părinților pățania, iar aceștia, bucuroși că fata lor se vindecase, au împărtășit vestea sătenilor. Se făcuse deja noapte, așa că au hotărât cu toții să plece în dimineața următoare ca să găsească oile și izvorul fermecat. N-au avut niciun succes, dar anu’ următor, exact în vinerea din Săptămâna Luminată, izvoru’ a reapărut, iar de atunci oamenii, creștini sau musulmani, îl folosesc pentru a-și tămădui suferințele. A doua poveste seamănă cumva cu asta, doar că aici se zicea despre băiatu’ surdo-mut al unui preot, rămas orfan de mamă chiar de la naștere. Fiind singurul plod, el avea grijă de animalele din gospodărie, dar s-a întâmplat să uite deschisă ușa la țarcu’ găinilor când s-a dus la scaldă. Păsările au dispărut, tatăl l-a certat foarte tare, iar el a fugit de acasă. La un moment dat a ajuns într-o pădure și a priceput că s-a rătăcit. Cum începuse să se însereze, și-a cautat un loc ca să se întindă peste noapte. A găsit o scorbură într-o salcie bătrână, a rupt un braț de crengi din copac și s-a culcat. Când s-a trezit a văzut că pe lângă salcie curgea un pârâu subțire, dar cu apă limpede, așa că s-a spalat și a băut câteva guri. Într-o clipă și-a amintit că în timpu’ somnului visase o cruce ridicată pe o movilă de pietre, scăldată în răsăritu’ soarelui. A decis să meargă spre soarele care abia se ridica la orizont, gândindu-se că ar putea fi un semn care să-l facă să găsească drumu’ spre casă. În scurt timp a început să audă foarte slab o voce care-i spunea pe unde s-o apuce și aproape imediat a găsit o cărare către satu’ său. Fericit, i-a mulțumit în gând glasului care îl călăuzise, dar a realizat că vorbește cu voce tare. Tatăl, fericit că și-a aflat băiatu’ însănătoșit, a plecat alături de alți săteni să găsească salcia și râu’. Cum apa dispăruse, a ridicat lângă copac o cruce mare de lemn, întocmai ca în visu’ copilului. De atunci, la fel, în fiecare an a apărut lângă Bașchioi pârâu’ miraculos, vindecător de toate boalele. Doar beteșugu’ omului meu nu l-a vindecat, așa că, în restu’ zilelor pe care le-a mai avut, s-a hrănit doar cu udătură.

– Și rezista toată ziua fără să bage ceva în gură?

– Ciugulea te miri ce, abia dacă mai știam ce să-i pun dinainte. Se făcuse așa de izmenit, că nici șaran[3] de Ibrail[4] nu mai gusta.

– Ce naiba e aia, că nu am auzit în viața mea?

Baba zâmbi, lăsând să se vadă câteva cioturi de dinți îngălbeniți.

– Crap balșoi, cum se găsea odată, gătit după o rețetă știută de mama, care era brăileancă. Așa îi zicea ea, șaran de Ibrail, că i se părea mai interesant decât crap ca la Brăila. Avea liceu, fusese la pension, visa să plece la București, să se facă doamnă. N-a fost să fie, s-a îndrăgostit de tata și a venit după el aici, la Mila 23.

Cumpărasem de dimineață de la vecinul din spate un crăpcean de patru kilograme pe care urma să-l tăvălim prin mălai și să-l frigem în ulei, dar felul ăsta de mâncare suna mult mai tentant.

– Mamaie, chiar m-ai făcut curios, eu zic să renunțăm la prăjeală și să-i arătăm Brăila mustăciosului din frigider.

– Ca să iasă cum trebuie, era nevoie de o bucată mai mare, măcar la șapte sau opt kilograme. Ăsta nu vă ajunge vouă nici pe-o măsea.

– E, lasă, că Zadu și Bebe sunt meseriași, nu s-or întoarce din baltă cu juvelnicul gol. Dacă nu păcălesc câteva știuci, măcar cu niște bibani tot o să vină, să-i facem pe plită, așa ca deschidere. Ș-apoi, mai reglăm din pâine, că suntem obișnuiți.

– Bine, cum zici tu. Acu’ du-te până în grădină și rupe câteva fire de pătrunjel, cât să strângi în pumn, scoate două țeline, patru morcovi, și adu tot la cuhnie[5]

Pe ulițele pline de praf începuseră să apară pescarii cărând în spate saci de pânză în care se distingeau capturile scoase din plase. Pășeau rar, târșâind cizmele de cauciuc, cu capul plecat și privirea în colbul gri.

– Cum a mers treaba?

–  A mers…

Baba Vadra deja curățase solzii crapului – mațele i le scosese imediat cum îl luasem și le aruncase la pisici – trecuse peștele printr-un lighean cu apă proaspătă și acum îi dădea un praf de sare și piper. Îl așeză pe un platou și îl puse la rece.

– Auzi, copile, ia tu bucata asta de unt și încetișor, cu răbdare, începi să o amesteci cu usturoiu’ pisat. E cam tare, că abia l-am scos din frigider, dar se-nmoaie imediat.

M-am așezat pe scaunul de lemn și o priveam cât de repede se mișcă. Mânuia cuțitul cu mare viteză și în câteva minute țelina și morcovii se transformaseră în șuvițe mai subțiri ca bețele de chibrit, așezate cuminți pe fundul de lemn, alături de bucăți mai groase, cam cât degetul mic.

– Nu îți era mai ușor să le dai prin răzătoare?

– Nu-mi place, că-n aia mi-agăț degetele.

Luă o tavă, așternu un pat de felii de țelină și rondele de morcov, peste care turnă ulei. Puse din nou sare și piper și băgă tava în cuptor.

– Secretul este să prăjești legumele înainte să pui peștele și sosu’, cât să prindă un pic de crustă, cam zece minute.

Tocă foarte fin pătrunjelul și câteva frunze de țelină, după care mi le vărsă peste untul frecat cu usturoi.

– Acum învârte mai cu viață, că ne prinde noaptea.

La Vadra aromea a fum de candelă, a pâine caldă, a apret și a pământ umed, a ilic de lână și coajă de mămăligă pusă pe plită, a bunică și a copilărie. Am luat o gură din șprițul rece și mi-am aprins o țigară. O auzeam cum își face de lucru prin grădina de flori, adunând frunzele uscate sau smulgând buruienile care mai apăreau din când în când. Nu o văzusem niciodată odihnindu-se ori stând pe lavița[6] din fața porții la bârfă cu vecinele. Seara târziu, după ce își spunea rugăciunea, se băga în pat și răsfoia o Biblie veche, cu coperțile aproape desprinse și paginile îngălbenite. Am întrebat-o odată dacă nu s-a plictisit să citească mereu același lucru. M-a fixat fără să scoată niciun cuvânt, câteva secunde, după care mi-a răspuns: „Copile, Cartea Sfântă trebuie citită cu sufletul, nu cu mintea și doar așa ți se va dezvălui mereu într-o altă lumină.”

– Ce faci, ai adormit? Hai mai cu viteză că se ard legumele.

– Tocmai am terminat.

A luat crapul, i-a îndesat în burtă pasta de unt, l-a cusut cu ață și l-a pus în tavă, după care a turnat peste el un pahar mare de vin alb, luat din rezerva mea strategică de Aligote.

– Să ții minte și să nu fii niciodată zgârcit, o mâncare de calitate trebuie înnobilată întotdeauna cu un vin bun, altfel îți bați joc de ce vei avea în farfurie.

– Am înțeles, dar folosești doar vin, apă nu?

– Când începe să fiarbă se evaporă alcoolul și aromele intră în pește. Abia după aia se adaugă apă în tavă, ca să fie legumele înăbușite și să nu se ardă.

Când vorbea despre mâncare ochii începeau să-i strălucească și i se lumina chipul de bucurie.

– Când avem frumusețea în tarelkă[7], știi cu ce merge stropită? Cu lămâie; ia du-te tu fuguța până la alimentară și ia vreo două bucăți mai coapte, să aibă zeamă ca lumea.

[1]               piroșkă – brânzoaică, plăcintă cu brânză

[2]               betejală – boală

[3]               șaran – crap, pește de apă dulce din familia ciprinidelor

[4]               Ibrail – denumirea turcească a orașului Brăila

[5]               cuhnie – bucătărie

[6]               laviță – bancă

[7]               tarelkă – farfurie

Textul de față face parte din volumul 10 povești și rețete pierdute prin Deltă, volum în curs de apariție la Editura Hyperliteratura.