Alberto

Viteza înseamnă, de cele mai multe ori, durere – o durere fizică, palpabilă, o durere a destinaţiei. Acum, în ceasul cel de pe urmă (căci nu mi-a mai rămas mai mult de un ceas), nu pot distinge măcar între aceste concurente, personale senzaţii. Rohanor cade, într-adevăr, cele două cadavre cântând serafic în cală – dar cade în direcţia dorită de mine.

Se deschid ceruri albe şi roşii dincolo de bordul opac al navei.

Sosesc la tine, Alberto. Sosesc.

Către marginile cele mai îndepărtate ale Osebitului Liderat condus de însuşi Pappini Lacerba, se învârte sub şase inele din apă îngheţată şi praf cosmic lumea Atlas, ultima înaintea graniţei circulare. Oficial repartizată Legiunilor Albe, Rohanor patrula de câtăva vreme în zona de interior, din vamă în vamă, ţinând – prin sânge vărsat – armiile briţilor la distanţă. Odată Ocolul înfăptuit, urma să ne putem retrage la vetre; dar ani până atunci se mai găseau a trece destui. Pregătirea legionarilor dura cât dura şi Ocolul, sau aproape atât de mult, astfel încât altă soluţie pentru protejarea Lideratului nu apăruse posibilă Înaltului Comandant Jovis Hade; şi era, la urma urmei, înţelept să se procedeze conform normelor din bătrâni stabilite. Briţii atacau întotdeauna în sensul invers acelor de străvechi ceasornic, chiar în dreptul orelor fixe; dificultatea nu consta pentru noi, aşadar, în anticiparea incursiunilor vrăjmaşe, ci în respingerea acestora. Şi, cum Lideratului nu îi mai prisoseau nici pe departe fondurile, Legiunile se întreţineau strict din taxa pentru protecţie plătită de lumile întâlnite în cale, chiar dacă sumele în acest fel dobândite ajungeau rareori a acoperi lefurile noastre, proviziile, reparaţiile lui Rohanor.

Atlas nu rămăsese consemnată în arhive ca bun augur pentru Legiunile Albe. Cu o jumătate de veac înaintea întâmplărilor aici relatate, Dreyfuss renunţase la taxa pentru protecţie datorată Lideratului de către atlasieni, pe motiv că locuitorii planetei în cauză se declaraseră „prea săraci”. Ca urmare directă a nobilei hotărâri, predecesoarea lui Rohanor nu mai atinsese o altă vamă. Curia liderală obţinuse rapoartele incomplete, dar procuratorii regionali conchiseseră repezit cum că o defecţiune a motoarelor prost întreţinute expusese vasul nostru focului continuu al briţilor. După o discuţie în contradictoriu cu Lentullus, ne-am decis a ne încerca totuşi fortuna – până pe Innocence era puţin probabil să rezistăm, fără de ajuns susţinere.

Sub inelele de culoarea pulsândă a giulgiului şi conform programării efectuate din vreme, Rohanor penetra atmosfera planetei negre.

Atlas.

Picăturile mărunte de ploaie sinilie conţineau rugină fină şi poate cenuşă. „Nu puteţi să-mi luaţi mâncarea”, ne-a zis bătrânul, tuşind încet, ca în respectuoasă şoptire. „Vine Anotimpul cel Greu.”

L-am privit gânditor. De la Rohanor încoace, nu întâlniserăm pe nimeni viu. Sate răzleţe zăceau în dezolantă paragină, scheletele unor maşinării primitive, părăduite, împestriţând solul acoperit de cobalt nins, măcinat. Planeta întreagă emana un miros persistent, trândav – abandon şi artizanat, mult metal vechi, uitare, ruină. Dacă undeva trăiau animale, se ascundeau. Nu zăriserăm nici măcar vegetaţie, iar apa se aduna domol în filtre murdare, puhave, lichidul fiert având un gust care îmi părea de urină. Începuserăm să ne gândim deja la întoarcere, înainte de a nimeri peste cocioaba moşneagului. „Spuneţi-mi Alberto”, ne îndemnase pe dată acesta, vorbind potolit din cadrul porţii cu balamale vetuste şi frânte. „Ea este fiica mea, Christia. Presupun că aţi venit după hrană.”

Nu veniserăm după hrană – nu tocmai. Legiunea prefera monedele liderale, cum ceruse înaintea noastră şi Dreyfuss, dar, în lipsa acestora, puteam în adevăr utiliza (şi chiar vinde) baloturile cu pastă nutritivă, grijuliu stivuite lângă peretele membranos, coşcovit – pastă evident cultivată atent cu ajutorul vreunui organism hrănitor, tencuit cu meşteşug sub podeaua mucilaginos-cenuşie.

„Pari să ai bucate în cantitate suficientă”, a spus plictisit Lentullus, rotindu-şi ochii întunecaţi prin odaia scundă, searbădă, văduvită de toate cele, şi scuturându-şi zadarnic apa soioasă de pe pelerina din velur pal purtată direct peste haina de corp legionară, cărămizie. Ne simţeam amândoi uzi până în măduva slăbită a oaselor. „Îţi putem lăsa două baloturi, sau trei. Drămuite, te vor întreţine aproape un an de zile.”

Deasupra acoperişului corodat, găurit de intemperii – neîndemânatic peticit doar ici-colo – al acelei nefericite, duhnitoare locuinţe, am întrezărit un fulger smolit-lăptos zigzagând ameninţător prin rugină.

„Anotimpul Greu este… greu”. Molcom ne-a vorbit nouă bătrânul care îşi spunea „Alberto”, scărpinându-şi metodic, cu unghiile lui încovoiate, ascuţite hidos, un solz verzuliu crescut rânced pe fruntea străvezie, lividă. Fascinat, priveam solzul desprinzându-se putrid şi lent căzând, precum frunzele arborilor dolor la vremea ultimei Ode. „Şi durează. Luaţi fata.”

M-am mâniat.

„Cine crezi tu că suntem, bătrâne?!”, am şuierat indignat eu atunci, ducând reflex pumnul strâns la cuţit, la centură. Netulburat, Alberto a clipit din ochii săi orbi, împieliţaţi de senectute, iar chipul scofâlcit şi urât i-a rămas şters precum pergamentul. Arăta aproape uman, acolo, şezând jos în încăperea sărăcăcioasă-lucie – dacă nu ar fi fost solzii crescuţi fără un model anume pe figura lui aspră, rugoasă; imundele excrescenţe păreau, de altfel, a infesta pielea atlasianului toată, ascunse înşelător în cutele care brăzdau gâtul firav ori mâinile scheletice, nespălate, ale acestuia. Cele rostite nu îl înfăţişau însă om, şi m-am gândit mai degrabă la diavolul iezuiţilor, Peptos.

Nici fata moşneagului nu se vădea afectată de acea din cale afară ticăloasă propunere. Tânăra stătea întoarsă cu spatele către noi, lăsată pe vine, alături unui mănunchi răpănos de membrane utilitare, roase la colţuri – pesemne încerca să descâlcească snopul cu pricina, pregătindu-se pentru izolarea de seară. Fiica bătrânului nu avea haine pe trup, doar un puf gălbui, catifelat (întocmai unei delicate blăniţe), acoperindu-i pudic braţele, şoldurile şi coapsele plăcut arcuite, continuând apoi des pe întreaga lungime a apendicelui ei codal – apendice încolăcit cuviincios, leneş, în jurul gleznelor gingaşe ale fetei. Vârful mlădioasei, suplei cozi, specific atlasienilor, se termina semeţ într-un smoc de păr brun-cafeniu la culoare, precum pletele pe care Christia şi le prinsese strâns la ceafă cu ajutorul unei podoabe cleioase, marin-albastre. Solzi curcubeici, reflectorizanţi parcă, semănând vag cu aceia care se dezvoltaseră unsuros pe obrazul bătrânului şi nepăsătorului ei tată, dar curaţi, mai mărunţi şi discreţi, îi ornau străinei gâtul bronzat auriu şi umerii fragezi. O cruce mare, cu petale vii (ale unor flori necunoscute) crescând dalbe pe laturile semnului care îi definitivase fetei, probabil, numele, i se deschidea tinerei aţâţător, ritmic, de-a lungul şirei spinării, lăsând la vedere cărnuri ferme, fremătânde lasciv sub broboniţe purpurii, sanguine. Chipul Christiei apărea uşor alungit în clarobscurul bordeiului, şi întreaga ei înfăţişare denota în sine ceva felin, amăgindu-mi neştiut şi inevitabil gândul către leoaicele mari din arenele lui Pappini.

„Cunoaşte tainele amorului, toate”, ne-a spus cu voce egală Alberto, „şi puteţi să obţineţi preţ bun pentru ea, mai bun decât pentru baloturile mele cu hrană. Nu sunteţi oameni răi. Îi veţi găsi un stăpân care să o trateze fără de ură. Aici s-ar ofili în curând, căci nu mai este nimeni pe Atlas, afară de mine.”

M-am gândit să îl elimin pe bătrân chiar atunci. Găseam justificările poltronului ca fiind ipocrite, perfide; asemenea oferte izvorăsc întotdeauna, cugetam eu, numai din mişelie şi egoism. Indiferentă la negocierile noastre, fata mângâia visător muchiile unui bol gol, din aramă aş spune, iar buzele ei trandafirii se mişcau într-un anume, fermecător ritm, ca şi cum ar fi recitat poeme. Nu plutea însă nici o vorbă în aerul umed, fetid, al odăii, iar eu simţeam în frământata mea inimă nevoia să nu plec urechea unor negrăite versete, să ascult doar glasul cuţitului pe care îl purtam la centură.

„O luăm”, a decis dintr-odată Lentullus.

M-am răsucit năuc înspre el.

„Am putea să o plasăm în lupanarele de pe Extatica.” Nu îmi venea să cred ceea ce auzeam, şi clipeam prostit către tovarăşul meu, întrebându-mă dacă mai era în toate minţile. „Gândeşte-te puţin, Lars. Nu îi va fi bine aici, iar noi nu putem pleca cu mâna goală – cunoaştem ce li s-a întâmplat antecesorilor noştri, pe Dreyfuss. Mâncarea nu o să ne repare fisura din cală, dar galbenii căpătaţi pentru farmecele fetei ăsteia, da. Mai mult decât atât: nu putem să părăsim Atlas fără să colectăm taxa. Am încuraja un precedent teribil. Toţi cei din Vămi trebuie să fie perfect conştienţi că este imperios necesar a ne suporta cheltuielile, dacă vor să îi apărăm de flacăra briţilor. Cum crezi că îţi va cădea să lupţi flămând şi cu vasul avariat, după ani de navigat adânc în vid, doar pentru că o mână de ţărani, care nu ştiu şi nu vor altceva decât să îşi satisfacă nevoile primitive, nu au fost în stare să strângă, în aproape jumătate de ev, o taxă modică pentru protecţie?!…”

Nu îi puteam nega argumentele, dar nu îmi plăcea afacerea. Şovăiam încă. Alberto aştepta neclintit, statuie vlăguită cu membre strâmbe şi cangrenate, năpădită de solzii proaspăt dospiţi sub zdrenţe. În locuinţa lipsită de suflet, şuiera vântul bolnav; şi era cald şi era frig deopotrivă.

Dilema a rezolvat-o tot fata. S-a ridicat unduitor, graţios, pe picioarele ei lungi, bustul plin tresăltându-i ispititor; a păşit către noi – şi-a aşezat degetele micuţe, sidefii, peste pumnul meu închis şi crispat, întorcând timid asupra noastră doi ochi de culoarea turcoazului şi balansându-şi împăciuitor coada erectă. Nici o privire către gârbovitul bătrân, nici una.

„Să mergem”, ne-a îndemnat ea.

Rohanor.

Nava nu fusese concepută pentru a transporta trei persoane, şi, oricum, străina nu prezenta încredere, aşa că am decis să o închidem în cală. Nu era un act de cruzime – drumul până pe Extatica nu putea dura mai mult de şase sau şapte luni, şi oricum condiţiile din cabinele noastre nu ne păreau semnificativ superioare celor oferite fetei. Îi duceam hrană cu rândul, monitorizându-ne unul pe celălalt cu ajutorul inteligenţei de bord, iar eu evitam să stau de vorbă cu atlasiana. Lentullus mai zăbovea uneori în compania tinerei, ceea ce mă deranja, trebuie să admit, dar nu mă găseam în măsură să îi contest camaradului meu atitudinea. Cu atât mai mult cu cât schimbau doar câte două-trei cuvinte de fiecare dată – tovarăşul meu încercând, înţelegeam eu, să afle una-alta despre Atlas şi despre Alberto.

Şi, poate, şi despre fată.

Între timp, Rohanor îşi urma neabătut calea, alunecând monoton printre stele. Clipe şi apoi zile mureau, toate la fel. Navigatul ne răpea ceasurile în întregime, lăsând vreme puţină pentru alte activităţi. Universul strălucea stins înspre noi, aducându-ne nelămurite doruri şi vicleană boală în suflet. Nici Lentullus, nici eu nu eram de felul nostru prea vorbăreţi, iar Ocolul ne făcuse tăcuţi de-a dreptul. În plus, decizia de a accepta nepotrivitul târg propus de bătrânul Alberto îşi lăsase amprenta asupra mea mai mult decât ar fi trebuit, poate. Devenisem mohorât şi irascibilitatea îmi crescuse vizibil. Îmi contemplam adesea cuţitul de la centură – simbol al Legiunii şi singura armă permis a fi purtată de către legionari, pentru că aducea naşterea ca şi moartea. Eram convins, cumva, în hăul de gheaţă al inimii, că săvârşiserăm o greşeală teribilă ori chiar un lucru rău, de ocară – că ar fi fost de cuviinţă să îi lăsăm în mârşăvia lor pe locuitorii de pe Atlas şi să ne vedem de ale noastre, în ciuda dificultăţilor exponenţial crescute ca urmare a lipsei resurselor. Dormeam puţin, dormeam agitat, dormeam prost şi, după un vis pe care nu mi-l amintesc, m-am trezit cu fire de păr cărunt în barba blondă, regulamentar tunsă.

Din dezvăluirile făcute de către Lentullus în timpul rarelor, poticnitelor noastre conversaţii, ca şi din ceea ce vedeam gradual cu ochii mei, fata apărea sfioasă şi blândă – însă speriată sau îngrijorată, deloc. Mă uluia, peste măsură, a tinerei oarbă încredere în hotărârile îndoielnicului ei părinte, ori în predestinare şi soartă, ca şi cum ar fi primit împăcată orice urma să îi sorocească, întortocheat, viaţa – prizonierat, lupanare, suferinţă, umilinţe, perversiuni ori extaz. Nu manifesta vreo urmă de personalitate oarecare, nu îşi exprima năzuinţe de nici un fel – aproape ca o maşină-sclav de la Curia lui Pappini Lacerba. Nici măcar nu aş fi putut spune dacă era tristă ori fericită, ori dacă îi trezeam vreun sentiment sau emoţii – nimic. Rămânea o enigmă şi aşa şi voiam să rămână.

Între timp, începusem să am un fel de coşmar, firele albe mi se înmulţeau în barbă prinzând a urca sus în al meu păr, şi îmi iubeam tot mai tare cuţitul.

Memnia. Nu trebuie să o uit pe Memnia.

Mi-am dat seama că Lentullus schimbase cursul lui Rohanor, falsificând datele inteligenţei de bord, abia după o lună şi jumătate. Era mai bun navigator decât mine şi nu cred că aş fi observat nicidecum, dacă nu aş fi declanşat, întâmplător, unul dintre mesajele Memniei.

În săptămânile scurse după Atlas, dezvoltasem deplin un soi de monomanie în privinţa cuţitului încredinţat mie atunci când mă înrolasem, monomanie înlocuită, din când în când, cu o altă fixaţie similară, dedicată firelor albe care mi se înmulţeau vertiginos în pletele nisipii. Contemplam lama armei mele ore întregi, admirând mecanismul măiestru care asigura anestezicul, ajutându-ne acest procedeu să dăruim inamicului o moarte civilizată, ca somnul. Briţii nu aveau scrupule asemenea; venoplasmele lor provocau dureri mari, deseori nevindecabile, dar noi ne mândream cu superioritatea Lideratului asupra barbarilor, cu faptul că nu ne coboram niciodată la dispreţuitele lor metode şi cu faptul că, în ciuda acestui dezavantaj evident, războiul decurgea totuşi în favoarea noastră. Cât despre inexplicabila, strania mea încărunţire, căpătasem nesănătosul obicei de a număra firele blonde rămase vii în podoaba mea capilară (erau deja mai puţine decât celelalte, deci îmi cădea mai uşor să procedez astfel), ceea ce îmi producea, încet dar sigur, migrene puternice, slăbindu-mi totodată pregnant facultatea atenţiei. Uneori aveam sentimentul că nu socotisem corect şi simţeam nevoia irezistibilă de a începe descurajanta operaţiune matematică din nou, la nesfârşit, iarăşi şi iarăşi. Lentullus se preschimbase într-o umbră mişcându-se defazat lângă mine, părăsind puntea sau dimpotrivă, venind să îmi preia locul în carlingă pentru a naviga. Rohanor însuşi îşi pierdea treptat, în viziunea mea strâmbă, natura solidă, inducându-mi impresia aberantă că asistam neputincios la o fluidizare autonomă, obscenă, a formelor labirintice ale navei. Uitam consecvent să mănânc şi amânam somnul de teama coşmarului – chiar dacă nu mi-l aminteam, eram convins că acesta din urmă revenea mereu şi că era unul singur.

Pe scurt, cred că înnebuneam.

Însă, cu toată această nesăbuită şi nejustificată alunecare lâncedă a mea în afara realităţii înconjurătoare, remarcasem totuşi câteva chestiuni anume care îmi alimentau, inerent, bănuieli sumbre.

Astfel, în momentele în care Lentullus o hrănea din mână pe Christia, gesturile tovarăşului meu difereau într-un mod nedesluşit de gesturile lui obişnuite, iar tânăra îmi lăsa senzaţia distinctă că i-ar răspunde gardianului ei într-un fel particular, detectabil mai cu seamă atunci când ea repede clipea din ochii turcoaz, mari, ori când atlasiana noastră îşi mişca, pe nevăzute aproape, buzele pline, imitând o bizară şi necunoscută vorbire – sau, cel mai evident, cred, atunci când fata îşi legăna duios, alene, coada subţire. Mi se întipărise în minte ideea fixă că legionarul petrecea mai mult timp în compania străinei decât ar fi părut cazul, şi că tovarăşul meu lipsea de pe punte mai des decât se deprinsese să lipsească înainte de a o aduce pe tânăra femeie la bord. Lentullus vorbea numai arar cu mine, chiar dacă nu sesizasem iniţial, şi ajunsesem să mă întreb dacă nu îmi strecura ceva în mâncare sau dacă nu îmi injecta cumva substanţe chimice de natură halucinogenă, în vreme ce eu dormeam. Speculaţii precum cele sus-menţionate nu stăteau cu adevărat în picioare, pentru că nu deţineam asemenea substanţe pe Rohanor şi nici fata nu purta cu ea nimic primejdios pentru vieţile ori pentru minţile noastre – aveam confirmarea inteligenţei de bord în această privinţă –, dar nu izbuteam să îmi alung pornirile accentuate spre paranoia. Ca legionar, dosarul mă catalogase imun la aşa ceva – şi oricare eventual risc ascuns, Stagiatura (teoretic) îl eliminase. Însă, în mod cert, mi se dezvolta corbeşte în mintea înceţoşată şi grea, prinzând demn de groază contur, gândul, ideea, siguranţa neplăcută că mă transformasem pe nesimţite în victima unui joc care îmi depăşea, manifest, puterea de înţelegere ca şi capacitatea de luptă.

Prea preocupat însă de tot mai înteţita mea prăbuşire în mine însumi, simţurile sporadic alertate îmi reamorţeau curând, şi mă întorceam de fiecare dată cu interes la cuţitul iubit şi la fascinaţia aceea rareori întreruptă pentru prematura-mi, neanunţata-mi îmbătrânire.

Apoi navigam, şi într-o zi oarecare pe care nu am consemnat-o – zi în care nu izbutisem să adorm –, cu o mână nesigură am pornit, în locul baleierii spaţiale periodice, obligatorii conform regulamentului liderat (în vederea analizelor traseistice ulterioare), mesajul Memniei.

Cerberus.

Memnia era nu mult mai mică în ani decât mine şi decât Lentullus. Crescuserăm toţi trei pe lumile-avanpost Cerberus, lumi insulare dedicate furnizării de legionari. Vânam împreună, pe atunci, cenoţi masivi, marmoraţi, şi, seară de seară, după antrenamentul băieţilor, ne adunam în jurul unui foc din vreascuri mobile, jucând „rezistenţă” şi depănând (inventând chiar, în câteva rânduri) poveşti despre aventurile lui Charles Darwin ori ale altui erou legendar. Câteodată, ne lăudam că vom opri războiul cu briţii, şi ochii Memniei sclipeau în flacăra adolescenţei când încercam să o impresionăm cu vorbele noastre mari, ori cu talentele dobândite în cadrul pre-Stagiului. Lentullus mânuia mai bine cuţitul decât mine, era mai înalt şi mai legat, fetele spuneau că era mai chipeş, dar Memnia susţinuse mereu că amândoi arătam la fel de bine. Mai târziu, prietenul meu din copilărie avea să mă întreacă şi ca navigator, dar, pe atunci, încă speram că, la disciplina Vaselor Spaţiale, aveam să i-o iau lui Lentullus puţin înainte.

Trupul Memniei îmbobocise superb în anii premergători Promisiunii, sau cel puţin aşa îmi aduceam eu aminte – totuşi tovarăşa noastră nu se nimerea printre cele mai populare tinere cerberiene. Venise pe lume cu un uşor defect la figură, o neconcordanţă în trăsături, care multora le dădea fiori ori le stârnea, chiar, repulsie – deoarece, privită dinspre partea stângă, părea a fi o cu totul altă persoană decât atunci când era studiată dinspre cealaltă parte… Lentullus râdea şi o tachina constant pe tema aceasta, ea râdea vesel odată cu el, dar eu ştiam că o durea tare. Îmi plânsese tăcut pe umăr în două nopţi monocrome şi lungi, pe când Lentullus dormea dus sub cerul vânăt care ne veghea repetatele expediţii montane. Şi, pe măsură ce anii curgeau beţi şi plecarea noastră fatal se apropia, Memnia cea cu păr bogat, castaniu, şi cu straie feciorelnice, diafane, iscusit lucrate de mână, avea să trebuiască a lua o hotărâre.

Sub primul soare al zilei în care urma să păşim cu fală la bordul lui Rohanor pentru a ne începe onorabila corvoadă – Ocolul –, Memnia şi Lentullus îşi rostiseră, la rândul lor, jurămintele de castitate, înaintea Înaltului Comandant Jovis Hade – iar eu le stătusem mărturie. Legea cerberiană îi obliga pe amândoi să jertfească Întoarcerii întemeierea unei familii. Cu lacrimi fierbinţi în ochii ei tigraţi vioriu, Memnia îmi strânsese timorată braţul şi mă trăsese deoparte, în umbre. „Fii mie strajă”, ceruse, numindu-mă prieten iubit şi singur de încredere suflet, până la cea de pe urmă moarte a noastră. Mă implorase cu drag să îi am în grijă alesul de-a lungul Ocolului şi îi făgăduisem solemn tot ceea ce ea îşi dorea, apoi prietena mea mă sărutase, plângând, pe obrazul nebărbierit, fugind de îndată din clădirea Stagiaturii – ştiind că nu avea să ne mai vadă sau să mai audă nimic despre noi, cu anii.

Şi ştiind, şi eu şi ea, că avea să aştepte.

Cealaltă. Christia.

Ca orice promisă, Memnia se dedicase, din vreme, înregistrării mai multor mesaje de drum, menite acompanierii alesului şi întăririi psihicului acestuia, în îndelungata lui încercare. Inteligenţa de bord fusese programată să încorporeze cutia mesagistică în circuitele informaţionale ale navei şi să elibereze câte o „scrisoare” pe zi, odată cu simularea luminii de dimineaţă. „Epistolele” inedite nu puteau fi ascultate înainte de termenul acestora atribuit, dar cele „vechi” era permis – şi posibil – să fie reluate oricând, dacă alesul simţea dor de vorbele împletite în mesajul iubitei. Ritul „epistolar” apărea în societatea cerberiană ca unul deosebit de elaborat, iar Memnia îşi strecurase întreaga fiinţă, întreaga dragoste şi întregul talent artistic în frazele dulci, pregătite cu gust pentru Lentullus al ei. Asemenea, tovarăşul meu păstrase mult timp, cu sfinţenie, frumosul obicei de a venera cântul amorezei rămase acasă, făgăduinţele pline de farmec ale tinerei fete, îndemnurile şi încurajările pornite din simţămintele ei profunde şi pure – perpetuă, neprihănită litanie care, de când Lideratul se născuse din haos, unea Alesul cu Promisa peste mările spaţiului, după cum ne asigura Sinodul Înţelepciunii. Uneori, ea – Memnia – vorbea, chiar, despre mine, îmi comunica sporadic Lentullus, şi mă simţeam bine când mi se aducea la cunoştinţă acest de mirare şi îmbucurător fapt. Pe măsură însă ce anii deveneau noapte iar nava înainta, pe măsură ce monotonia Ocolului ne omora josnic intelectul şi spiritul, şi eu şi tovarăşul meu acordam, involuntar, mai puţină atenţie mesajelor lăsate de promisă ori sfioasei ei amintiri – mare parte din forţa tradiţiei se pierdea bicisnic în negurile misiunii, înlocuită brutal, pe nedrept, de rutină şi de eforturile noastre unit dedicate navigării eterne şi respingerii briţilor. Reflexia fetei atât de iubite cândva ajungea în sufletele noastre mai îndepărtat, mai vag, în vremea din urmă, ca şi cum nici unul dintre noi (nici măcar Lentullus, care, spre deosebire de mine, avea cel puţin „epistolele” la dispoziţie) nu o mai considera pe Memnia o persoană reală, ci mai degrabă o fantasmă nu a lui, nu a noastră – a altcuiva, o himeră.

Pe de altă parte, Christia era reală, şi asta îmi venea uşor să înţeleg – în sporadicele mele momente de veghe lucidă. Iar Lentullus părea să fi înţeles chiar mai devreme sau mai deplin. Nu pot determina în care măsură anume mintea mea tulburată lega inconştient prezenţa Christiei pe navă de gândurile mele centrate strict asupra cuţitului, dar nu îndrăznesc să declar senin că aceste două elemente convieţuiau în interiorul meu disparat. Nu aş putea jura nici că Lentullus ar fi acţionat conştient, ori că, dimpotrivă, se afla sub un soi oarecare de influenţă malefică. Ceea ce ştiu însă – şi aici îndoiala nu mai încape – este faptul că declanşarea absolut întâmplătoare a unuia dintre mesajele tovarăşei mele de pe Cerberus m-a lăsat dintr-odată buimac, deoarece glasul ei dulce, ajungând neaşteptat la surda-mi ureche, avusese parcă darul concomitent de a mă trezi din leşinul meu spiritual plumburiu – leşin care îşi impusese cruntă năpastă asupra mea, guvernându-mi (de când Atlasul pierise tragic în urmă) viaţa ciobită şi fumurie. Ca alungând ultimii aburi ai unei băuturi preparate pe Ameles, mi-am adus pe deplin vinovat aminte că Ocolul se apropia de sfârşit şi că, în mai puţini ani decât se scurseseră de la a noastră plecare, aveam să mă regăsesc în faţa prietenei celei dragi, interogat de ochii ei iubiţi şi încrezători cu privire la grija pe care o dovedisem ocrotindu-i alesul.

Timp de mai multe minute, ore poate, am lăsat vorbele Memniei să se repete melodios şi alinător, vindecându-mi parcă miraculos simţurile – până în acea norocoasă clipă – grotesc amorţite. Şi, examinându-mă neaşteptat din exterior, puteam cu uşurinţă vedea interiorul meu alterat reumplându-se, izbăvitor, de slava ei, a fetei din gând, întocmai ca în copilărie, ca în adolescenţă şi ca în prima tinereţe. Precum atunci (oh, de mult pustiită, nebunească visare!…), Memnia îmi era conştiinţa şi forţa, şi îmi reamintea susurând pentru care motiv părăsisem Cerberus şi ce fel de promisiuni eu purtam – cu toate că, în fapt, „scrisoarea” ei îi grăia dezmierdător altcuiva, povestind tandru despre cu totul alte lucruri. Însă în inocenţa încântătoare ca şi în răscolitoarea poezie a vocii cerberienei, eu citeam ceea ce era cu adevărat de citit, anume simplul, de netăgăduitul mesaj că atât eu, cât şi Lentullus aveam de îndeplinit o datorie faţă de Legiune, dar şi una faţă de Memnia noastră.

Cu toate ciudăţeniile şi bizareriile care se petrecuseră de curând (cu mine, cu Lentullus, cu Rohanor) reaprinzându-se faruri albe în mintea mea şi aducând dureros junghi de avertisment în atriile inimii mele, am poruncit inteligenţei de bord să îmi prezinte o relatare detaliată a evenimentelor care urmaseră târgului neinspirat încheiat de noi, pe Atlas, cu Alberto.

Şi, cu sudoarea sărată a spaimei de nestăpânit şi a furiei nevolnice adunându-mi-se broboane fierbinţi peste palidă frunte – picurând apoi ritmic asupra ecranelor mele care însumau îngrijorător informaţii –, am regăsit cutremurat parametrii căutaţi, am identificat false erori de calcul şi am urmărit firul logicii acestora până la rădăcină, am notat tremurat grave abateri şi am consemnat mental o asemenea înrâurire insidios exercitată asupra destinului ca şi asupra misiunii noastre, încât mi-a fost peste putinţă să mă mai îndoiesc vreun moment în privinţa unui adevăr zdrobitor şi de neconceput, menit a fi îndemânatic ascuns de ochii mei ca şi de cercetările Lideratului, dar mai cu seamă de ştiinţa Memniei.

Indubitabil, Rohanor se întorcea în grabă către Atlas, lăsând Extatica pradă briţilor, iar prietenul meu Lentullus îşi petrecea fiecare ceas pe care eu zbuciumat îl dormeam, fiecare oră care trecea lent peste mine în veghea de navigare – în cală, în braţele Christiei.

Alberto.

Nu mi-a luat mai mult de două minute să realizez că nu aveam cum reprograma inteligenţa de bord; oh, nu, era mult prea târziu pentru asta. Lentullus schimbase dibaci cuvintele-cheie, rescrisese itinerariul şi închisese căile de acces, editase inteligent baza de date şi introdusese punctual informaţii-fantomă, indici-capcană ori elemente-virus în toate punctele nodale ale marii maşinării, transportând-o practic într-o nouă realitate, creată după chipul şi asemănarea lui, după chipul şi asemănarea Christiei. Slaba conexiune dintre „creierul” vasului şi spaţiul cunoscut nouă mai dăinuia, poate, în unele circuite stinse pe jumătate, însă devenise imposibilă anamneza. Chiar reconstituind încăpăţânat paşii sistematic efectuaţi de către tovarăşul meu în vederea terifiantei, actualei noastre finalităţi (activitate de care nu mă simţeam capabil – îmi lipseau deopotrivă cunoştinţele tehnico-ştiinţifice avansate, creativitatea cerută de împrejurări şi tăria psihică necesară), tot nu aş fi răzbit în a modifica comenzile meschin inculcate minţii artificiale a lui Rohanor, deoarece aceasta simţea deja că se petrec lucruri dincolo de orice înţelegere programată şi derula frenetic module aleatorii de apărare, blocând funcţii şi acţionând deopotrivă speriată ca şi confuză, similar unui legionar asediat care, nemaireuşind nicicum a distinge prietenul de duşman, se refugiază în disperare de cauză sub scut, refuzând îndărătnic să oprească sistemele defensive şi lovind febril cu lama cuţitului de jur-împrejur, la întâmplare. Poate declarându-te aliat, l-ai putea convinge pe legionarul din exemplul amintit să se deplaseze un pas sau doi, nu însă într-o direcţie care i s-ar părea acestuia a se găsi în absolută contradicţie cu propriile lui idei, blocate pe veci asupra unui punct fix într-o minte cotropită de panică. Acţionând tocmai în baza aceluiaşi perimat principiu, am făcut singurul lucru care mai era posibil a fi făcut – fără să mă ating câtuşi de puţin de programările traseistice hotărâte arbitrar de către Lentullus, am sporit exponenţial viteza printr-o comandă de acceleraţie infinit progresivă, astfel încât întreaga poveste nu se mai putea termina decât într-un singur fel.

Extatica trebuia să se descurce cumva fără noi, dacă îi stătea în putinţă.

Odată rezolvată problema inteligenţei de bord – până la urmă, calea pe care o alesesem constituia totuşi o rezolvare, chiar dacă nu una fericită –, conjunctura în care nefiresc ne plasase camaradul meu îşi recăpăta, parţial, coerenţa. Fără un anume, serios temei, mă simţeam totuşi din nou stăpân pe amara mea soartă. Am golit complet anestezicul din cuţit, pentru prima şi ultima oară, întru totul conştient că acest act disperat avea să îmi aducă oprobriul Legiunii chiar după moarte. Însă nu întrevedeam înaintea ochilor mei împăienjeniţi chipul sever, nemulţumit, al profesorului-comandant care ne predase pe Cerberus disciplina Nobleţii, ci doar ochii mari, plini de suferinţă devastatoare, nemeritată şi mustrătoare, ai Memniei.

Prin urmare, în vreme ce Rohanor îşi începea călătoria finală vânându-şi propria umbră în drumul înapoi spre Atlas, m-am ridicat ostenit de la comenzile navei şi am verificat, preventiv, datele personale ale colegului meu de Legiune. La ora aceea îndeajuns de târzie, rondul meu curgea blând către terminus, şi nu peste multe minute Lentullus avea să revină în scaunul pilotului, schimbând cu mine timpi morţi spre dezamăgitoare rutină. Nu peste multe minute, într-adevăr, dar nu chiar atunci – dacă abandonam temporar Rohanor în seama programării tocmai asigurate, mai puteam încă să îl găsesc pe Lentullus în cală.

Desigur, i-am găsit împreună, convinşi amândoi că eram mult prea adormit, ori, poate, prea cufundat în nimicitoarea mea monomanie, pentru a mai reprezenta, pentru ei, vreun oarecare pericol. Sau poate nici măcar nu gândeau?… Am auzit gemetele şi icnetele plăcerii departe pe coridorul slab luminat – şi de tot înfricoşat m-am cutremurat eu, cu gândul la vorbele mârşave ale bătrânului Alberto, vorbe despre fiica lui şi despre tainele erosului, despre cum întocmai era posibil să fi ajuns aceasta a deprinde asemenea taine. Zăvorâseră, bineînţeles, uşa calei pe dinăuntru – Christia şi Lentullus –, dar eu resetasem Rohanor pentru starea de urgenţă, şi am intrat în penumbra celor doi ţinând cuţitul în mână. Ştiam de acum ce se întâmplase cu jumătate de veac în urmă pe Dreyfuss, ştiam că în acel unic, blestemat, bântuitor coşmar care îmi tot revenea, apărea numai Alberto. Alberto, bătrânul Alberto cu solzi graşi pe chip şi cu zâmbet hulpav de diavol, vânzându-şi fiica la nesfârşit călătorilor sosiţi neştiutori la casa lui, pentru ca propriul lor păcat pe aceştia din urmă să îi piardă. Alberto de pe Atlas, triumfător în neînchipuita lui răutate, păstrând ticălos la marginea graniţei circulare un echilibru precar între noi şi atacurile brite, îngrijindu-se ca incursiunile duşmanului să reuşească din când în când, doar atât cât să le dea speranţe nefericiţilor, pentru a încerca în continuare. Doar atât cât Legiunea să continue să îşi trimită cei mai buni oameni, doi câte doi, pentru a fi supuşi Încercării. „Vreţi să controlaţi Universul cu Legiunile voastre Albe, dar nu vă puteţi controla voi înşivă. Nu rezistaţi nici Ispitei, nici Timpului.” Şi un hohot hain de râs, ca o tuse de mort. „Eşti diavolul? Peptos?” „Şi dacă aş fi? Dar Christia? Poartă cruce. Ai auzit de încercări şi de îngeri?” „Minciuni. Un înger nu i-ar face rău Memniei, nici Legiunii. Nu cred în încercările tale.” „Nu trebuie să crezi. Le vei trăi.” Şi apoi mă trezeam, uitând totul.

Îmi aminteam, însă, de cuţit.

În cală.

Cine înţelege, oare, căile spiritului uman?… Eu, nu – vă asigur. Am trăit lângă Lentullus o viaţă şi o moarte, dar multe dintre faptele şi actele rătăcitului meu camarad rămân pentru mine faptele şi actele unui bărbat necunoscut oarecare, atârnând grele în lanţurile cedânde ale conştiinţei. Cerberus, Lideratul, Legiunea, Memnia, Rohanor – toate vis, culori valsând nebuneşte în gândul pe cale să se destrame.

Aproape-aproape de cuplul unit în pasiune m-am aflat eu ajuns când şi-au schimbat fără voie poziţia, rotindu-se odată cu vasul sub povara acceleraţiei. Demifăcliile de perete se luptau inutil să îşi adapteze intensitatea la un nivel imediat superior, în semn de avertizare – iar Christia a dat străin ţipăt, poate în limba ei, când silueta mea înarmată s-a înălţat acuzator asupra amanţilor. Sudoarea strălucea plânsă pe trupurile lor goale îngemănate, incomod înghesuite între cuferele tapiţate cu negru ale Legiunii. Vreme de unul – vreme de două veacuri, Lentullus m-a privit doar încremenit, întreaga scenă izvorând parcă nenatural din tablourile infame ale pictorului ţicnit Gaius Hedon.

Când ornicul Sorţii a ticăit din nou, prietenul meu s-a mişcat repede.

Am văzut pupila de ambră felină a Christiei deodată mărindu-se, devenind una cu turcoazul lacustru al irişilor. O cruce stacojie, florală, a împroşcat artezian peretele din spatele calei; coada brun-gălbuie a fetei s-a zvârcolit ofidian pe podea, înainte de a rămâne obiect inert lângă pachetele cu provizii. Ştergând placid lama armei de coapsele sale musculoase, Lentullus a îmbrâncit deoparte cadavrul decapitat şi s-a înturnat ireverenţios către mine.

Tovarăşul meu de călătorie şi de aventuri m-a privit drept în faţă, încordat – ascultând, fără îndoială, zumzetul grăitor al motoarelor. Sprâncenele îi erau încruntate. „Acceleraţie infinit progresivă?” Am tăcut. „Încă putem să ne salvăm, Lars. Ne va fi destul de uşor să scăpăm de rămăşiţele boarfei ăsteia. Împreună, putem supune creierul artificial al navei, alcătuind un raport adecvat şi recâştigând traseul iniţial. Cine ştie, poate vom ajunge la timp pentru a opri briţii – iar dacă nu, vom scorni noi o justificare sau alta. Memnia nu trebuie să afle cele petrecute aici – bineînţeles, nici Comandantul Hade, nici Curia lui Pappini. O variantă ar fi să incendiem nava, chiar înainte de următoarea vamă.”

Ţinea cuţitul mânjit coborât, dar încheieturile degetelor îi erau albe. Se teme, mi-am zis.

Probabil mi-a ghicit gândurile. Mă ştia mai bine decât îl ştiam eu. „A fost o maşinaţiune a moşneagului ăluia, Lars. A atlasienilor. Fii sigur de asta. Poate o vrajă. Nu te lăsa păcălit – Legiunea are nevoie de noi. Şi Memnia.” „Eşti slab”, i-am răspuns. „Nu are nimeni nevoie de tine.” A pălit. „Aşadar, alegi moartea.” Am început să mă deplasez înspre stânga. „Fie”, a conchis el, şi, păşind în balta de sânge lăţită la picioarele noastre, am început amândoi Dansul Roşu.

Niciodată nu avusesem dexteritatea lui Lentullus în mânuirea armelor, nici iuţeala lui în reacţii, nici nu îmi însuşisem desăvârşit tehnica Crimei în perioada Stagiaturii. Mai mult, anestezicul din lama vechiului meu prieten îi conferea acestuia posibilitatea de a mă scoate din joc cu o singură, oricât de firavă, zgârietură. Cuprins însă de o linişte rece, pentru că aveam dreptatea de partea mea, mă simţeam în stare să îl înfrunt, percepându-i, totodată, nesiguranţa şi frica. I-am spart apărarea hematologică de şaptesprezece ori, şi cu fiecare nouă rană deschisă ludic pe trupul atletic al lui Lentullus, chipul acestuia devenea mai alb, iar mişcările lui, mai încete. Oh, şi cât de frumos se zugrăviseră uluirea şi groaza în ochii negri ai camaradului meu după prima mea tăietură, când înţelesese că nu avea să moară fără dureri!… Însă nici una dintre răni nu era cu adevărat gravă, pentru că el era cu adevărat bun – învăţat să îşi asigure zonele vitale către care ţinteau, în mod obişnuit, briţii. La următorul atac, am ratat, iar sandala din piele tăbăcită mi-a alunecat în lichidul vâscos care inunda trivial podeaua. M-am găsit pe negândite prăbuşit în genunchi, ca la Ruga spre Univers, cu pumnul înarmat prizonier în mâna dreaptă a oponentului meu, cuţitul acestuia sclipind vătămător peste a mea beregată. „Renunţă!”, a zis Lentullus, scrâşnind. „Sunt straja ei!”, am strigat, şi fiecare dintre noi a făcut apoi mişcarea finală.

Acum.

Rohanor arde în stratosferă, torţă-sicriu în sfidătoare pe veci coborâre. Christia l-a învăţat pe Lentullus să cânte – murmurul inaudibil, remarcat anterior pe buzele fetei, umple cala acum şi străbate fără dificultate pereţii, până în carlingă la mine, acompaniat armonios de viersul scâncit al celui care slujise cândva, cu cinste, Legiunea. La început am crezut că îmi imaginam numai; după mai mult de o săptămână însă, mi-a devenit limpede că amândoi morţii încercau să iasă din încăperea în care îi închisesem, şi că, neizbutind deocamdată, îşi petreceau timpul rămas străduindu-se să mă ademenească acolo. De câteva ori m-am simţit tentat să merg să ascult la uşă; din fericire, vasul trepidează, cuprins de flăcări, şi ameninţă a se desface, în orice moment, din toate încheieturile componentelor sale, astfel că, vrând-nevrând, sunt la comenzi mai tot timpul şi reuşesc să ignor, parţial, tulburătorul crescendo care îmi asaltează neîncetat mintea transformată în zdrenţe.

Mai sunt nevoit a admite: eventualitatea smintirii mele nu trebuie a priori exclusă. Ideea nălucirilor, nici atât. Raţiunea ori învăţăturile Legiunii nu au mijloace să explice, o ştiu, incidentele petrecute la bordul lui Rohanor – nu în totalitate. Iar dacă „Alberto” este cine cred eu că este, gestul şi sacrificiile mele s-ar putea dovedi în zadar. Era necesar să încerc totuşi – ah, dacă aş fi cunoscut mai multe despre credinţele iezuite!… Poate supravieţui Peptos unei explozii termonucleare?… Mitul invulnerabilităţii lui… O voce – nu provenită din cală, ci din forul meu interior sau poate din altă parte – îmi repetă liniştitor că nimic nu ţine de întâmplare, că nu am jucat încă „rezistenţă” până la capăt. De ce briţii au atacat Extatica, şi nu au atacat Innocence?… Lentullus şi Christia au părăsit viaţa pe care o definim noi, însă Memnia şi cu mine trăim încă…

Flacăra ajunge sala motoarelor şi eu sunt la rândul meu pregătit. Atlas îmi izbucneşte dintr-odată în faţă – cocioaba lui Alberto în centru, un punct păcuriu sub ploile ruginii şi sub ninsorile de cobalt. Iar Peptos şade, iată-l, pe prispă – ochii lui lucesc verzi, neliniştitor îngustaţi sub pieliţa care îi acoperă aproape complet, protejându-i. Rânjesc şi Rohanor mă întoarce cu capul în jos, sfredelind kilometri de aer spre ţintă.

Sunt Strajă şi Legionar – nu mă tem să îmbrăţişez Bezna.