Selectează o Pagină

de Edgar Allan Poe

Pestis eram vivus – moriens tua mors ers

Martin  Luther

 

Groaza şi fatalitatea au fost stăpâne pe destinele omeneşti dintotdeauna. Pentru ce să datez, deci, întâmplările care urmează? E de ajuns să vă spun că, în vremurile acelea, dăinuia în ţinuturile Ungariei o puternică, deşi tăinuită, credinţă în metempsihoză. Asupra doctrinei în sine – de este falsă ori adevărată – mă feresc să mă pronunţ. Cred totuşi că o mare parte din neîncrederea noastră (cum ar spune La Bruyère) provine din convingerea că nu putem fi singuri…

Ei, ungurii, se deosebeau mult de maeştrii din Orient şi existau printre superstiţiile lor câteva de-a dreptul absurde. Credeau că sufletul nu sălăşuieşte decât o singură dată într-un trup; mai apoi, orice animal sau om şi-ar alege drept gazdă, nu-i va putea face să semene decât prea puţin cu prima făptură în care sălăşluise…

Familiile Berlifitzing şi Metzengerstein se duşmăneau de veacuri. Niciodată două case atât de nobile n-au fost înveninate de o ură atât de cruntă. Pricina acestei vrăjmăşii se ascundea, pare-se, într-o veche profeţie: „Un nume glorios va cunoaşte o cumplită prăbuşire atunci când, asemeni unui călăreţ suit pe cal, natura pieritoare a familiei Metzengerstein va învinge nemurirea neamului Berlifitzing”.

Cuvintele în sine ascundeau prea puţine înţelesuri – ori, mai degrabă, nici unul. Însă destule pricini mărunte aveau să ducă la urmări pe care nimeni nu le-ar fi putut bănui… Domeniile celor două familii se învecinau şi, după cum se ştie, vecinii apropiaţi sunt rareori prieteni. Cum cei din familia Berlifitzing – mai puţin bogaţi şi de obârşie mai târzie – puteau privi de pe înaltele creneluri ale castelului lor drept în ferestrele palatului Metzengerstein, măreţia seniorială pe care o vedeau acolo nu era deloc menită să le potolească iritarea. Nu este, deci, de mirare că, oricât de lipsită de înţeles, profeţia a izbutit să stârnească discordie între cele două familii sortite să amplifice germenii unei pizme ereditare. Chiar dacă vagă şi ambiguă, profeţia părea să întrevadă triumful final al familiei mai puternice, ceea ce nu putea, fireşte, decât să stârnească resentimentele în rândul celeilalte.

Wilhelm, conte Berlifitzing, era acum un bătrân schilod şi decrepit, singurele lui izbucniri de energie fiind canalizate într-o îndârjită aversiune faţă de rivalii săi, ca şi într-o afecţiune pătimaşă faţă de cai şi de vânătoare – până într-atât că nici vârsta înaintată, nici beteşugurile, nici slăbiciunea minţii nu-l puteau împiedica să caute în fiecare zi aventurile şi primejdiile hăituirii vânatului.

Frederick, baron Metzengerstein, era, dimpotrivă, încă nevârstnic. Tatăl său murise de tânăr, iar maică-sa, doamna Maria, îşi urmase soţul când Frederick abia împlinise optsprezece ani.

Astfel, noul baron a intrat în stăpânirea întinselor proprietăţi ale unui domeniu secular, cum puţini nobili din Ungaria cutezau măcar să viseze. Avea castele nenumărate, dar nici unul nu se asemăna, ca mărime şi splendoare, cu „Palatul Metzengerstein”. Hotarele proprietăţii nu fuseseră niciodată statornicite cu precizie, însă, ca să înconjuri parcul cel mare, trebuia să umbli vreo cincizeci de mile. Nu era greu de presupus ce soartă va avea uriaşa moştenire în mâinile tânărului şi risipitorului baron. Şi, într-adevăr, în numai trei zile, Frederick l-a întrecut până şi pe Irod în dezmăţ, cu mult peste aşteptările celor care-i prevedeau un viitor sumbru. Orgii fără număr, nelegiuiri sfidătoare, cruzimi dincolo de orice închipuire îşi urmau una alteia fără contenire – până ce vasalii au priceput cu toţii că nici cea mai umilă supunere din partea lor şi nici vreun scrupul de conştiinţă din partea lui nu îi vor putea scăpa de biciul necruţător al noului Caligula.

În noaptea celei de-a patra zile de când Frederick împărţea pedepse şi favoruri pe domeniul tatălui său, grajdurile castelului Berlifitzing au fost cuprinse de flăcări, iar martorii au adăugat incendiul lungului şir de fărădelegi făptuite de tânărul despot.

În vreme ce întreg ţinutul era frământat de această întâmplare, Frederick stătea, cufundat în gânduri, într-o încăpere vastă şi pustie aflată la catul cel mai de sus al palatului Metzengerstein. Tapiseria veche şi ponosită, atârnând pe pereţii mohorâţi, înfăţişa în imagini încă maiestuoase, făptuirile atâtor iluştri strămoşi. Erau acolo prelaţi, înveşmântaţi în odăjdii bogate, care se împotriveau dorinţelor unui rege efemer sau opuneau supremaţia papală sceptrului rebel al împăratului. Erau şi siluetele masive ale prinţilor Metzengerstein, cu chipuri încruntate şi neguroase, călări pe cai masivi, ce zdrobeau sub copite leşurile duşmanilor căzuţi. Dar mai erau – şi cum ar fi putut să lipsească? – chipurile suave, palide, de îngeri cu trupuri voluptoase, ale unor domniţe din vremuri apuse, plutind parcă pe undele unui dans ireal, în acordurile unor melodii neauzite.

Şi în vreme ce baronul asculta vuietul tot mai puternic al văpăilor care mistuiau grajdurile familiei Berlifitzing – ori poate că plănuia o ispravă nouă, mai îndrăzneaţă – privirea i-a rămas aţintită pe un colţ al tapiseriei, unde apărea imaginea unui cal uriaş, de o culoare nefirească, aparţinând unui strămoş maur al contelui Berlifitzing. Calul se afla în prim-planul reprezentării, în timp ce, în fundal, stăpânul său învins îşi dădea ultima suflare sub pumnalul unui Metzengerstein.

Dându-şi seama ce anume cercetau, fără voie, ochii săi, pe buzele lui Frederick s-a ivit un rânjet răutăcios. O clipă a simţit bucuria crudă a învingătorului; în următoarea, o nelinişte copleşitoare, de neînţeles, i s-a aşternut ca un giulgiu peste gânduri. Cu greu îşi putea împăca senzaţiile nelămurite, de vis, cu certitudinea că era treaz. Şi cu cât privea mai mult, cu atât vraja îl absorbea, cu atât i se părea cu neputinţă să-şi desprindă vreodată privirea de la petecul de tapiserie care-l fascinase. Dar cum vuietul de afară creştea mereu, cu furia unei furtuni, baronul s-a silit să-şi întoarcă ochii către strălucirea crepusculară de la grajdurile în flăcări ale duşmanilor săi.

După o clipă însă – una singură – privirea i-a fost atrasă din nou de tapiseria din perete, ca de un magnet. Dar, spre uimirea şi groaza sa, capul uriaşului armăsar îşi schimbase poziţia. Grumazul animalului – până atunci aplecat, cu durere parcă – spre trupul fără viaţă al stăpânului, era întins spre baron. Ochii, strălucind de un roşu intens, nefiresc, îl fixau cu o expresie hotărâtă, aproape omenească, iar botul ce se căscase într-un nechezat mut dezvăluia nişte dinţi laţi, ameninţători.

Dezmeticindu-se din împietrirea spaimei, tânărul baron s-a năpustit spre uşă. Înainte să apuce s-o deschidă, un fulger roşu a străbătut camera, adunându-se într-un contur de lumină pe tapiseria care părea să prindă viaţă; şi, uitându-se din prag, baronul a văzut, înfiorat, că imaginea scăldată în strălucirea sângerie era cea a ucigaşului triumfător al maurului Berlifitzing.

Frederick a ieşit din încăpere cu paşi grei, cu inima zvâcnind nebuneşte. A coborât scări, a străbătut săli şi coridoare, părăsind palatul care, brusc, îl sufoca…

Şi, chiar în curtea dinaintea intrării principale, a dat peste trei grăjdari care, cu multă greutate, primejduindu-şi viaţa, abia puteau să înfrâneze zbuciumul unui armăsar gigantic, roşu ca focul.

– Al cui este? Unde l-aţi găsit?

Vocea tânărului baron era răguşită şi nesigură, căci animalul furibund din faţa lui semăna leit cu misteriosul cal din camera cu tapiserii.

– Este al Senioriei Voastre, stăpâne, a răspuns unul dintre grăjdari. Nimeni altul, cel puţin, nu îl cere. L-am prins pe când venea în goană, fumegând şi înspumat, dinspre grajdurile în flăcări ale castelului Berlifitzing. Am crezut întâi că face parte din herghelia de cai străini a bătrânului conte… Dar băieţii de la grajdul său spun că n-au nici un drept asupra lui, ceea ce ni s-a părut ciudat, căci se vede doar că abia a scăpat din flăcări.

– Literele W.v.B. sunt desluşit însemnate cu fierul roşu pe crupă, a intervenit al doilea grăjdar. Am crezut, fireşte, că sunt iniţialele lui Wilhelm von Berlifitzing – însă toţi de la castel susţin sus şi tare că n-au mai văzut calul până acum.

– Foarte ciudat! a încuviinţat baronul, rămânând apoi câteva clipe tăcut. Pare într-adevăr un armăsar fără seamăn – o adevărată minune, deşi, după cum văd, e nărăvaş şi greu de stăpânit; oricum, al meu să fie. Şi toţi vor afla că Frederick von Metzengerstein poate să îmblânzească chiar şi un diavol din grajdurile lui Berlifitzing. Deşi…

Baronul n-a apucat să-şi termine gândul. Un valet ce părea cuprins de o mare tulburare a ieşit din palat, aducându-i o veste stranie: din tapiseria unei anume săli dispăruse o bucată… Restul i-a şoptit la ureche, tremurând.

Frederick l-a ascultat cu luare-aminte, frământat de emoţii contradictorii. Şi-a recăpătat însă repede stăpânirea de sine. Şi, cu o expresie hotărâtă, a poruncit ca încăperea să fie imediat încuiată şi cheia să-i fie dată lui.

După plecarea valetului – în timp ce uriaşul cal se cabra şi sălta cu o furie înzecită pe aleea ce lega palatul de grajdurile Metzengerstein – un vasal a venit cu o nouă veste.

– Aţi auzit că bătrânul Berlifitzing şi-a găsit o moarte cumplită?

– A murit? a repetat Frederick, neîncrezător.

– E adevărul, stăpâne. Iar pentru nobila familie Metzengerstein nu poate fi o veste neplăcută.

Un zâmbet scurt a trecut pe chipul baronului.

– Şi cum a sfârşit?

– Luptându-se să îşi salveze caii favoriţi, şi-a găsit pieirea în flăcări.

– Aşa deci… a murmurat baronul, de parcă ar fi fost pătruns, încetul cu încetul, de o revelaţie tainică şi cutremurătoare.

– Da, nimeni nu a izbutit să-l scape.

– Cumplită soartă, a rostit Frederick cu un glas golit de orice emoţie, apoi i-a întors spatele şi a pornit spre grajduri.

Din noaptea aceea a intervenit o schimbare vădită în purtările tânărului baron Frederick von Metzengerstein. Nu mai era văzut niciodată în afara hotarelor vastului său domeniu şi, în această lume a lui, nu avea nici un prieten, nici un tovarăş – în afară de neobişnuitul cal, roşu ca focul, pe care de atunci îl călărea aproape în fiecare zi.

Un timp, invitaţiile vecinilor săi au continuat să sosească: „Ne va onora baronul cu prezenţa lui?”, „Va binevoi să ia parte la o vânătoare de mistreţi?”.

„Metzengerstein nu vânează”, „Metzengerstein nu va veni”, erau răspunsurile laconice şi trufaşe.

Fireşte, asemenea jigniri repetate erau mai mult decât puteau nobilii săi vecini să rabde. Invitaţiile au devenit mai rare şi mai puţin cordiale, iar cu timpul, au încetat. Atunci, văduva nefericitului conte von Berlifitzing a fost auzită rostind nişte vorbe ce semănau cu un blestem: „Baronul o să fie acasă când nu va dori să fie acasă, deoarece dispreţuieşte societatea egalilor săi; o să fie călare când nu va dori să fie călare, deoarece preferă tovărăşia unui cal”.

Unii socoteau că baronul punea prea mare preţ pe rangul şi importanţa propriei persoane. Iar alţii (printre care medicul familiei) făceau referiri ambigue la o melancolie morbidă şi o boală ereditară…

Într-adevăr, ataşamentul exagerat al baronului faţă de calul atât de straniu dobândit – ce părea să crească şi mai mult la fiecare nouă manifestare a înclinaţiilor demonice ale animalului – a devenit, în ochii tuturor oamenilor de bun simţ, o pasiune nefirească, inexplicabilă şi respingătoare. În miez de zi ori de noapte, bolnav ori sănătos, sub cer senin sau pe furtună, Frederick von Metzengerstein părea ţintuit în şaua uriaşului armăsar, ale cărui porniri neînfricate şi răbufniri de ferocitate se potriveau atât de bine cu firea sa tumultuoasă.

Mai erau, de asemenea, unele evenimente care, adăugate ultimelor întâmplări, puneau într-o lumină supranaturală, terifiantă, făptuirile călăreţului şi însuşirile uluitoare ale calului. Distanţa la care ajungea dintr-un singur salt fusese măsurată cu grijă, dovedindu-se că întrecea presupunerile cele mai îndrăzneţe. Dar, mai ciudat decât toate, baronul nu-i dăduse nume nemaipomenitului cal, deşi toţi ceilalţi din herghelia sa purtau câte unul. Armăsarul de foc avea un grajd aparte, aflat la destulă depărtare de celelalte; cât despre îngrijirea lui, Frederick nu lăsa pe nimeni să se apropie de preţiosul animal, făcând totul cu mâna lui. Şi mai era ceva. Dacă cei trei grăjdari prinseseră calul în timp ce fugea de văpăile incendiului de la Berlifitzing, oprindu-l din goană cu ajutorul unor prăjini cu laţ – nici unul dintre ei nu se putea lăuda că izbutise să-l atingă, fie şi pentru o clipă, cu mâna.

Oricât de inteligent, nobil şi focos, un cal n-ar fi putut trezi totuşi un asemenea interes. Însă armăsarul lui Metzengerstein nu doar că uluia: simpla lui apariţie ajunsese să stârnească în inimile tuturor o spaimă superstiţioasă. Când îi vedeau statura uriaşă, coama fluturând, ochii de văpaie – până şi cei mai nepăsători se închinau… Şi nu o dată, mulţimea de curioşi adunată în juru-i, a dat înapoi, îngrozită, când armăsarul roşu se sălta în două picioare, gata să strivească tot ce stătea în cale-i, iar nechezatul său sălbatic cutremura zările. Căci nu părea o făptură de pe acest pământ, ci mai degrabă o nălucă, un demon, o creatură purtând pecetea blestemată a tărâmului de Dincolo. Oriunde s-ar fi ivit, cal şi călăreţ răspândeau împrejur suflarea îngheţată a fricii şi toţi aceia care le atingeau umbra monstruoasă – oameni ori necuvântătoare – se înfiorau. Erau clipe în care până şi Frederick von Metzengerstein părea să simtă fluturarea unei aripi negre când voia să-şi încalece armăsarul – atunci tânărul pălea, clătinându-se ca sub o lovitură înaintea privirii stranii, pătrunzătoare, aproape omeneşti, a calului.

Printre oamenii baronului nu era nici unul care să se îndoiască de sinceritatea dragostei şi ataşamentului stăpânului lor faţă de făptura într-adevăr fără seamăn; nimeni în afara unui paj mărunţel şi pocit ca o maimuţă, a cărui sluţenie sărea în ochii tuturor – fiind, adesea, subiect de batjocură – şi pe părerea căruia nu se punea nici un preţ. Şi tocmai acest paj, dispreţuit şi ignorat, avea neruşinarea să afirme că tânărul baron nu se urca niciodată în şa fără un tremur imperceptibil, ca o presimţire funestă; şi că, de câte ori se întorcea din obişnuitele-i plimbări – de fiecare dată mai lungi şi mai istovitoare – o expresie de neînţeles, parcă de spaimă şi-n acelaşi timp de triumf, îi crispa trăsăturile.

Apoi, s-a întâmplat.

Într-o noapte de furtună, Metzengerstein s-a trezit brusc din somnu-i greu, ca o amorţire; în scurtă vreme era afară, repezindu-se spre grajduri. A scos armăsarul cel roşu şi a încălecat în grabă, pornind în galop către pădure… Ceea ce la altul ar fi părut o ciudăţenie, la baron era însă o toană obişnuită, aşa că nimeni din palat nu şi-a făcut prea multe griji. Trecuseră câteva ore şi tocmai când slujitorii începeau să se întrebe de ce întârzie mai mult ca altădată, asupra lor s-a abătut marea nenorocire: străvechiul palat Metzengerstein a trosnit şi s-a cutremurat din temelii, căzând apoi pradă flăcărilor ce au răbufnit pe neaşteptate pe toate uşile şi ferestrele deodată.

Când oamenii s-au dezmeticit, era deja prea târziu: focul cuprinsese întregul palat, iar orice încercare de a mai salva ceva s-a vădit zadarnică. Slujitori ieşiţi de-a valma, tuşind, orbiţi de fum, s-au amestecat cu mulţimea ţăranilor din împrejurimi, atraşi de văpăile purpurii, înalte până la cer, ce mistuiau imensa clădire. Incendiul se vedea de departe, însă toţi cei sosiţi să ajute încremeneau într-o uluială mută, năuciţi de întinderea şi violenţa lui.

Pe neaşteptate, ceva nou şi mult mai înspăimântător le-a redat privitorilor graiul, iar strigătele au răsunat mai puternic decât vuietul furtunii de foc; şi nu era de mirare, căci simţămintele gloatei sunt mai puternic răscolite la vederea chinurilor omeneşti decât de cele mai teribile spectacole ale materiei neînsufleţite. Strigătul „Opriţi-l!” ţâşnit din sute de piepturi se amesteca acum cu rugăciuni care chemau mila cerurilor nepăsătoare.

Pe aleea mărginită de stejari bătrâni, ce lega pădurea de palatul Metzengerstein, venea un cal galopând sălbatic, înfricoşător ca însuşi Demonul Furtunii. În şaua nălucii, un călăreţ cu capul descoperit, cu hainele în neorânduială, scăpase frâul şi se încleştase cu amândouă mâinile de coama armăsarului, asemeni unui înecat gata să fie tras în adâncul vâltorii.

Călăreţul era dus, fără putinţă de tăgadă, împotriva voinţei lui – groaza ce îi schimonosea trăsăturile, încordarea trupului, sforţările disperate de a se ţine în şa, erau mărturia unei lupte supraomeneşti; dar nici un sunet nu scăpa de pe buzele sale, muşcate până la sânge, pentru a-şi înăbuşi ţipetele gata să răbufnească.

Şi tropotul copitelor a răsunat asurzitor, apocaliptic, acoperind vuietul flăcărilor, trosnetul grinzilor ce se prăbuşeau. O clipă, încă una – apoi, trecând dintr-un singur salt peste poartă, armăsarul a pornit pe scările aproape incandescente ale palatului, după care a dispărut, împreună cu călăreţul său, în vârtejul de foc.

Afară, furia furtunii s-a potolit dintr-o dată şi s-a lăsat o linişte adâncă, nefirească. O strălucire albă mai învăluia ca un giulgiu de ceaţă clădirea, ca apoi să se prelingă către zărea de la apus, răspândind o lumină supranaturală, ca o pleoapă gigantică închizându-se peste trecerea spre un alt tărâm.

Iar deasupra palatului Metzengerstein – devenit o ruină fumegândă – plutea un nor roşiatic, având forma desluşită, gigantică, a unui cal.

Traducere de  Rodica Bretin